Standard Operating Procedure - Română Transcript

www.subtitrari-noi.ro Subtitrarea: Avocatul31/dorula Subtitrari-noi Team A fost o operaţiune prost făcută, fără îndoială. Fără îndoială. N-am văzut niciodată aşa ceva. N-am crezut niciodată că o să văd soldaţi americani atât de deprimaţi şi cu moralul aşa scăzut, a fost pur şi simplu incredibil. Totul. Ajungi să te consideri mort. Şi dacă te întorci, eşti doar un nemernic norocos. Dar dacă eşti acolo şi te consideri deja mort, poţi face toate rahaturile pe care trebuie să le faci. Nu aş recomanda o vacanţă în Iraq prea curând. PROCEDURI STANDARD DE OPERARE Când fiii lui Saddam, Uday şi Qusay au fost ucişi, a fost o mare cantitate de informaţii exagerate. A fost o operaţiune cheie. Nu trebuie să ne mai facem griji pentru Uday şi Qusay, dar trebuie să folosim această informaţie ca să-l găsim pe Saddam. După acest mare eveniment, ministrul apărării a venit să ne viziteze. A vrut să vadă închisoarea. A vrut să vadă progresul. A vrut să... Bineînţeles, fiecare vizită acolo a oricui includea o vizită la camera de tortură şi la spânzurătoare. Aşa că am programat diferite evenimente. Prima oprire a fost la camera pentru spânzurarea lui Saddam. Eram pregătiţi să continuăm turul sau şi el a spus, "Nu, nu vreau să merg în altă parte." "Să vină câţiva soldaţi aici şi o să facem câteva poze." "Nu trebuie să văd altceva în închisoare." Şi apoi a plecat. A venit generalul Miller, guru interogatoriilor şi obţinerii de informaţii pentru acţiuni. A ajuns a doua zi după vizita lui Rumsfeld. Vroia să "tortureze" operaţiunea. Anchetatori cu contract, oameni din armata care aveau experientă din Afganistan sau Guantanamo Bay, toţi au ajuns după vizita lui Miller. A făcut o informare. Nu i-a fost teamă să spună, "trebuie să-i trataţi pe prizonieri ca pe câini." "Trebuie să ştie că voi controlaţi situaţia." Blocul de celule 1A s-a transferat sub controlul comandantului brigăzii de informaţii militare, colonel Pappas. Blocul de celule 1B, mai multe zile mai târziu, sub controlul colonelului Papas şi departe de mine. Au de gând să folosească acele celule exclusiv pentru deţinuţii cu un nivel mai ridicat de securitate. Abu Ghraib a devenit exact ceea ce a spus generalul Miller, că vrea să-l facă centrul de interogatorii al Irakului. 1 octombrie, 2003. Prima zi la închisoare. E ora 21 şi putem auzi împuşcăturile. Nu sunt permise lumini albe pe timpul nopţii. Nu se părăseşte clădirea după lăsarea întunericului. Sper că nu vom sta mult aici. Am venit cu maşina şi au aterizat două elicoptere, luând prizonieri. Mi-e frică de elicoptere din cauza visului. Coada se balansă înapoi şi înainte. Apoi a izbucnit o flacără imensă şi a explodat. Am un sentiment rau în legătură cu acest loc. Închisoarea se numeşte Abu Ghraib. 30.000 de oameni au fost omorâţi aici. Exista o cameră unde acei bărbaţi au fost spânzuraţi. Nu sunt sigură în legătură cu fantomele, dar e ciudat. Sper să fiu acasă de Crăciun sau curând după. Te iubesc. Sabrina. Venind pe drum, vedem această structură imensă. E cât 6 terenuri de fotbal. Apoi am văzut semnul ce spunea, "Fallujah," chiar acolo, următorul oraş. Spuneam: suntem în inima ei, acum. Am intrat, nu este decât moloz, clădiri aruncate în aer de la bombardament, câini alergând peste tot, rămăşiţe ***. Duhoarea era insuportabilă. urină, fecale, corpuri putrezite. Era dezgustător. Nu vroiai să atingi nimic. Şi apoi a trebuit să ne mutam noi înşine în celulele închisorii. Mergeai prin tabăra. Următorul lucru pe care îl ştiai, bum. Vine. Toată lumea ţipa, "Vine". Făcea bum, "Vine, vine!" trebuie să fugi. Bum, bum, bum, bum. La naiba, înnebuneşti, pentru că se întâmplă mereu şi mereu şi mereu, din nou. După un timp,teama dispare şi devii furios. E de genul, "La naiba, putem trage şi noi?" Una a trecut prin acoperişul închisorii drept pe podea, dar nu a explodat. A aterizat pe podea. Soldaţii de acolo, spuneau, "Sfinte Sisoe." N-au spus chiar, "Sfinte Sisoe." Ştii ce au spus. Când mergi de la partea centrală a închisorii, şi ajungi la 1A, 1B, au deja spioni reţinuţi acolo. Atunci am văzut goliciunea. Zic, sergent, de ce e toată lumea dezbrăcată? Asta-s Informaţiile Militare. Asta fac ei, e o treabă a lor, nu ştiu. De ce au tipii ăştia pantaloni de femeie? El spune, ca să-i înfrângă. Sunt tipi dezbrăcaţi, tipi în pantaloni de femeie, tipi, ştii, încătuşaţi în poziţii obositoare, ştii, în celule de izolare, fără lumină, fără ferestre. Când deschizi uşa, aprinzi lumina. "Dumnezeul meu, Allah." Clic, stingi lumina, închizi uşa. Spui "Ce-i asta?" Îţi spune, "ăsta-i serviciul de informaţii al armatei. Ştii, nu le stă în cale." Şi de atunci în colo, spui, "Ceva e în neregulă aici." Lucram la operaţiuni. În unele nopţi terminăm munca la 10:00. În alte nopţi lucram toată noaptea. Depinde de câţi prizonieri băgăm înăuntru. Câteodată ne sculăm la 2 după amiaza şi trebuia să stai până la 6:00 dimineaţa, şi apoi aveam gardă la 6 dimineaţa şi ieşeam din gardă, dormeam două ore şi mă întorceam la muncă. De obicei mă duceam în partea grea după ce terminam ziua de lucru. Ştii, erau doar Megan şi Graner şi Freddy, poate sus în birou urmărind un film pe laptopul sau. În unele nopţi mă duceam acolo şi erau diferiţi oameni în poziţii obositoare ici şi colo şi îi puneam să stea ghemuiţi în boxele MRE sau să alerge în sus şi în jos pe scări sau altceva. Credeam că e neobişnuit, şi ciudat şi greşit, dar când am ajuns prima dată acolo, exemplul fusese deja dat. Asta am văzut. Adică, a fost în regulă. Primul lucru pe care l-am observat a fost... Era tipul ăsta. Avea chiloţii pe cap şi era încătuşat cu spatele la o fereastră. Şi îi puneau multe întrebări. Atunci am început să fac poze. I-am scris o scrisoare lui Kelly, care-i soţia mea. 20 octombrie, 2003. Nu-mi pot scoate din minte. Am coborât scările şi am găsit şoferul de taxi încătuşat la spate dezbrăcat, cu chiloţii pe cap şi pe faţă. Arata ca Isus Cristos. La început mi-a venit să râd, aşa că m-am dus şi am luat un aparat şi am făcut o poză. Unul dintre tipi mi-a luat... şi a început să-l lovească peste scula. Bine. E amuzant. Apoi m-a lovit pe mine. Asta-i o formă de molestare. Am făcut mai multe poze ca să înregistrez ce se întâmpla. Nu mulţi ştiu că acest rahat continua. Singurul motiv pentru care vreau să fiu acolo, e să fac poze ca să dovedesc că Statele Unite nu sunt ceea ce cred ei. Dar nu ştiu dacă o să rezist mintal. Dacă aş fi fost eu în locul lor? Am crezut că mă pot descurca cu orice. Am greşit. Dacă vin la tine şi-ţi zic, "asta se întâmpla," probabil că nu m-ai crede decât dacă aş avea ceva să-ţi arăt. Aşa că dacă spun, "Asta se întâmpla. Uite am proba," nu poţi nega. Gus a fost prizonierul cu lesă. Am crezut că a făcut parte probabil din armata irakiana, pentru că mereu era, ştii, ca şi ***, "Saddam se va întoarce şi vă va omorî pe toţi. Vă urăsc." Şi toate chestiile astea. Avea această mânie. Şi astfel am crezut că a fost cineva poate destul de important. Apoi am aflat istoria arestării sale şi de ce era acolo. Şi s-a îmbătat şi a bătut pe cineva. Era un prizonier obişnuit, *** găsim într-una din închisorile noastre. Odată a venit în locaţia grea, şi n-a mai vrut să mănânce. Şi a trebuit să-i pompam, ştii, între cinci şi opt I.V. pe zi sau pungi cu I.V. lichid ca să-l ţinem în viaţă. Gus era ameninţător verbal şi nu urma nicio îndrumare. Graner i-a pus lesă. Şi apoi s-a târât afară singur după asta. Şi apoi i-a dat lesa lui Lyndie. Şi atunci a făcut poza. Şi apoi tipul s-a ridicat singur după asta. Au încercat să spună că ea îl târa, lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Am fost acolo şi ştiu că nu s-a întâmplat. S-ar putea să fi fost neortodox, dar a ieşit din celulă şi n-a făcut rău nimănui şi nici nu s-a rănit. Graner avea aparatul în buzunar. Şi mi-a cerut mie şi lui Ambuhl să coborâm cu el. Când a deschis uşa, Gus era înăuntru, era dezbrăcat. N-a vrut să se ridice, aşa că de aceea a adus cureaua înnodata. Aşa că i-a pus-o în jurul gâtului. Avea de gând să-l facă să se târască afară. Şi cred că a făcut cam jumătate din drumul până la uşă. Graner mi-a spus să ţin de capătul curelei înnodate şi aşa am făcut. Doar am luat-o. Puteţi vedea că nu e întinsă. Oamenii au spus că l-am târât, dar n-am făcut-o niciodată. Graner a făcut trei poze spate în spate. Puteţi s-o vedeţi pe Megan stând într-o parte. Nu m-ar fi pus niciodată să stau lângă Gus dacă nu era aparatul de fotografiat acolo. Sunt o femeie de 40-45 de kg., scundă, ţinând o curea care-i legată de gâtul său. Îl domin. Poate că asta urmarea Graner. Poate era pentru documentare, poate era pentru amuzamentul sau. Nu ştiu. Nu ştiu ce i-a trecut prin cap. Dar a făcut poza. Toţi anii ca poliţist, am spus că jumătate din cazurile mele au fost rezolvate pentru că criminalul a făcut o prostie. Făcând poze la aşa ceva, este una dintre prostii. Mi-au dat 12 CD-uri şi mi-au spus, "Sunt mii de poze de la Abu Ghraib. Vrem să le găseşti pe toate ce descriu posibile abuzuri asupra prizonierilor sau ale oamenilor care erau în zonă la acel moment, când au avut loc abuzurile. Şi vrem să ştim exact când au fost făcute pozele." Pozele spun o mie de cuvinte, dar dacă nu ştii în ce zi şi la ce oră vorbesc, nu o să afli care a fost povestea. Am început prin a alinia pozele bazat pe subiectul care conta. Le-am pus într-o linie temporală astfel încât juriul să vadă când a început incidentul şi când s-a terminat. Cât timp trecuse între aceste fotografii. Cât de mult efort depuneau oamenii ăştia la ceea ce făceau prizonierilor. Cine mai era în camera la momentul când au avut loc? *** s-au putut întâmpla toate astea fără ca cineva să observe? Când te uiţi la tot cazul ca la un grozav, mare eveniment media, îţi pierzi concentrarea. Aceste poze de fapt descriu mai multe incidente separate ale posibilelor abuzuri sau posibilelor proceduri standard de operare. Tot ce poţi face e să prezinţi ceea ce ştii efectiv că este. Nu poţi aduce sentimente sau politici în tribunal. Când eram în brigadă, fiecare femeie era în această mare brigada datorită unui bărbat. Din motive diferite, da, dar din cauza unui bărbat. Şi când te înrolezi în armată, indiferent de ce spune cineva, este o lume a bărbaţilor. Trebuie să fii ori egal cu un bărbat sau să fii controlat de un bărbat. Dacă vrei să fii egal, trebuie să fii puternic. Vor încerca să te controleze. Trebuie să faci un pas înainte şi să le spui, să le arăţi cine e şeful. O să iau asta, n-o să te las să mă supui. Ştii, să mă controlezi pentru că sunt femeie şi tu eşti bărbat. N-o să se întâmple. Chiar dacă este armată. Adică, la dracu' dacă eşti în armata ai o armă. Foloseşte-o. Dacă m-aş fi gândit la asta atunci, pe D-zeu., aş fi folosit-o. Dar am fost orbită fiind îndrăgostită de un bărbat. Graner, e întradevăr fermecător. Dacă nu-l cunoşti şi doar îl întâlneşti, ai fi atrasă de el. Într-o cameră aglomerată, ar fi cel la care te-ai uita. Ar atrage atenţia. Dacă atenţia nu e asupra lui, o va atrage. Asta face. Prosperă din asta. Dacă nu eşti atent la el, va face comentarii asupra ta şi asta şi aia, ştii. Orice vrei să auzi, va spune. Şi ştie. Ştia şi eu aveam 20 de ani când l-am cunoscut. El avea 34. Avea cu 14 ani mai multă experienţă decât mine. Aşa că ştia ce să spună, ce să facă. Şi am fost destul de proastă să mă îndrăgostesc. Ar fi trebuit să ascult Toţi au încercat să-mi spună, "E prea bătrân pentru tine. E un tip rău." Dar nu i-am crezut pentru că îl credeam pe el pentru un anumit motiv. Nu pot să-mi dau seama acum. Populaţia creştea dar nimeni nu avea un plan *** să elibereze un tip cunoscut ca "terorist suspectat" sau "asociat unui terorist." Generalul Wojdakowski mi-a spus după prima şarja de prizonieri ca asta o să continue pentru mai multe săptămâni şi la sfârşit am putea avea cu 1500 mai mulţi deţinuţi de care vom fi responsabili. Şi i-am spus,"Nu credeţi că trebuia să-mi împărtăşiţi această informaţie, d-le.? Adică nu avem nicio resursă să avem grijă de 200 de prizonieri în celulele de la Abu Ghraib. Şi acum aveţi de gând să ne mai daţi încă 1500. Care e procedura de eliberare?" El a spus "Nu ai să eliberezi pe nimeni. Mă înţelegi? Dacă vreunul din aceşti deţinuţi e eliberat sau ajunge pe stradă, am să vin după tine." Vor ieşi în mijlocul nopţii şi vor matura fiecare bărbat matur luptător şi îl vor închide. De aceea auzi povesti despre fii şi tati şi nepoţi toţi fiind închişi. Asta vor face. Imaginează-ţi pe cineva venind în oraşul tău, luând toţi bărbaţii din el. Vor veni în camioane de vite, exact ca vitele. Adică, vii la uşa din spate, adică, auzi ciocănit la uşa şti, ***, ***, apare diavolul şi jumătate de camion plin cu indivizi speriaţi, intra în închisoare. Spuneau,"Au venit şi m-au luat în mijlocul nopţii. D-le., d-le., am probleme? Ce am făcut? Nu sunt terorist." Ştii, erau taximetrişti şi cupluri şi brutari, şi erau la Abu Ghraib. Am avut copii. Dacă nu putem prinde capul insurgenţilor, îi luăm copilul. Akbar, îl am pe fiul tău. Fiul tău e în închisoare. Predă-te şi-ţi eliberam copilul Numesc asta răpire. S-a umplut atât de repede încât nu mai puteam scoate copiii afară şi trebuiau să stea în celulele lor. Te simţi rău pentru ei ţinând un copil pentru niciun motiv doar din cauză că cine a fost tatăl tău. Poţi doar să le faci şederea puţin mai acceptabilă, cred. Le dai toate bomboanele de la MRE ca să le faci timpul să treacă mai bine, cred. Dar sunt atât de multe ce poţi face sau atât de mult ai putea simţi. S-au stins luminile în închisoare aşa că iată-ne în întuneric. Aud, "D-ra! D-ra!" Cobor scările şi aprind lanterna pe un copil de 16 ani stând jos şi gustând furnici. Astea sunt furnici irakiene. Mari. Atât de mari încât ar putea târî câinele în timp ce-ţi arăta degetul mijlociu. Toate furnicile din închisoare vin în celula acestui băiat şi s-au decis să se mute. Tot ce am putut face a fost să dau cu spray Furnicile au râs de mine şi au continuat. Deci iată-ne în întuneric cu o lanternă mica strivind furnicile cu pantofii. Ăsta a fost începutul schimbului meu. Îi dezbrăcau pe prizonieri şi îi încatuşau de zăbrele. Am început să rad la ei şi să arunc cu porumb în ei. Mă simţeam rău pentru tipii ăştia chiar dacă erau acuzaţi de uciderea soldaţilor americani. I-am umilit, dar nu i-am lovit şi ăsta e un plus. Dorm o oră, stau treji o oră, apoi iar dorm o oră. Asta continuă 72 de ore în timp ce ne batem joc de ei. Cei mai mulţi erau aşa speriaţi că au făcut pe ei. E trist. Au fost făcute poze, trebuie să le vezi. Li s-a pus un sac pe cap ce fusese îmbibat în sos fierbinte. Bine, e rău, dar tipii ăştia au informaţii. Încercam să-i facem să vorbească. Asta-i tot. Marele cuvânt ce-mi vine mereu este "ireal". Tot ce ai văzut, tot ce s-a întâmplat. O gaşcă de neprofesionişti care nu-şi cunoşteau nenorocita de slujbă. Toţi aruncaţi împreună, amestecaţi cu un băţ mare şi ce obţii e rahatul pe care îl vezi la ştiri de la Abu Ghraib. E dezgustător. Mă enervează. Pentru că tot timpul ne fâţâim primprejur şi nu ne facem treaba, americanii mor. Abu Ghraib a fost lovit de un baraj de mortiere omorând doi americani şi rănind cam 16. N-am dus să-l interogam pe Wolf, şeful celulei al acelui grup de oameni ce a tras asupra închisorii. Erau două femei specialiste, una era anchetator, una era analist. I-au luat toate hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat, ceea ce n-ar fi trebuit să facem. Când am terminat interogatoriul, am zis, "Care a fost ideea ca tipul să fie dezbrăcat? Adică, ce se întâmpla?" Încercând să să gândesc *** au gândit. Poziţia arabilor fata de femei, au rol de servilism în cultura lor. Şi să încerci să înfrângi asta aşa că vor coopera cu anchetatorul femeie, l-au interogat gol. M-am întors şi l-am întrebat pe sergent. Şi el a spus, "Da, nu ar trebui să facem asta dar lăsam femeile să facă lucrurile astea ştii, ca să depăşim lucrurile din cultura arabă." Şi i-am spus, "Tocmai ai spus că n-ar fi trebuit să facem asta." Şi el a spus," Păi, e permis să o faci dar nu poţi s-o faci." Am spus, "Bine, ce ar trebui să fac?" Şi el a spus "Dacă aş fi fost în locul tău, n-aş fi stat pe lângă astfel de lucruri." Nu încercau să ascundă nimic. Şi asta am observat că dacă ştii că faci ceva greşit, foarte greşit, o să ascunzi. Vei face tot posibilul să ascunzi asta, aşa încât oamenii care ştiu bine, să nu vadă. În timp ce mă plimbăm, a apărut un tip în şort negru de PT şi în tricou şi în şlapi şi a ieşit alt tip în pantaloni şi în cămaşa. Fiecare avea un deţinut dezbrăcat. Cineva spunea, "Suntem de la spionajul militar. Ştim ce facem." Şi am zis, bine. Ştii, pentru că nu aveam idee. Nu poarta grade. Nu ştiu ce grade au oamenii ăştia. Şi îi încatuşau deasupra capului, trăgeau de ei aşa, ştii, trăgeau în lateral. Apoi au început să-i încătuşeze împreună. Mă simt... Tot tipul ţipau, "Mărturiseşte. Mărturiseşte. Ştii că ai făcut-o, spune-ne ce ai făcut. Mărturiseşte." Apoi au început să-i încătuşeze în ce părea a fi poziţii sexuale simulate. Am crezut că mi-a scăpat ceva. Până la urmă, am aflat ce se întâmpla, tipii erau acuzaţi de violarea unui tânăr în închisoare. N-avea nicio importanta militară. Cruz tipa la el, "Dezbracă-te, dezbracă-te!" Şi tipul spunea, "Nu d-le., nu." După ce l-au dezbrăcat, au aruncat apa pe jos şi l-au făcut să se târască pe burta făcându-l să-şi târască organele genitale pe ciment. Şi am spus, "Ce se întâmplă aici?" Am spus, "Aşa îi interogaţi pe oameni?" El a răspuns, "Sunt multe căi diferite prin care interogam oamenii." Aşa că am spus, "Mi-ajunge." şi am plecat. În dimineaţa următoare, locotenentul era chiar în spate. Am spus, "D-le., cei de la informaţiile militare din zona grea fac lucruri ciudate cu deţinuţi dezbrăcaţi." Mi-a spus că nu e treaba mea să fiu acolo. Şi mi-a mai spus, "Stai departe din drumul lor şi lasă-i să-şi facă treaba." Bine. Bine, la dreapta, în şort negru, e Cruz. Chiar lângă el, eu. La stânga, sprijinindu-se de perete, Graner şi ne uitam la doi deţinuţi încătuşaţi pe podea. Nu se poate vedea nimic altceva, de fapt. Nu s-a intenţionat interogarea. N-a fost un interogatoriu. Ţipetele erau doar pentru spectacol, cred. Ca să vadă spectatorii ca asta va fi făcut oricui care încalcă regulile. Abu Ghraib a fost atacat aproape în fiecare zi. Oamenii mureau acolo. Aşa că nivelul meu de frustrare era destul de ridicat. Şi când am auzit de deţinuţii care au violat un băieţel, pur şi simplu am înnebunit. Chiar înaintea de a pleca, eram aşa nervos că aveam o sticlă de apă şi i-am lovit pe câţiva, doar ca să le arăt destul de mult, ura mea. La un anumit moment, a fost adusă o minge de Nerf. Toată lumea o arunca de la unul la altul, jucând prinselea. Aici, mă duc să o iau. Odată, am aruncat mingea, l-a lovit în picior pe unul din ei. E o minge de Nerf, aşa că poate provoca durere oricum. Graner a vrut să fac câteva poze. Nu mi-a spus ce poze să fac sau să nu fac. Aşa că mergeam pe acolo, şi... Să fac una, ştii? Cei de la IM au venit şi s-au implicat. Vroiau şi ei să aibă de-a face cu ei. Nu le-a plăcut că au violat un băiat de 15 ani. Erau grosolani cu ei, punându-i să alerge în sus şi în jos pe scări, să se târască, să intre în pereţi, treburi de astea. Şi apoi i-au încătuşat împreună. Asta-i Graner, cu mâinile în şold şi cu mănuşi în mâini. Cei doi tipi din fundal sunt de la IM. Nu au vrut să fie în poză. Erau nebuni. Dar le-am spus, "Păi ştii, nu-mi spune mie. Nu contează. Doar fac poze." Nici măcar n-o să comentez fotografierea. Tot timpul cât am fost acolo n-am văzut să se facă vreo poză. Deşi apar în câteva din ele, n-am văzut blitz sau altceva. Pentru că dacă aş fi văzut le-aş fi spus ceva acestor tipi. În primul rând, e un semn mare, "Nu fotografiaţi". Şi de altfel, fotografiind aşa ceva e prostesc. Am primit o condamnare de 10 luni, o degradare la E1 şi lăsare la vatră pentru comportament urât. Am fost mai umilită de condamnare decât de pedeapsa în sine. Opt luni de închisoare pentru că am turnat apa pe cineva, şi am aruncat cu mingea de Nerf în cineva. E umilitor. Oamenii râd de asta. Aşa că m-am întors în celula mea din închisoare şi l-am văzut pe unul din translatori, aşteptându-mă afară. Şi mi-a spus, "D-le. Dugan, sunt aşa supărat sunt aţa de nervos. Sunt nervos. "Generalul pe care voi l-aţi făcut, a vrut să ne spună unde e Izzat." Păi e grozav. Şi el a spus, "Nu, anchetatorul nu l-a întrebat unde-i Izzat." E vicepreşedintele Irakului, numărul doi după Saddam. De zece ori a spus generalul, "Vă spun unde-i Izzat. Vă spun unde-i Izzat." Şi apoi nu l-a întrebat niciodată. Stătea chiar în faţa celulei sale drepţi. Adică, nu era încătuşat sau altceva. Era ca un bunic, foarte respectuos. I-au ras sprâncenele pentru un motiv şi era aşa supărat. Şi i-am spus să nu se îngrijoreze, pentru că-l face să pară mai tânăr. Mi-a părut rău pentru tip. Patru zile mai târziu, ne-am dus la el şi puştiul de la armata i-a scos sacul şi tipul arată ca Yoda. Adică, nu avea sprâncene, nu avea păr. Am întrebat, "Cine dracu' e asta?" Şi el a răspuns, "E ciudatul de general." Şi am spus, "Rahat." Am crezut că glumeşte cu mine. "La naiba, nu vreau rahatul ăsta. "Vreau să-l ascult pe tipul ăsta, vreau să obţin asta, să aflu unde e Izzat." Şi el mi-a spus, "Ăsta e ciudatul de general, nu glumesc." Nu l-am prins niciodată. Generalul n-am mai vrut să spună nimic. A fost foarte hotărât să nu mai coopereze de loc. Am fost promovaţi de la dădaca la condiţia de păstrători ai ordinii. Am fost implementaţi în plan. Oamenii de la contrainformaţiile militare au apărut acolo şi au spus, "Pune-ţi muzică la ora asta. Daţi-i drumul tare. Şi dacă e nevoie luaţi megafonul şi lipiţi-l chiar în faţa uşii. Şi daţi la maximum, astfel încât tipul să nu se poată ruga, să nu poată dormi. Să-l dezorientăm total." Aşa că am pus cântecul ăsta Hip-Hip-Ura din nou şi din nou. Hip-Hop ura Ho Aşa se auzea. După un timp, irakienii spuneau... Hei, ho Nu mergea. Aşa că am schimbat şi am pus heavy metal. Am pus Metalică. Vine Moş Ene, l-am dat foarte tare. Apoi au început să ţipe, "Nu ne place." Dar după un timp au tăcut. Erau amorţiţi de asta. Cred că erau atât de surzi de la chitară, de la coarda La încât erau capabili să doarmă. Imaginează-ţi. Am pus muzica country. Asta a mers. Nu i-au putut rezista. Spuneau, "Doamne, Allah, Allah." "Opreşte." Când veneau anchetatorii să-i scoată din celule erau mai mult decât gata să plece. Spuneau, "Te rog, ia-mă pe mine." Câteodată IM veneau, spunând, "O să-l interogam pe tipul ăsta azi. Adu-l afară şi poţi începe... să-l înmoi puţin." Ţipam la el, urlam la el. Îl încătuşăm în poziţii penibile pentru o vreme. Îl dezbrăcam complet şi puneam o femeie s-o facă pentru ca asta i-ar fi ruşinat şi umilit chiar mai mult. Nu i-am ucis. Nu le-am tăiat capetele. Nu i-am împuşcat. Nu i-am tăiat să-i lăsăm să sângereze până la moarte. Am făcut doar ce ni s-a spus, să-i înmuiem pentru interogatoriu. Şi ni s-a spus să facem orice în afară de a-i omorî. Îi făceam să stea în poziţii penibile cu orele, la un moment dat să-i stresăm şi să-i întărim. Şi îi puneam să se târască în sus şi în jos pe scări. Am turnat apa rece pe ei. Îl arătam cu degetul şi râdeam de el când era dezbrăcat sub duş. Îi făceam dus cu toate hainele pe el. Îi tăiam toate hainele cu cuţitul. Îl ardeam cu ţigara. Am făcut doar ce au vrut să le facem. Dacă vroiau să îl antrenam pe tip, asta făceam. Dacă vroiau să-l ţinem treaz asta făceam. Spuneau, "Vreau să fie treaz." Spuneau, "E murdar. Vreau să facă duş mult." Par astea ciudate? Nu, dacă ţii cont că ni s-a spus că asta ajuta la salvarea de vieţi şi vezi ca oamenii vin de dincolo de sârme cu părţi de corp lipsa şi trebuie să ştie cine o face ca ei să-i oprească. Şi ăştia sunt colegii tăi de luptă. Gilligan a fost cel de pe cutia cu firele. A fost acuzat că a ucis doi agenţi CID. Era cutia lui. Trebuia să o ţine, trebuia să stea pe ea. Era frig, aşa că avea o pătură pe el. Adică, nu a fost niciodată atins psihic din câte am văzut. Era doar foarte, foarte obosit. A continuat să ne dea nume, aşa ca Graner l-a poreclit Gilligan. Când am ajuns acolo era la duş. Avea sârme la degete şi i se spusese că va fi electrocutat dacă cade. nu era curent electric prin fire şi să spui, "Dacă cazi vei fi electrocutat." Adică, asta ar ţine pe oricine treaz. Făcea parte din planul de somn. Trebuie să-l ţii treaz. Ar fi fost mai meschin dacă era curent electric şi chiar putea fi electrocutat. Au fost numai vorbe. Sârmele au fost luate după ce s-au făcut pozele. Îl vedeţi pe sergentul Frederick în poză. Asta-i făcută de mine. Şi cea în care sunt în afara duşului uitându-mă înăuntru tot eu am făcut-o. A devenit unul din muncitorii noştri aşa că a fost lăsat afară în fiecare zi. Era ca... E într-un fel amuzant. Dar cred că s-a dovedit că era nevinovat. Îi dădeam mâncare în plus pentru că ne ajuta şi ţigări, lucruri de genul ăsta. Avea în jur de 25 de ani. 24-25. Tânăr, foarte decent. Fiecare poză avea data fişierului dar erau făcute oriunde de la peste un an la două ore. Şi de fiecare dată când le-au copiat pe CD de la un computer la altul, ora se schimbă în funcţie de setarea orei de pe acel computer. Dar singura potrivire a timpului care a rămas constanta e ceea ce numim metadata. Metadata e un cuvânt mare care ne da informaţii despre informaţie. Pozele au informaţii în interiorul fişierului care îţi spun când a fost creat fişierul, ce soft l-a creat, reglajele expunerii şi data şi ora aparatului când s-a făcut poza. Am fost foarte încurajat să văd ca metadatele erau intacte. Cele trei aparate principale aparţineau lui Graner, Harman şi Frederick. Aparatul lui Graner, un Sony FD Mavica a făcut cele mai multe poze. Era un Sony Cybershot care cred că aparţinea lui Harman. Şi un Deluxe Classic Cam care a aparţinut lui Frederick. Mi-am dat seama apoi ca aceşti oameni făceau de fapt poze ale aceluiaşi eveniment aproape la aceeaşi oră. Am găsit un total de opt incidente separate care se sincronizau în timp. şi am putut spune, "Acest aparat cred că avea timpul acesta. Acest aparat cred că avea timpul acela." Odată ce am reuşit să reglez asta, toate pozele păreau a se alinia. Era un text de siguranţă când au înregistrat incidentele ce au avut loc în închisoare. Acesta a confirmat că linia temporală a fost corectă. Aparatul lui Sabrina Harman totuşi era pe 2002. trebuit să-i reglez camera cu 1 an, 9 luni 11ore şi 29 de minute. Ale lui Frederick şi Graner erau doar cu o eroare de şapte sau opt ore. Nimeni n-a aflat vreo informaţie de acolo. Foarte puţini dintre noi. Cei mai mulţi dintre anchetatorii noştri erau puşti de 18 ani, rezervişti.Z Şi dacă te gândeşti, ai de la 45 până la 65 de ani generali cu una, două, trei sau patru stele cu care stai de vorbă. Şi tu ai 18 ani, abia ieşit din liceu, te-ai înrolat şi ai trecut prin şcoala de anchetatori. Ce dracu' o să-l întrebi pe generalul ăla de 55 de ani care a văzut lumea, a făcut totul şi a fost peste tot? Ştii, copii ăştia sunt intimidaţi ca dracu'. Şi generalii, coloneii şi tipii ăştia mai bătrâni ştiu asta. E ca şi *** ar râde de ai. Am lucrat cu tipul ăsta. Nu ca să scot untul din el. Fratele lui a fost şi el capturat cu el. Am intrat pe hol şi am decis să văd ce se întâmpla cu fratele său. Sunt şase cabine de interogatoriu şi fiecare are o oglindă cu două feţe aşa că vezi ce se întâmpla la interogatoriu. Ai o femeie de la armata şi un bărbat de la armata care se jucau şi nu puneau întrebări deţinutului. Era un tip care venea la o fată şi o fată receptivă când de fapt trebuiau să-l ancheteze pe nemernic. Şi am spus, "De ce să nu schimbăm tipii?" Aşa că acest nou deţinut a ajuns în cabina mea şi am spus, "Ascultă. Stau aici de două ore, şi de fapt stau aici de două zile pentru că am stat în spatele oglinzii privindu-te pe tine cu celălalt tip, bine? Ştiu că ştii o mulţime de prostii. Şi ştiu că îi înveţi o groază de prostii pe aceşti puşti din armată." Am spus, "N-am să mă pun cu prostiile tale, bine? Durează trei minute şi 47 de secunde să fumez o ţigară. O să ies afară, am să fumez ţigara, şi când mă întorc o să-mi spui toate lucrurile pe care vreau să le ştiu. M-ai înţeles?" Am spus, "Ţi se pare că fac parte din ciudată de armată?" Şi am dat cu pumnul în masa de plastic şi am ieşit să-mi fumez ţigara. Apoi, după un minut şi jumătate, erau plânsete şi strigăte venind din cabina mea. Şi interpretul meu stătea lângă uşă şi mi-a spus, "L-ai speriat de moarte pe tip. Nu ştie ce ai de gând să faci. O să-ţi spună tot ce vrei. Adică, despre orice vrei să vorbeşti." Aşa că am intrat înapoi acolo, calm şi m-am aşezat în colţ şi am spus, "Deci care-i decizia ta?" Închisorile mele erau împrăştiate peste tot, aşa că eram destul de mult pe drum. Odată am ajuns la Abu Ghraib şi locotenentul Wood mi-a spus, "Doamnă, avem un interogatoriu ce se desfăşoară. Aţi vrea să veniţi şi să-l urmăriţi?" M-a dus acolo şi am stat pe hol şi l-am urmărit, şi părea perfect normal. M-am întrebat de multe ori dacă nu m-au dus acolo intenţionat astfel încât să pot spune "Da, am văzut un interogatoriu şi da, părea perfect normal." E amuzant când, să zicem, generalul Karpinski sau altă mare figură ar fi venit la închisoare şi noi... Ştii, să avem un spectacol. Şi fiecare şi-ar lua salteaua înapoi. Toată lumea şi-ar lua hainele înapoi. Şi apoi, imediat ce oamenii au plecat, oricine a fost deposedat de anumite lucruri va fi deposedat de ele din nou. Părea normal să deposedezi oamenii de ceva dacă nu cooperau cu tine. CIA, Grupul de Supraveghere a Irakului, DIA, FBI, Forţa de atac 121, celelalte agenţii guvernamentale pe care le vom numi CAG. Nu aveau reguli. Le spuneam stafii pentru că veneau, nu ştiai cine sunt. Oricine erau prizonierii lor, niciodată nu îi înregistrai. "*** merge acolo, soldat?" "Ştii, e tipul ăsta, nu-l înregistră în registru. Nu este aici, n-a fost aici. Pune-l doar într-o celulă şi nu-l însemna. Când vine Crucea Roşie aici, mută-i în alte locuri. Când Crucea roşie se duce în alt loc mută-i la loc unde au fost. Ştii, pentru ca ei nu exista." Sunt obişnuit să fiu pe drumuri, ştii. "Soldat, du-te şi fă asta." "Am înţeles sergente. Ne vedem mai târziu, suntem gata." Dar acum facem parte din aceasta mare operaţiune. îi prindem pe tipii din pachetul de cărţi, tipii care erau în pachetul de cărţi. Îi prindem. Ca şi *** am avea o slujbă importantă. Am ajuns să-i păzim pe tipii ăştia acum? Atunci s-au schimbat lucrurile. Îi duc în camera de dus, pun o coală de hârtie deasupra uşii, îi leagă sub robinetul de la duş. Sau îi pune în găleată cu gunoi cu gheaţa. Apoi îi băga în ea. Un sac de pânză pe cap umezeala ţi se lipeşte de nas, ţi se lipeşte de gură. Îi face să se simtă ca şi *** s-ar îneca. Deschizi o fereastră în timp ce sunt, să zicem, 40 de grade afară şi îi urmăreşti *** dispar în ei. Multe ore, tot ceea ce auzi sunt ţipete, lovituri... Când au terminat, 8-10 ore mai târziu, i-au scos pe tipi. Erau pe jumătate coerenţi sau inconştienţi. Îi puneau la loc în celule şi apoi: "O să ne întoarcem mâine după ei". Ştiu *** sună loviturile într-un corp uman. Cunosc diferenţa dintre ţipetele cuiva la supărare şi ţipetele cuiva la durere. Cunosc diferenţa. Era dimineaţă devreme în jurul orei 4:30, aşa că era linişte. Tipii de la agenţie: "Bine, avem un alt prizonier special". Purta doar o cămaşă. A intrat. Era încătuşat şi avea un sac pe cap. Când a intrat, nu am întrebat nimic, nimeni nu a întrebat cine era tipul ăla sau ce făcuse. Nu era treaba noastră. Doi soldaţi l-au dus direct la duş, unde a fost interogat de unul de la agenţie. Era acolo de ceva timp. Cred că era acolo de o oră şi jumătate. Deodată, tipul a deschis uşa şi a spus: "Poţi să mă ajuţi?" "Leagă-l puţin mai sus, pentru că nu vrea să coopereze. Este, cred..." Ştiţi, el doar atârna acolo. Au fost nişte tipi de la C.I.A. acolo. Cred că erau de la C.I.A. Ei bine, da, erau. Dar în acel moment nu ştiam de la ce agenţie erau. Ne-au cerut să îl legăm de fereastră, ca să trebuiască să stea în picioare, pentru că făcea pe inconştientul. Aşa că l-am ţinut de costumul de deţinut. Nu l-am ţinut de braţe sau de altceva. Iar costumul i s-a ridicat între picioare, iar eu am comentat: "Dumnezeule, tipul ăsta este foarte bun să facă pe inconştientul, pentru că eu aş urla foarte tare, dacă mi s-ar ridica atât costumul. Toată lumea a râs şi nimeni nu s-a mai gândit la asta. Îmi amintesc că braţele îi erau foarte în spate şi era o poziţie foarte nefirească. Din nou am spus: "Ştiţi, tipul ăsta este foarte bun pentru că braţele îi sunt foarte aproape de a i se rupe. Sunt surprins că nu s-au rupt încă. Aştept trosnitura". Deodată, cred, sângele a început să îi curgă pe nas şi pe gură. Atunci am realizat că ceva era în neregulă. Atunci m-am dus la el şi i-am scos sacul de pe cap. Pentru prima dată i-am văzut faţa. Am fost surprins pentru că faţa îi era distrusă. Avea ochi vineţi foarte umflaţi şi vânătăi pretutindeni. Am spus: "Ce s-a întâmplat cu tipul ăsta?" Apoi unul dintre ochi s-a deschis. Aşa că am mişcat degetul în faţa lui ca să îşi mişte ochii după deget. Nimic. Se uita doar în jos. Am spus: "Tipul ăsta nici măcar nu este în viaţă." Întreg acest timp în care am stat cu tipul ăsta, ştiţi, cărându-l şi ridicându-l, întregul timp tipul era mort. Chiar m-am pătat pe uniforma de sânge, pentru că sângera. M-am simţit rău, pentru ştiam că nu am nicio vină, dar... Dar te face să te simţi vinovat, pentru că eşti acolo cu tipul ăla. Colonelul Jordan, care era şeful Informaţiilor Militare, a venit. Medicii, căpitanul Reese, căpitanul Brinson, sergentul şef Snider, au venit toţi. Era întregul lanţ de comandă acolo, încercând să-şi dea seama ce se întâmplase. L-am verificat, să ne asigurăm că era mort. Şi am... Nu ştiu, am ieşit din cameră ca şi când, ştiţi... Ca şi când nu se întâmplase nimic. Apoi l-am întrebat pe unul dintre agenţii C.I.A.: "Ei bine, ce faceţi voi într-o asemenea situaţie?" Nu erau panicaţi, dar, ştiţi, vorbeau la telefon, sunau ca să întrebe ce să facă sau să nu facă. Ei bine, ce să facem cu el? Nu îl puteam scoate afară într-un sac de cadavre, pentru că se putea stârni o revoltă. Aşa că a trebuit să îl ţinem acolo peste noapte. L-am pus într-un sac de cadavre. Am luat multă gheaţă. Să îl ţinem la temperatură scăzută. L-am lăsat în încăperea în care era şi am încuiat uşa. Îmi amintesc că i-am spus ofiţerului superior: "Trebuie să iei cheia de rezervă şi să o ţii la tine, altfel cineva va intra acolo probabil şi o să-l vadă". Trebuia să luăm amândouă cheile şi să le păstrăm, în loc să lăsăm una acolo. Dar cred că trebuia să lăsăm una acolo în cazul în care vroiau să vină să ia cadavrul în noaptea aia. Trebuia să fie totul secret. Nu vroiam să se afle. "A fost o zi nebună ieri. Tipul pe care l-au adus a murit. A fost bătut foarte crunt. Nu sunt sigur ce s-a întâmplat. S-a întâmplat în schimbul dinaintea noastră. L-au băgat într-o încăpere lângă cea în care am lucrat noaptea trecută şi l-au pus într-un sac de cadavre cu gheaţă. Scârbos. Deja se dezgheţase de 24 de ore." Căpitanul Brinson a convocat o şedinţă cu noi toţi în biroul principal. Ne-a spus că este un prizonier care a murit la duş datorită unui atac de cord. Sergentul Frederick a luat cheia şi am fost să-l vedem. Începuse să se descompună şi să miroasă. Era acolo de cel puţin 24 de ore înainte ca noi să ajungem. Deci era acolo de mult timp. Genunchii îi erau vineţi, coapsele îi erau vinete până la organele genitale. Avea urme de cătuşe la încheieturile mâinilor. Era destul de evident după ce îl vedeai că nu murise datorită unui atac de cord. Ai avut probleme din cauza degetului mare. Pot să înţeleg. Arată rău. Dar ori de câte ori sunt fotografiată, nu ştiu niciodată ce să fac cu mâinile. În orice fotografie, probabil am degetul mare ridicat, pentru că este ceva ce se întâmplă în mod automat. Ca şi când zâmbeşti când eşti fotografiat. Este ceva, cred, ce am făcut eu. Era un deţinut "fantomă", aşa că nu trebuia să se afle acolo. Nu se vroia a fi găsit acolo când veneau de la Crucea Roşie, aşa că a trebuit să facem ceva. Cineva a avut ideea să îl scoatem din sacul de cadavre, să-l îmbrăcăm în costumul de deţinut să îi punem cadavrul pe o targă, să îi punem o perfuzie în mână şi să-l scoatem de acolo. Din acel moment, nu am mai auzit nimic de el. A fost doar... Tipul a murit, l-au pus într-un sac de cadavre, pe o targă şi dispăruse. Vedeţi-vă de treburile voastre, munciţi în continuare. Dispăruse, se volatilizase. Au încercat să mă acuze de distrugerea proprietăţii guvernului, ceea ce nu am înţeles, şi apoi pentru fotografierea înjositoare a unui cadavru. Dar era mort. Nu ştiu *** asta era înjositor. Şi apoi pentru că am modificat probele prin scoaterea bandajului de pe ochi ca să fac fotografia, după care l-am pus la loc. Când a murit, l-au curăţat, apoi i-au pus bandajele. Aşa că nu este vorba de modificarea probelor. Deja făcuseră ei asta. Pentru a îşi susţine celelalte acuzaţii, trebuiau să prezinte fotografiile, pe care evident nu vroiau să prezinte decedatul, deoarece ei evident acopereau o crimă şi ar fi fost rău pentru ei. Aşa că au renunţat la toate acuzaţiile referitoare la decedatul din duş. În lagărul Ganci a fost o revoltă. O femeie de la Poliţia Militară a fost lovită în faţă cu o cărămidă, sau ceva de genul ăsta. Au vrut să evadeze din lagărul de prizonieri, şi să îi ia ostatici pe cei din Poliţia Militară. I-am dus în hol, i-am culcat pe podea... Aici am intervenit eu. Nu mă pot culca noaptea făcându-mi griji că deţinuţii vor încerca să mă ucidă, când sunt oameni în afara lagărului care încearcă să mă ucidă. Asta trebuia să înceteze. Tipii ăia trebuiau să... Trebuiau să ştie. Mi-am pierdut cumpătul. I-am aruncat pe tipi pe podea, m-am aprins, ca un luptător în ring, ştiţi, am sărit pe ei puţin. Am vrut să fac mai mult, eram nebun de furie. Le-am spus: "Aţi rănit unul dintre soldaţii noştri, asta este". Aşa că am călcat pe degetele de la mâini ale tipului, pe degetele lui de la picioare. Am vrut să îl rănesc, pe d-ul care lovise femeia în faţă cu cărămidă. Am vrut să îl rănesc rău. Îmi terminasem ziua la parcul auto şi îmi amintesc bine acea noapte. Stăteam doar acolo, noaptea este foarte plictisitor. Computerul mergea foarte greu. Aşteptăm să primesc un e-mail. A intrat sergentul Frederick. Avea nevoie să scoată la imprimantă nişte acte. Am început să vorbim. A primit un apel prin staţie că trebuia să înregistreze nişte deţinuţi. Mi-a spus: "Haide, vino cu mine până la celule". Aşa că am mers cu el. Erau acolo şapte bărbaţi. Am spus: "Hei, Freddy, vrei să iau unul dintre deţinuţi şi să îl duc jos?" Mi-a răspuns: "Da, te rog". Când mă apropiam de nivelul 1 Alpha, îl puteam auzi pe Graner ţipând. L-am întrebat unde să îl duc pe deţinut. Mi-a răspuns: "Aşează-l pe podea". Aşa că l-am împins pe podea, alături de ceilalţi. Atunci s-au făcut toate fotografiile alea şi restul... Atunci Javal l-a călcat pe degetele de la mâini şi de la picioare, iar Lynndie era şi ea. Atunci au început să se facă fotografii, şi Graner m-a rugat să facem o fotografie trucată cu el când îl ţinea pe unul dintre prizonieri şi se prefăcea că urma să îl lovească. Nu l-a lovit. Imediat *** am făcut fotografia, i-a dat drumul prizonierului înapoi pe podea. Apoi au început să îi dezbrace pe deţinuţi şi să facă şi alte fotografii. Graner s-a dus la unul dintre deţinuţi şi l-a lovit în tâmplă. Din ce motiv, nu ştiu. Adică, l-a lovit foarte tare pe deţinut. Şi, după ce a făcut asta, Sabrina s-a uitat pe acte, şi a spus: "Tipul ăsta este aici pentru viol". Aşa că Graner i-a sfâşiat pantalonul costumului de deţinut. Sabrina a scris: "Sunt un violator" pe el. Tipul nu se mişcase de 2-3 minute. M-am uitat la el şi am spus: "Hei, Grane, este ceva în neregulă cu tipul ăsta". M-am dus la el şi i-am ridicat sacul de pe cap atât cât să îi pot vedea ochii. Tipul era inconştient. Am spus: "Graner, l-ai lăsat inconştient pe tip". L-a zdruncinat puţin... După ce l-a lovit din nou, s-a rănit la mână şi a spus: "La naiba, doare!" Nu părea prea preocupat de deţinut. Apoi m-am întors la Freddy. Stăteam acolo. Freddy s-a uitat la mine şi a spus: "Hei, priveşte asta". Se duce acolo, îl ia pe tipul pe care îl escortasem până acolo, îl ridică, îi face un "X" pe piept şi l-a lovit chiar în semnul de pe piept. Eu am spus: "Ce? Cine eşti tu şi ce ai făcut cu Freddy?" Apoi au început să pună un deţinut cu faţa la perete în genunchi şi să aşeze altul peste el. Aveau cătuşe elastice, care erau foarte strânse. I-am spus lui Graner: "Tipul ăsta o să îşi piardă mâinile dacă nu i le scoatem. I s-au învineţit". I-am spus: "Am cuţitul Gerber la mine. Le putem probabil tăia cu el, dar va trebui să îl ridicăm". A durat ceva, dar în cele din urmă am reuşit să i le scot şi sângele a început să îi circule din nou în mâini. Din câte ştiu, tipul nu şi-a pierdut mâinile. Atunci Graner şi cu Freddy au început să facă chestia cu piramida umană. Graner mi-a spus că face ceea ce i s-a ordonat. De aceea făcea asta. Când am părăsit etajul în seara aia, mi s-a spus că nu am văzut nimic. Iar eu, fiind genul de persoană care sunt, care încearcă să fie prietenoasă cu toţi, am spus: "Ce să văd? Nu am văzut nimic". Am fost întrebat mereu de către investigatori: "De ce nu ai raportat asta? Nu ţi-ai dat seama că era greşit?" Am spus: "Da, dar când eşti în război, lucrurile se schimbă". Ni se spusese: "Fără fotografii cu prizonierii". Mi se ceruse să fac fotografii, sunt un tip amabil, aşa că le-am făcut. Am încercat să nu fac pe nimeni să fie supărat pe mine. Aşa am făcut tot timpul. Dar cred că să fiu amabil, nu întotdeauna merită. Unii mă întreabă acum de ce nu mai sunt amabil *** eram. Le spun: "Puneţi-vă în locul meu. Să treceţi prin ce am trecut eu în ultimii doi ani jumătate, trei ani. Să vedeţi cât de amabili o să fiţi voi". Sivits s-a întâmplat să fie pe acolo aproximativ cinci minute. Adică, nu a făcut rău nimănui. A făcut un an de detenţie pentru nimic. Doar pentru că a fost acolo. Nu trebuia să fie deloc închis. Cred că nici măcar nu ar fi fost acuzat dacă nu apărea în înregistrarea video. - Cine a filmat? - Eu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc era un stip care stătea în picioare şi un tip stătea în genunchi. Iar un tip avea mâna pe capul celuilalt. Asta a fost ultima fotografie pe care am făcut-o. Apoi am plecat să dăm telefoane. Era ziua lui Kelly, aşa că am plecat să o sun. Eu şi cu Megan eram încă sus în birou. Am ieşit, iar ei îi aruncau formând o grămadă şi făceau fotografii de la nivelul superior. Atunci, Graner, şi cu Frederick au început să sară pe grămadă. Atunci am venit jos cu o cameră foto. Graner a spus că vroia nişte fotografii fiind acolo jos. Eu, Freddy şi Sabrina am făcut fotografii. Au fost trei aparate de fotografiat în seara aia. Erau aliniaţi cu faţa spre perete, iar Graner a început să îi ia unul câte unul. Nu ştiam ce vroia să facă. Nimeni nu ştia. Nu a spus nimic. Apoi ne-a spus că îi punea unul peste altul ca să formeze o piramidă. Am întrebat: "De ce?" Ne-a răspuns: "Ca să îi controlăm mai bine, să fie toţi în aceeaşi zonă". Noi am spus: "Bine". Freddy este cel care i-a pus să se masturbeze. Nu ştiu de ce, dar asta a făcut. A început cu unul, apoi cred că vrut să vadă dacă şi ceilalţi o vor face. Nu ştiu. Dar i-a pus pe toţi să o facă în acelaşi timp. La un moment dat, şase dintre ei s-au oprit iar unul a continuat să o facă aproximativ 45 de minute. Nu glumesc. Tipul care continua să se masturbeze, cu acela am apărut în fotografie. El a vrut să mă duc în cadru, eu nu am vrut. Am spus: "Eu nu mă duc acolo". - Cine a vrut asta? - Freddy. Apoi Graner i s-a alăturat. Graner a spus: "Da, du-te". Am răspuns: "Nu, nu vreau să mă duc acolo". El a insistat: "Haide, fă-o petru mine" şi asta a fost. Am acceptat. Era ziua ta de naştere? I-au adus după miezul nopţii. Deci da. - Cât împlineai? - 21. L-am auzit pe Graner spunând: "Ei bine, ăsta este cadoul de ziua ta". sau aşa ceva, iar eu am spus... Nu ştiu de ce a spus asta, pentru că într-adevăr nu îmi dorisem asta, dar da. S-a folosit de mine. Şi am fost suficient de proastă ca să cad în capcană. Adică, acum am să ştiu la ce să mă uit. Cel puţin, el este în trecut. Aceasta a fost infama grămadă de şapte irakieni dezbrăcaţi. Expresiile feţelor arată la ce se gândeau şi ce simţeau în acel moment. Te uiţi la ochii lor şi pare că se distrează. Fotografia ăsta le-a pecetluit soarta. Toţi cei care au participat apar în fotografii la un moment dat. Aici îl vedeţi pe Graner într-o mişcare de lovire. Două aparate de fotografiat l-au prins în exact acelaşi moment din două unghiuri diferite. Din nou vedeţi asta în fotografiile cu grămada de şapte oameni dezbrăcaţi cu sacii pe cap. Vedeţi ambele aparate de fotografiat în fiecare dintre fotografii. Nu contează prea mult că erai acolo când s-au comis aceste abuzuri. Dacă eşti în fotografii în timp ce se petrec lucrurile alea... - O să ai probleme. - Probleme mari. Dacă îl faci pe Preşedintele S.U.A. să-şi ceară scuze întregii lumi, aş spune că da. "Nu am dormit întreaga noapte. Nu pot să dorm. Şase prizonieri au evadat noaptea trecută. Cu ei sunt opt prizonieri care au evadat în 3 nopţi. Se va întâmpla ceva rău aici. Sper să mă înşel, dar dacă nu, să ştiţi că vă iubesc. Am putea fi investigaţi. Aşa se vorbeşte. Da, au bătut prizonierii. Nu cred că este corect. Nu am crezut niciodată. De aia am făcut fotografii, ca să dovedesc povestea pe care le-o spuneam oamenilor. Nu va crede niciodată nimeni rahatul care se petrece aici. Nimeni. Dacă vreau să continui să fotografiez aceste lucruri, trebuie să afişez un zâmbet fals de fiecare dată. Sper să nu am probleme pentru ceva ce nu am făcut. Te iubesc. Sabrina." Cred că realitatea a arătat că ceea ce se petrecea nu era corect, ceea ce, desigur, se ştia de la început, dar este slujba noastră. Nu este nimic. Nu poţi să pleci şi să spui: "Hei, nu mă mai întorc" sau "Nu fac asta". În ambele cazuri, vei fi terminat. Am avut un gardian irakian care a introdus pe ascuns un pistol de 9 mm. şi o baionetă nou-nouţă. Gardianul le-a învelit într-un cearceaf şi le-a trimis la celule. Deţinutul a băgat mâna sub pernă şi a scos pistolul de 9 mm, cu care l-a împuşcat pe sergentul Cathcart în vestă. Sergentul Elliot a trebuit să îşi bage puşca printre gratii ca să îl facă pe tip să nu mai tragă. L-a nimerit doar în picior, pentru că era într-un colţ rugându-se. Era dispus să moară. Toate gărzile irakiene care au fost implicate, au fost adunate şi au fost concediaţi unii, dar irakienii i-au reangajat. Nu este suficient că trebuie să îţi rişti viaţa în războiul de afară, îţi riscai viaţa şi având de a face cu gardienii irakieni. Ştiţi... Şi cu deţinuţii. Aşa că dintre cele trei riscuri, unul te va ucide. Nu toţi dintre ei erau răi, dar majoritatea era. Tipul care a introdus pistolul, credeam că este un tip bun. Credeam că este un gardian bun. S-a dovedit a fi Fedayeen. Îţi zâmbeşte în faţă şi te înjunghie pe la spate. S-au grăbit să îl ajute pe tipul ăsta care încercase să ne omoare. Aşa că... Dar nu pare asta când vezi fotografia. Imaginaţia ta o poate lua razna când vezi doar sânge. Fotografiile îţi arată doar o fracţiune dintr-o secundă. Nu ştii ce a fost înainte şi nici după. Nu vezi în afara cadrului fotografiat. "Este pentru prima dată când am văzut câinii poliţiei militare aici. Doi câini cu doi stăpâni se duceau spre un om care era la perete. Tipul era înnebunit de frică. Câinii se apropiau. Irakianul începea să ţipe şi fugea spre Graner. Unul dintre tipi a lăsat câinele să îl muşte de picior. Tipul era isteric. Câinele l-a mai muşcat o dată. Era sânge pretutindeni. Erau urme de dinţi care arătau aşa. A venit unul dintre medicii noştri şi m-a învăţat *** să pun copci. Era amuzant, dar mi-a părut groaznic pentru tipul ăsta. Câinii nu ar fi trebuit să fie niciodată acolo". Unul din lucrurile pe care le face tot timpul un investigator la interogatoriu, la ultimul paragraf al relatării tale, este să evalueze adevărul şi siguranţa informaţiei care tocmai i s-a dat. Ăsta este ultimul paragraf al fiecărui raport pe care îl scrii. Aşa că dacă am obţinut informaţia prin tortură, nu am *** să verific nimic, pentru că, ei bine, aş presupune că ai fi dispus să îmi spui orice ca să înceteze durerea. Dar dacă ţi-aş oferi nişte recompense şi ţi-aş da nişte motive ca să cooperezi cu mine, de obicei, o să obţin informaţii mai corecte. Generalul Sanchez în mod obişnuit îi ordona colonelului Pappas lovindu-l cu degetul în piept şi spunând: "Îl vreau pe Saddam. Găseşte-l pe Saddam! Găseşte-l pe Saddam! Mă înţelegi? Găseşte-l pe Saddam! Găseşte-l pe Saddam, cu orice cost". Dacă îl loveşti cu degetul în piept pe cineva suficient de mult timp, va face orice ca tu să încetezi a mai face asta. Este o spirală de sus în jos. "Asta nu merge. Încearcă aşa. Asta a funcţionat la baza navală Guantanamo Bay. Asta a funcţionat în Bagram. Încearcă aşa. Este în regulă". Nu opreşte mortierele, nu îi face să obţină informaţiile dorite, şi nu îi află locul lui Saddam. Nu au obţinut nicio informaţie la niciunul dintre interogatorii sau interviu de la Abu Ghraib. Soldaţii din teren l-au găsit pe Saddam. Eşti pregă*** pentru asta? Ferma la care se ascundea Saddam, era o fermă micuţă lângă râul Tigris. Saddam a ciocănit la uşă, şi a spus: "Sunt Saddam Hussein. Sunt Preşedintele Irakului. Sunt liderul Irakului şi toţi cetăţenii irakieni sunt oamenii mei. Toate casele din Irak sunt ale mele". S-a dus în bucătărie şi şi-a făcut un singur ou, a mâncat oul şi a plecat. S-a întors după o oră şi a spus: "Rămân aici". Soţia tipului era îngrozită. Saddam a fost capturat în dimineaţa zilei de 13, duminică. Luni, a trebuit să raportez colonelului Pappas. A întrebat dacă vrem să fim voluntari într-o echipă specială. Tocmai vorbise la telefon cu Secretarul Apărării, Rumsfeld. Rumsfeld şi Sanchez autorizaseră orice tehnică împotriva deţinuţilor speciali. Au spus că aveam posibilitatea să lichidăm mişcarea insurgentă, datorită faptului că îl capturasem pe Saddam. Atunci am crezut asta. Trebuie să te uiţi exact la ceea ce fotografiile descriu. Era important să separăm actele care constituiau infracţiuni de celelalte. Pe asta trebuia să se concentreze acuzarea. Dacă cineva fusese rănit fizic, ştiai că există o infracţiune. Să pui pe cineva în nişte poziţii umilitoare sexuale, reprezenta o infracţiune. Să îi obligi să se masturbeze, era o infracţiune. Să stai şi să priveşti *** cineva îi dădea cu capul de perete şi să faci fotografii este o neglijenţă în serviciu, deci infracţiune. În privinţa individului cu sârme legate de mâini care stătea pe o cutie, consider că a fost pus într-o poziţie solicitantă. Mă uit la fotografie şi mă gândesc: "Nu par a fi sârme prin care trecea curent electric." Procedura standard. Atât este. Această situaţie constituie o infracţiune, sau este o procedură standard? Probabil este o procedură standard. Chiloţii de pe figură reprezintă ceva în plus, dar nu este mai mult decât lipsire de somn. Nu au fost torturaţi prin asta. Ei îi puneau în disconfort ca să încerce să obţină informaţii. Am fost în armată timp de 20 de ani. Am participat la primul "Desert Storm". Mi-am petrecut patru luni la Guantanamo Bay. Oamenii care nu au fost unde am fost eu, nu mă pot aştepta să vadă fotografiile în acelaşi fel. M-am întors de la o şedinţă, foarte târziu noaptea. Am deschis e-mail-ul clasificat secret. "D-nă, am vrut doar să ştiţi că am fost informat că există o investigaţie în progres la Abu Ghraib. Cu privire la acuzaţiile de abuz şi la fotografii". I-am răspuns la e-mail: "Nu ştiu ce să spun. Este prima dată când aud de asta". Mă pregăteam să ţin o mini conferinţă de presă, prin care să spun adevărul, devreme. Să spun: "Nu ascundem asta. Cercetăm asta pentru că îi vom pedepsi noi pe vinovaţi. Suntem americani şi ştim să deosebim binele de rău". Generalul Sanchez a spus: "Nu, absolut deloc. Nu ai să discuţi asta cu nimeni". Teama de adevăr îi face pe oameni să tacă. Toţi ştiau. Toţi cei care erau înăuntrul acelei închisori care locuiau acolo, munceau acolo, aveau fotografiile. Veneau şi primeau copii de la Graner. El le avea pe toate stocate, aşa că făcea copii. "Ei bine, poftim, pe care le vrei?" Toţi aveau câte o copie a fotografiilor. Toţi ştiau. Când au apărut în presă acele fotografii, fotografiile scandaloase, a doua zi colonelul Pappas a ordonat o perioadă de amnistie în întregul batalion. Orice probă a fost distrusă. Arsă, aruncată, ştearsă de pe hard drive ca să se termine cu asta. A îndepărtat orice martor al apărării, orice persoană care ar fi putut veni să spună: "Uite, asta ştiu", într-o singură zi. După perioada de amnistie, cine ar mai fi venit să spună ceva? Cine ar mai fi vrut să spună: "Hei, eu ştiu ceva. Ştiu ce s-a întâmplat"? Nimeni. Au găsit o modalitate ca asta să dispară, asta au făcut. Sacrificându-i pe cei mici, aşa au muşamalizat asta. Sunt un tânăr american de 28 de ani. Un soldat voluntar. Şi întreaga vină o să fie dată pe mine. "Ei bine, iubitule, te-ai căsătorit cu o infractoare. Da, au apărut fotografiile în presă şi sunt sub investigaţie de la ora 10 dimineaţa. Nu mai pot să predau fotografiile când mă întorc acasă. Am ştiut că voi avea probleme, doar pentru că eram acolo. Dar *** altfel să spun lumii ce rahaturi face armata? Poate crezi că sunt speriată, dar nu sunt. Ştiam că am să fiu acuzată alături de ei. Am fost în locul nepotrivit la timpul nepotrivit. Ce este aiurea este că aproape întreaga companie ştie ce s-a întâmplat, au văzut fotografiile şi nu au făcut nimic." Soţul meu este acum în închisoare. Nu pot să depăşesc asta până nu se întoarce acasă. Aşa că, este destul de greu. Acest monstru politic a costat-o pe Lynndie England trei ani, Ivan Frederick opt ani, iar pe soţul meu zece ani. Când am fost în "Desert Storm", eram priviţi ca salvatori, ca eroi. Misiunea noastră era să recucerim Kuweitul. Asta era ceva onorabil. Acest război din Irak, precum cel din Vietnam, va rămâne în amintire probabil ca singura dată când nu am fost eroi, când nu am fost salvatori. Iar aceste fotografii vor juca un rol important în asta. Războiul este o perioadă stresantă pentru oameni. Erau bombardaţi frecvent în acea închisoare. O persoană tânără fără experienţă în lume, fiind aruncată în mijlocul unui asemenea lucru poate deveni confuză. Toţi credem că percepţia semnificaţiei faptelor este de 20%. Sunt sigur că acum toţi realizează că ceea ce s-a întâmplat a fost greşit, şi că au jucat un rol în ceva ce a fost jenant pentru ţară. Dar în momentul ăla, erau într-o zonă de război în care regulile devin neclare uneori. Lynndie England... îmi pare rău pentru fata aia. Este evident că este una dintre acei tineri care nu are multă experienţă de viaţă. Nu sunt indicii că ar fi fost implicată în aşa ceva. Dar era îndrăgostită. Ambuhl. Ea... Ei bine, ea a ştiut când s-a depăşit linia şi când era timpul să dispară. Pentru că este prezentă în anumite momente şi apoi lipseşte în altele. Probabil era cea mai inteligentă dintre ei. În fotografiile care au apărut în presă, doar eu apar. Nu o vedeţi pe Megan pentru că aşa a fost făcută fotografia. Graner mi-a spus că vroia ca ea să nu apară în cadru, pentru că îi strica, nu ştiu... fotografia. Poate a protejat-o în secret, pentru că acum ştiu că erau mai apropiaţi decât credeam atunci. Poate a încercat să o protejeze. Când a aflat că erai însărcinată? Ei bine, când am aflat eu pe 20 februarie, i-am spus sergentului şef. Desigur, ei au vrut să ştie cine era tatăl. Aşa că ei au ştiut, iar eu i-am spus lui. La început, a fost încântat, după care mi-a spus că nu vrea să mai aibă de a face cu mine. Nu vroia să aibă de a face nici cu copilul. Odată ce s-a aflat povestea cu fotografiile, şi s-a dovedit că eram însărcinată, a negat că ar fi tatăl copilului. M-a acuzat că l-am înşelat, ceea ce nu am făcut niciodată. Dacă aşa a vrut să acţioneze, era în regulă pentru mine. Nu îl va vedea niciodată. Este alegerea lui. Eram în sala de mese. Am privit şi m-am văzut pe mine şi pe Dan Rather. Am spus: "Ce naiba? Javal, sergentul Javal Davis. Hei, sunt eu. De unde naiba au făcut rost de fotografia mea?" Au fost la liceul pe care l-am absolvit. Au luat o fotografie de-a mea pentru ziar când alergam pe pistă, sărind peste un obstacol. Mi-au decupat faţa şi au pus-o aşa în ziar. Dar, în realitate, săream peste un obstacol. M-au făcut să arăt ca un tip rău. Au arătat o fotografie cu piramida de oameni dezbrăcaţi, apoi o fotografie cu mine. Am spus: "Stai puţin. Dacă te uiţi la fotografiile astea, vezi vreun negru în vreuna dintre fotografii?" Nu ar fi fost nimeni, nici eu şi nici altcineva, lumea nu ar fi fost şocată, nu ar fi fost niciun scandal dacă nu erau fotografiile. Ar fi dispărut, ar fi fost păstrat secret şi asta ar fi fost totul. Fotografiile sunt ceea ce sunt. Le poţi interpreta diferit, dar ceea ce ele descriu, asta este. Poţi să interpretezi *** vrei, dar vezi ce s-a întâmplat în aceea fracţiune de timp. Le poţi vedea emoţiile de pe feţe şi sentimentele din priviri, dar nu poate fi adăugat nimic la ceea ce vezi. Poţi doar să relatezi ceea ce este în fotografie. Cineva a prins Administraţia americană cu pantalonii în vine. Asta este. Sunt supăraţi din cauza asta. Poţi să omori oameni când nu eşti fotografiat. Poţi să îi împuşti. Poţi, poţi să le zbori capetele. Atât timp cât nu eşti filmat sau fotografiat, eşti în siguranţă. Dar dacă eşti filmat, eşti terminat. Ştiţi, tortura nu s-a petrecut în acele fotografii. A fost umilire. A fost ceva uşor. Tortura s-a petrecut în timpul interogatoriilor. Tipi care au fost interogaţi şi au murit, au fost ucişi. Acolo a fost tortură. Nu avem fotografii ale acestor lucruri. Am crezut că au fost câţiva de la Poliţia Militară care s-au purtat ca nişte idioţi. Nu mai cred asta, deloc. Cred că sunt câţiva tineri care sunt găsiţi ţapi ispăşitori. Este doar o acoperire, iar oamenilor le este frică de culpabilizarea şi ramificaţiile propriilor acţiuni, aşa că nimeni nu spune nimic. Doar că sunt distruşi mulţi oameni. Am primit un telefon de la un reporter de la Pentagon care mi-a zis: "Ai fost eliberată de la comandă". Am răspuns: "Nu am auzit nimic despre asta". Nu am auzit asta de la generalul Helmly. Nu m-a sunat. Nu m-a convocat la Washington D.C. să fiu în faţa lui ca să mă elibereze din funcţie. Ăsta este un alt gen de laşitate. Îţi este frică să o priveşti pe Janis Karpinski în ochi? Am primit o scrisoare zece zile mai târziu de la biroul lui prin care eram eliberată de la comanda brigăzii 800. Aveam un nume bun în armată până am făcut ceea ce am făcut. Unchiul meu a murit în Vietnam cu 13 ani înainte să mă nasc. Tata are două stele de bronz pentru bravură în Vietnam. Bunicul meu are o stea de bronz din Vietnam. Apoi eu m-am implicat în asta. Asta a pus acest nume în noroi. Eşti învăţat de la bun început că trebuie să urmezi ordinele. Şi că dacă nu faci asta, vei avea probleme. Dacă asculţi ordinele, evident ajungi să ai probleme. Ştiţi, este uşor pentru generali, colonei şi maiori în retragere, să spună: "Ei bine, aceşti oameni ar fi trebuit să ştie că sunt ordine ilegale şi trebuiau să se opună acelor locotenenţi colonei şi maiori. Şi trebuiau să îi înfrunte atunci, în zona de război unde, vieţile omeneşti erau în joc". Este nerealist să crezi că... asta s-ar fi putut întâmpla. Erai bombardat în fiecare zi, se trăgea în tine în fiecare zi. Deţinuţii strângeau cuţite, arme, porneau revolte. Ştiţi, un tip mi-a aruncat în aer zece dintre prietenii mei. Trebuia să fie lovit. Ştiu ce pot să fac şi ştiu ce... Şi cred că ştiu ce pot să fac. Cred că ştiu ce pot să fac, dar îi văd pe tipii ăştia făcând asta şi îi văd pe cei de la C.I.A. venind şi făcând asta. Ştiţi, după o perioadă devine: "Ştii ceva? Poţi să faci ce vrei, doar să nu îi omori". Nu eram aceea persoană atunci cu cea care stă acum în acest scaun, sau care eram înainte să ajung aici. Nu ştiu ce aş fi putut face diferit. Aş fi putut spune: "Duceţi-vă naibii, eu nu mai lucrez aici" şi aş fi ajuns la închisoare pentru nerespectarea ordinelor, cred. Dar, nu ştiu. Sunt sigur că oricine putea face ceva diferit... Doar că nu ştiu ce aş fi putut face eu diferit, dacă aş fi în aceeaşi situaţie. Dacă m-aş putea întoarce în timp, nu m-aş fi înrolat. Asta aş fi făcut diferit. Nu merită. Să treci prin atâtea ca să te întorci unde erai când ai venit prima dată. Să încerci să intri la şcoală, să încerci... Nu a meritat. Vreau să îmi continui viaţa. Să îmi iau o slujbă, să îmi cresc fiul. Nu cred că am multe opţiuni. Nu pot schimba nimic, aşa că... Dacă aş schimba, nu l-aş mai avea pe Carter. Adică, nu aş renunţa la el pentru nimic în lume, aşa că... Nu aş vrea să mă întorc să schimb ceva. Aşa este lumea, nu-i aşa? Oameni care trădează alţi oameni. Nedreptate. Este o dramă. Este viaţa. O trăiţi. Acum trebuie să trec peste asta. Nu ştiu. Jur, nu ştiu. Sunt foarte confuz în legătură cu ce s-a întâmplat acolo. Recapitulez în minte în fiecare zi şi visez în fiecare afurisita de noapte. Visez la tot felul de lucruri. Majoritatea dintre ele nu sunt bune. Înainte mă gândeam la înfrângerea insurgenţilor şi la cât de proşti am fost, *** am fi putut îndrepta asta şi *** am fi putut salva vieţi. Dar serios, nu există nicio şansă să îndrepţi ceva. Dacă plecăm de acolo, o să se ucidă între ei, dar nu o să ne ucidă pe noi. Dacă rămânem, or să se ucidă între ei şi o să ne ucidă şi pe noi. Ăsta este rezultatul final al acestui afurisit de eşec. La est de Abu Ghraib a fost o uriaşă plantaţie de curmali. În cinci, zece minute după ce răsare soarele, milioane de păsări afurisite zboară din curmali şi acoperă răsăritul soarelui spre est, unde privesc. Zboară spre nord-vest pe deasupra postului de pază. Încerc să mă relaxez, să iau o pauză, o pauză de ţigară pe la apusul soarelui pentru că păsările revin în fiecare seară, cu 15-30 de minute înainte de apus şi se aşează la loc în curmali. Aşa îmi încep ziua, în fiecare zi, privind acele păsări care îşi iau zborul gândind că măcar ceva în lumea asta este încă normal. Ar putea zbura de parte de Abu G. Se întorc în fiecare seară, dar ar putea zbura departe în fiecare dimineaţă. Mă ajută să fac faţă ciudăţeniei situaţiei. Subtitrarea: Avocatul31/dorula Subtitrari-noi Team www.subtitrari-noi.ro