Tip:
Highlight text to annotate it
X
A F R I C A
Africa.
În cei patru ani în care
am filmat pentru acest serial,
am vizitat nişte locuri incredibile,
şi am văzut comportamentul animalelor
aşa *** nu a mai fost filmat.
Dar Africa mai are
de spus o poveste.
Vietăţile de pe acest continent
au avut parte de mai multe
schimbări în ultimii 50 de ani,
decât în 2 milioane.
S-a modificat natura,
precum şi clima.
Animalele se înfruntă cu probleme
fără precedent.
În timp ce, în jurul lor
populaţia de oameni din Africa
creşte într-un ritm dublu,
faţă de media mondială.
Înţelegerea şi conservarea faunei de pe
continent, sunt urgente şi esenţiale.
Astăzi, o nouă generaţie de
naturalişti şi cercetători
se luptă pentru a salva
locurile neîmblânzite,
şi animalele care locuiesc acolo.
Unu, doi, trei!
E cel mai mare continent
cu viaţă sălbatică,
şi soarta lui e importantă
pentru toată lumea.
Care este viitorul sălbaticei Africa?
VIITORUL
Acest animal a devenit
principala ţintă a braconierilor.
Specia lui a fost vânată
până aproape de extincţie.
A devenit aşa de rar, încât
acest exemplar e urmărit zi şi noapte.
Acesta este un rinocer negru.
Sunt cunoscuţi pentru că sunt morocănoşi,
şi agresivi.
Dar se află în pericol,
datorită lucrului de pe nas,
acel corn...
care valorează greutatea lui în aur.
Cererea pentru cornul de rinocer
a crescut vertiginos.
Braconajul a crescut cu 3000%
doar în ultimii cinci ani.
Astăzi, pulberea din corn de rinocer
poate ajunge la 65.000 de dolari pe kg.
Rinocerii sunt ţinte profitabile
pentru crima organizată.
În medicina chinezească, se foloseşte
cornul de rinocer pentru a scade febra,
iar unii vietnamezi îl vând
ca un medicament ce vindecă orice,
de la cancer, la mahmureală.
E făcut din cheratină,
aceeaşi substanţă din păr sau unghii,
şi s-a dovedit că nu are
nicio valoare medicinală.
Dar a făcut ca fiecare rinocer
din Africa, să devină o ţintă.
Au fost ucişi peste tot
în Uganda şi Ruanda,
şi au mai rămas aproape
600 de exemplare în Kenya.
Dânşii nu sunt braconieri.
Ei sunt protectori.
Această protecţie e supravegheată de
expertul în rinoceri, dr. Matthew Mutinda,
unul din cei mai buni veterinari din
organizaţia "Kenya Wildlife Services".
Rinocerii negri sunt
o specie în pericol.
De aceea, aici la Protecţia Naturii Lewa,
noi încercăm să
salvăm animalele,
să le oferim un refugiu sigur,
unde animalele pot trăi şi reproduce,
fără griji.
Nu au mai rămas mulţi rinoceri cu adevărat
sălbatici, aici în Africa.
Majoritatea, ca şi acesta, aici la
Organizaţia de Protecţie a Naturii Lewa,
se află sub pază armată.
Această tânără femelă
a ajuns la vârsta la care,
Matthew trebuie să îi facă un control,
şi să îi ia mostre de sânge.
Asta ajută la descurajarea braconierilor
şi traficanţilor,
deoarece ADN-ul cornului de rinocer
traficat ilegal,
poate dovedi de unde provine.
Dacă eşti nevoit să faci
o anestezie în sălbăticie,
trebuie să te aştepţi la anumite riscuri.
Femela a reacţionat rău
la anestezic.
Nu mai respiră.
E o situaţie rară, şi
foarte periculoasă.
Ştie că următoarele minute
sunt extrem de importante.
Şi când un animal e aşa de mare,
îi poţi reporni inima
într-un singur fel,
când eşti în savană.
Datorită reacţiei rapide
a lui Matthew,
a început să respire din nou.
Acum trebuie să o ridice în picioare.
Nu e de mirare că e dezorientată.
Misiune îndeplinită.
A fost un chin,
dar acum rinocerul poate fi urmărit
şi protejat
pentru tot restul vieţii.
În câteva minute, s-a apucat de păscut
în linişte, alături de mama ei.
Poate că pare nemilos modul ***
e tratat animalul,
dar trebuiesc urmăriţi pentru a fi
identificaţi individual.
Sunt în mare pericol.
Chiar şi acum, în medie, un rinocer este
omorât în fiecare zi de braconieri.
Au mai rămas aşa de puţini
rinoceri în Kenya,
încât ajungem să îi cunoaştem
pe fiecare în parte.
Dar acest animal încă ne mai surprinde.
În trecut, se credea că rinocerii negri
sunt animale solitare.
În Kalahari, filmările pe timp de noapte
au arătat că
sunt mult mai sociabili decât s-a crezut.
Această adunare de pe malul apei
e ca o fereastră fermecată spre trecut.
Primii exploratori spuneau că au văzut
rinoceri în spatele fiecărui tufiş.
Înainte de inventarea armei de foc,
probabil că existau sute de mii
de rinoceri.
Pe întreg continentul.
Oamenii care protejează rinocerii din
Africa, se luptă pentru a se asigura
că vom mai putea vedea
astfel de scene minunate
şi peste 50 de ani.
Conservatorii au realizat,
pe tor cuprinsul Africii,
că dacă dorim să salvăm animalele mari,
va trebui să acţionăm acum.
Numărul populaţiei umane de pe continent
a depăşit 1 miliard,
şi multe animale sălbatice sunt vânate
la scară largă, pentru hrană.
Unele, legal,
dar foarte multe, ilegal.
Carnea de vânat e deseori vândută
drept carne de capră sau de vită.
Cantitatea totală e incredibilă.
Sunt mâncate milioane de tone pe an,
pe tot cuprinsul Africii.
În ritmul acesta, unele specii
se îndreaptă spre dispariţie,
aproape sigur.
Dar vânătoarea la scară mare nu afectează
doar erbivorele.
Din cauză că se împuţinează prada,
sunt afectaţi şi prădătorii.
În urmă cu 50 de ani,
existau aproape 500.000 de lei în Africa.
Astăzi, numărul lor este
mai mic de 30.000.
Într-un anume loc din Africa,
lucrurile încep să se îmbunătăţească,
într-un mod extraordinar.
Aceşti vânători au devenit membrii unei
alianţe de neimaginat.
În ultimii ani, leii înfometaţi au ucis
din ce în ce mai multe vite domestice.
Un grup al tribului Maasai a reacţionat
într-un mod netradiţional.
Ei sunt crescători de vite,
şi nu mănâncă animale sălbatice.
Dar când leii le vânau cirezile,
întotdeauna au contraatacat.
Tribul Maasai şi leii
sunt adversari vechi.
Vânătoarea de lei încă e considerată un
ritual de maturitate pentru tinerii Maasai,
*** este şi Olubi Lairumbe.
Pentru mine, şi pentru
orice Maasai,
uciderea unui leu este cea mai
mare realizare
a unui membru Maasai cu adevărat împlinit.
Nimic nu se compară cu asta.
Nimeni nu se pricepe mai bine *** să
trăiască în vecinătatea leilor,
decât cei din tribul Maasai.
M-am întâlnit cu Olubi, şi cu alţi
războinici, în satul lor,
pentru a învăţa despre relaţiile lor
cu familiile locale de lei.
Câţi lei sunt aici?
Pe aici, sunt aproape 100.
Aşadar, toţi au un nume?
Fiecare leu are un nume.
Un nume de Maasai.
Când vezi cu un leu,
ştii *** se va comporta?
Depinde de leu.
Pentru un războinic Maasai,
leii nu sunt un motiv de teamă.
Dacă m-aş întâlni eu cu un leu,
probabil că mă va ataca.
Doar dacă se simte ameninţat.
Sper că următorul leu va şti asta.
Olubi a omorât prima oară un leu,
când avea 17 ani,
după ce i-a atacat vitele.
Din păcate, acea leoaică era gestantă.
Astfel, s-a ajuns la o
situaţie incredibilă.
Maasai respectă toate fiinţele vii.
Am început să mă simt vinovat
pentru leoaica pe care am omorât-o.
Într-un final, am ajuns să admir leii.
Olubi a avut o schimbare
dramatică de opinie.
Nu a mai respectat o tradiţie Maasai,
veche de sute de ani.
Împreună cu alţi războinici,
Olubi a devenit un paznic al leilor.
În loc să îi vâneze,
Olubi îi va proteja.
A făcut echipă cu Stephanie Dolrenry,
care a ajutat la iniţierea
acestui proiect.
Respectându-le tradiţiile,
şi aducând cunoştinţe ecologice,
am avut un succes uriaş.
Ei cunosc foarte bine zona,
ştiu *** să urmărească leii,
şi fac acest lucru de multe generaţii.
Ştiu *** să îi urmărească,
ştiu *** să îi vâneze,
ştiu *** să îi găsească.
Acesta e doar un proiect
de mică anvergură.
Dar *** numărul leilor
este aşa de mic,
au nevoie de orice ajutor.
Olubi ţine sub observaţie leii
care au dispozitive de urmărire
Astfel, poate să avertizeze satele
să-şi mute cirezile,
atunci când familia de lei e în acea zonă.
Astfel, reuşesc să evite conflictele.
Niciun leu nu a mai fost ucis în apropiere
de când a început acest proiect.
Combinând cunoştinţele
străvechi cu cele moderne,
au început să facă diferenţa.
Încă sunt multe de învăţat.
Simt că eu contribui cu ştiinţa modernă
cu tehnologia modernă.
În schimb, ei ne învaţă despre mediul
înconjurător,
şi *** s-au schimbat lucrurile aici.
E un schimb clar.
Nu poţi să spui că noi suntem
biologii sau profesorii.
Sau paznicii şi profesorii.
Ambele părţi suntem şi profesori, şi elevi,
şi cred că, acest amestec este grozav.
La baza acestui proiect,
stă o schimbare uriaşă de atitudine
a războinicilor Maasai.
Un animal care odată era inamic de moarte,
acum este sub protecţia lor.
Şi dorinţa lor de a împărtăşi cunoştinţele
cu alte comunităţi,
dovedeşte că astfel de proiecte
ar putea fi repetate
şi în alte părţi ale Africii.
În mod tradiţional,
când un războinic omora un leu,
el îi prelua numele.
Acum, e pe dos.
Leii iau numele războinicilor
care îi protejează.
Acest aranjament este de succes.
Sunt peste 100 de lei în acest proiect,
doar în această vecinătate.
Aşa funcţionează prezervarea
în secolul 21.
Probabil că cea mai mare ameninţare
pentru viaţa din sălbăticie
o reprezintă goana după spaţiu,
datorată creşterii rapide a
populaţiei de oameni.
Vulcanii Virunga înconjoară graniţele
Ruandei, Ugandei şi
Republicii Democrate Congo.
Solurile vulcanice sunt
foarte fertile.
E una din cele mai intens cultivate
zone din Africa.
Dar fermierii împart regiunea
cu una din cele mai apropiate
rude ale noastre.
Aceasta este casa
ultimelor 800 de gorile de munte,
rămase pe Pământ.
Am ajuns să cunoaştem multe
despre aceste animale,
deoarece au fost studiate îndeaproape
în ultimii 50 de ani.
Un mascul puternic menţine ordinea.
Familiile de gorile trăiesc în linişte,
în cea mai mare parte.
Până acum câteva generaţii,
gorilele de munte, ascunse
în pădurile izolate,
erau foarte rar văzute de oameni.
Dar teritoriul lor a fost
sfârtecat în mod constant,
iar aceste gorile sunt alungate
pe pantele vulcanilor,
într-o întindere de terenuri agricole.
Deoarece gorilele intră cu regularitate
în contact cu oamenii,
nu numai că riscă să fie ucise
de braconieri,
dar şi să contacteze anumite boli.
Gorilele nu sunt deloc imune
la viruşii pe care îi transportăm noi.
Aici, numărul lor a scăzut până la 250.
Se apropie de extincţie.
Trebuie să se ia măsuri.
Limitele Parcului Naţional
au fost întărite cu stricteţe,
oprind năvala fermierilor.
S-a hotărât că singura soluţie
este supravegherea intensivă
a gorilelor rămase.
Echipe de cercetători le
monitorizează în permanenţă.
Pădurile sunt patrulate,
pentru a se descoperi
capcanele puse de braconieri.
Iar veterinarii le urmăresc îndeaproape
starea de sănătate.
Nu, nu o lua.
Această acţiune e finanţată din ecoturism
şi donaţii primite din întreaga lume.
Gorilele de munte au fost salvate
din pragul dispariţiei.
Această intervenţie a oamenilor
nu e ideală,
dar funcţionează.
În fiecare an, numărul gorilelor creşte,
şi probabil, creşte şi optimismul.
Supravegherea intensivă într-o
zonă protejată
poate însemna singurul viitor
pentru multe specii din Africa.
Dar pentru unele animale,
acest lucru este imposibil.
Ce se întâmplă dacă animalul
pe care încerci să îl protejezi
nu se poate adapta la viaţa din parc?
Elefanţii au nevoia să străbată
teritorii foarte mari.
Au nevoie de un domeniu de
2000 de kilometri pătraţi.
Dacă ar avea ocazia,
s-ar mişca şi între diferite ţări,
în căutarea celei mai bune hrane.
Mai ales dacă împrejurările
sunt nefavorabile.
Aşa arăta peisajul în Parcul Naţional
Amboseli, în anul 2009.
Aici locuiesc aproape 1500 de elefanţi.
Şi a fost cel mai secetos an
din ultima jumătate de secol.
Au murit 60% dintre zebre
şi 95% dintre antilopele gnu.
Ploile nu au mai căzut de 2 ani..
Elefanţii de aici, au început să
moară de foame.
Parcul creat pentru protecţia lor
este înconjurat de terenuri agricole.
Elefanţii nu aveau
unde să se ducă în altă parte.
În această catastrofă, au fost prinse
trei surori.
Ele reprezintă prima linie
de protejare a elefanţilor din parc.
Şi cunosc aceste animale
mai bine ca oricine.
Nora Njiraini, Katito
şi Soila Sayialel.
Toţi elefanţii au primit nume.
Sunt ca o familie pentru noi.
Bună, Anastasia!
Surorile au urmărit aceşti elefanţi
timp de 25 de ani,
încercând să le asigure protecţia,
mai ales când condiţiile sunt dure cu ele.
A fost teribil.
Nu aveau ce mânca.
I-am întrebat şi pe bătrânii Maasai
dacă au mai trăit
o asemenea secetă.
Singura secetă la fel de puternică
a fost în 1961.
În 2009...
am pierdut mulţi elefanţi.
Cred că am pierdut în jur de 400
de elefanţi.
Şi în mare parte au fost tineri.
De obicei, elefanţii scapă de secetă,
mutându-se în zone
mai puţin afectate.
Dar populaţia de oameni din Africa creşte
într-un ritm dublu, faţă de restul lumii.
Rutele tradiţionale de migraţie
au fost distruse
de construirea oraşelor,
a fermelor, sau a şoselelor,
izolând elefanţii.
Acest pui moare de foame,
şi nu se poate face nimic
pentru a-l ajuta.
Pentru surori, care cunosc fiecare
elefant în parte,
este un moment groaznic.
E ceva ce simţim în inimă.
Puteţi să vă imaginaţi
ce e în sufletul nostru.
Când cunoşti toţi elefanţii,
şi vezi un asemenea lucru...
Ne afectează.
A fost un an dur pentru toţi elefanţii
tineri din regiune.
Am pierdut aproape toţi puii
născuţi în acel an.
Pe toţi.
Surorile nu pot face nimic
pentru a salva puiul.
Dar sunt hotărâte să salveze
cât mai mulţi elefanţi,
în special mame care pot naşte din nou.
Au găsit această femelă,
blocată în noroi,
epuizată în albia uscată a unui lac.
Femela blocată avea numele Kolida.
Sărmana.
A stat acolo multă vreme.
Un membru Maasai ne-a adus la cunoştinţă,
iar noi am lucrat împreună cu cei din
organizaţia Kenya Wildlife Services.
Cântărind aproape trei tone,
Kolida e prea grea să fie ridicată manual.
Starea ei se agravează rapid.
A doua zi dimineaţa,
s-au adus utilaje mari.
După două zile blocată în noroi,
Kolida este epuizată,
dar e din nou pe picioare.
Ploile s-au întors în Amboseli.
Şi mulţumită şi ajutorului dat
cele trei femei dedicate,
numărul elefanţilor
a început din nou să crească.
Nu încape îndoială că acesta a fost
un eveniment foarte aspru.
Dar e doar un incident izolat,
sau e un tipar în derulare?
Se spune că datorită încălzirii globale,
nu ştim ce se va întâmpla.
Trebuie să ne ţinem degetele încrucişate,
şi să sperăm la un viitor mai bun.
Dacă au şansa,
numărul elefanţilor din
estul Africii îşi va reveni.
Mai ales dacă li se dă libertatea
să colinde teritorii mari,
şi să evite cele mai dure condiţii.
O soluţie pentru a ajuta elefanţii
să-şi găsească spaţiul de care au nevoie,
este unirea parcurilor
şi asigurarea rutelor dintre ele.
Elefanţii sunt călători pricepuţi,
iar în această parte a Keniei,
s-au mutat cu regularitate
de la câmpii,
pe coastele munţilor,
pentru a se hrăni în păduri.
Numai că populaţia Keniei a crescut
şi au fost construite şosele,
ca aceasta,
blocând elefanţii pe câmpii,
unde au provocat pagube fermierilor.
Pe lângă aceasta, mai există
şi pericolul coliziunilor pe şosea.
Cineva a propus construirea
unui pasaj subteran.
La 24 de ore de la construcţie,
un elefant a trecut pe aici.
Iar acum, toţi elefanţii
folosesc pasajul
pentru a urca la munte,
în căutarea hranei.
Idei simple, ca acest pasaj, înseamnă
o ancoră de salvare pentru elefanţi,
mai ales pe timp de secetă.
Clima Africii e în schimbare.
În unele părţi, temperatura a crescut
în medie cu 3,5 grade Celsius,
în ultimii 20 de ani.
Pe vârful celui mai cunoscut munte
din Africa, Kilimanjaro,
80% din teritoriile cu gheaţă
permanentă au dispărut.
În curând, peste tot
va lipsi gheaţa.
În Africa, regiunile montane
sunt deseori
primii indicatori ai
schimbării climaterice.
În ţinutul muntos din Etiopia,
trăiesc nişte animale foarte ciudate.
Babuinii Gelada.
Refugiaţi din faţa
schimbărilor climaterice.
Deşi această regiune din Etiopia
se află la tropice,
la 4000 de metri înălţime,
nu se simte acest lucru.
Spre deosebire de majoritatea
animalelor Africii,
aceşti babuini s-au adaptat
vieţii în frig.
Erau cele mai prospere
primate din Africa,
împânzite pe tot continentul.
La un moment dat,
erau şase specii diferite.
Acum, a mai rămas una.
Datorită încălzirii climei,
păşunile lor devin din ce în ce
mai sărăcăcioase,
limitate doar la regiunile înalte.
Aceşti babuini sunt obligaţi
să urce în munţi.
În curând, nu vor mai avea
unde să plece.
Este o specie aproape
de dispariţie.
Chiar dacă sunt izolaţi
pe vârfurile munţilor,
nu sunt imuni influenţei oamenilor.
Datorită schimbării climaterice,
babuinii sunt în pericol
să dispară.
Africa e cel mai fierbinte
continent al planetei.
Nu încape îndoială, că temperatura
e în continuă creştere.
Sahara este cel mai mare deşert
fierbinte din lume.
Puţine animale supravieţuiesc
în aceste condiţii.
De-a lungul marginii deşertului,
viaţa rezistă în faţa
nisipului atacator.
Dar pentru cât timp?
Alături de animalele sălbatice,
22 de milioane de oameni se luptă
să supravieţuiască la marginea deşertului.
Se poate face ceva pentru
a opri avansarea nisipului?
O idee ar fi construirea unui
zid de copaci de-a lungul a 11 ţări.
Proiectul a început deja în Senegal.
Dar la fel ca toate ideile mari,
s-a izbit de probleme mari.
Nu e uşor ca 11 ţări
să lucreze împreună,
iar irigarea centurii de copaci
de 5000 de kilometri,
e o sarcină ambiţioasă.
Peste tot în Africa, oamenii recunosc
importanţa copacilor, în peisajul local.
Acest grup de voluntari, a plantat
aproape 100 de milioane de puieţi.
Sunt doar un grup, din numeroase
altele, sau persoane singure,
care îşi asumă sarcina împăduririi
acestui mare continent.
Copacii sunt esenţiali pentru viitorul
continentului, şi chiar
al restului planetei.
Acesta este Bazinul Congo.
Este una din cele mai importante păduri
din punct de vedere biologic,
şi nu doar datorită concentraţiei
de plante şi animale
care locuiesc aici.
Ci datorită faptului că este
unul din generatorii
vânturilor şi ploilor de pe Pământ.
Fiecare hectar de pădure,
eliberează sub formă de vapori,
aproape 190.000 de litri de apă pe an.
Această apă este transferată în atmosferă,
iar apoi este transportată
pe întreg globul.
Asta înseamnă că inima climei planetei
se află în pădurile tropicale.
Din păcate, există o cerere,
aproape lacomă,
de lemn din aceste păduri,
atât în Europa cât şi în China.
Acest lucru are un impact major.
În timp ce mari părţi din junglă sunt
tăiate, unii cercetători au observat
o legătură cu schimbarea
tiparelor furtunilor în Europa şi America.
Probabil că defrişările vor
deveni mai extreme.
Uluitor, 50% din jungla
bazinului Congo
a fost programată pentru defrişat.
Viitorul junglei africane nu a fost
niciodată mai important pentru noi.
Dar consecinţa încălzirii globale
nu se limitează doar la pământ.
Africa e înconjurată aproape
în totalitate de oceane.
Pe ţărmul estic,
animalele suferă din cauza
schimbările climaterice,
în cel mai surprinzător mod.
Aceasta este o femelă
de ţestoasă verde.
În timpul vieţii ei,
va parcurge mii de kilometri
prin apele oceanului,
în căutare de hrană.
Ţestoasele se întorc pe aceeaşi plajă
pe care s-au născut, pentru a depune ouă.
Ouăle sunt îngropate în nisip
şi din ele vor ieşi pui,
după două luni.
Dar ouăle de ţestoasă
păţesc un lucru curios.
Temperatura la care sunt păstrate
va determina sexul fiecărui pui.
Dacă nisipul este fierbinte,
atunci vor fi femele,
iar dacă temperatura e mică,
vor fi masculi.
Încălzirea globală are o consecinţă
crucială asupra populaţiei de ţestoase.
Acestei femele tinere îi va fi greu
să-şi găsească un partener
în anii ce urmează.
Dar un grup local care prezervă fauna,
a observat că şansele
nu sunt favorabile acestor ţestoase.
Ei nu pot schimba clima,
dar, împreună cu pescarii locali,
încearcă să îmbunătăţească
şansele lor de supravieţuire.
Fiecare ţestoasă contează.
De fiecare dată când e găsită o
ţestoasă accidentată sau prinsă în plase,
e adusă lui Kahindi Changawa,
şi echipei lui,
Am început cu doar 16 pescari, în 1998.
Acum sunt sute de pescari
care lucrează cu noi.
Păscutul ţestoaselor este esenţial
pentru iarba de mare,
iar aici trăiesc creveţii sau homarii,
şi bineînţeles, că acest lucru
este în favoarea pescarilor.
Proiectul are un centru
de reabilitare a ţestoaselor
şi în ultimii doi ani, acesta
a fost casă pentru Shella.
A avut un accident cu o barcă.
A fost lovită în spate.
A pierdut trei coaste,
iar coloana i-a fost afectată.
Acum e în curs de vindecare.
Rănile Shellei i-au afectat
capacitatea de plutire.
S-a vindecat bine, şi pentru a o
încuraja să-şi antreneze înotătoarele,
în fiecare zi face o călătorie pe ţărm.
O scoatem pe Shella în fiecare zi,
la o baie în ocean
şi facem acest lucru
pentru a-i oferi mai mult
spaţiu pentru antrenament.
Are ocazia să mănânce hrana ei obişnuită.
Credem că o menţine în formă,
şi în plus
are ocazia să-şi folosească înotătoarele
din spate destul de des.
Pentru Kahindi, e una din recompensele
primite pentru munca depusă.
E plăcut. Puţini oameni au şansa
de a înota alături de ţestoase,
şi să se simtă bine.
Îmi place munca mea.
Shella s-a întremat, dar speranţa
ca într-o bună zi
ar înota din nou în ocean,
nu s-a îndeplinit.
Inexplicabil, a devenit din ce în ce mai
slăbită, iar apoi a murit.
Această muncă are cu siguranţă
şi dezamăgiri.
Dar sunt alte ţestoase
care au nevoie de ajutor.
- E sănătoasă?
- Da, ea e sănătoasă.
Are câteva vânătăi, probabil
din cauza echipamentului de pescuit.
Spre exemplu, astea de aici.
- Dar, în afară de ele e sănătoasă.
- Da, ţestoasa e sănătoasă.
Îi dăm drumul?
Din 1998 până în prezent,
am eliberat 8200 de ţestoase.
Sunt mândru şi onorat,
pentru că am muncit mult
cu localnicii, şi le-am schimbat
atitudinea şi comportamentul.
Cred că munca noastră organizată
a avut succes.
O ţestoasă tânără, ar putea
depune 6000-7000 de ouă,
în decursul vieţii.
Aşadar, salvarea unei singure femele
are consecinţe majore.
Eliberarea unui singur exemplar
necesită mult efort,
şi bineînţeles, salvarea unei specii
necesită şi mai mult.
Dar aceste eforturi eroice rezolvă
doar parţial problema.
Fiecare animal face parte
dintr-o poveste mult mai mare,
dintr-o reţea interconectată
de plante, animale
şi de peisaj,
care formează împreună ecosistemul.
Salvarea ecosistemelor reprezintă cheia
salvării vieţii sălbatice din Africa.
Parcul Naţional Gorongosa, din Mozambic,
e ca un Jurassic Park modern.
E dominat de cei mai mari
crocodili din lume.
Unii din aceşti monştri
ating lungimi de şase metri,
şi vârste de 50 de ani.
Au reuşit cumva să scape de războiul
civil, care a durat aproape 20 de ani,
şi a făcut ravagii în Gorongosa.
95% din celelalte animale mari
au fost omorâte.
Dar, acum 50 de ani,
parcul arăta cu totul altfel.
Era un punct de atracţie turistică.
Un paradis neîmblânzit.
Vizitatorii se adunau din toată lumea,
atraşi de diversitatea şi
abundenţa animalelor.
Cel mai popular loc pentru turişti,
era un restaurant vechi,
un post de observare pentru
leii din zonă.
Restaurantul a dispărut de mult.
La fel şi leii.
Gorongosa pare gol,
şi fără şanse de recuperare.
Dar nu toţi gândesc aşa.
Un proiect curajos şi ambiţios
a început restaurarea parcului
la bogăţia şi frumuseţea
de altădată.
Prima etapă constă în găsirea animalelor
care mai trăiesc aici.
Echipa identifică şi numără
toate animalele pe care le văd în parc.
A devenit clar că animalele mari sunt
doar o parte a poveştii.
Poate că o importanţă mai mare o au
animalele mici ascunse sub tufişuri.
Studierea acestor animale atrage
cele mai buni minţi
din lumea ştiinţifică.
- Doreai să îmi arăţi ceva?
- Da, ceva nou.
Profesorul Ed Wilson este un expert
de talie mondială, în biodiversitate,
iar la 83 de ani, încă îşi urmează pasiunea
...furnicile.
- Acolo e un cuib mare.
- Să luăm un exemplar.
Dacă te uiţi jos, poţi
să le vezi.
Plimbându-se peste tot,
o furnică, un gândac.
Îmi place să spun că micile
fiinţe care conduc Pământul.
Diversitatea uriaşă a insectelor de aici
oferă o şansă pentru viitor
Parcului Naţional Gorongosa.
Aceste animale formează
bazele faunei din parc.
Sunt aşa de distractive.
Aceste nevertebrate micuţe...
Nevertebrate care muncesc mereu,
transformă toată energia,
salvează materialele,
şi ne permite să reintroducem
cu încredere animalele mari.
- Ai pus-o în eprubetă?
- Da. Am prins trei.
Profesorul Wilson a fost unul din
primii cercetătorii
care a explorat această regiune,
împreună cu biologul local,
Tonga Tortuda.
Dacă am aduna la un loc toate aceste
nevertebrate mici, şi le-am cântări,
greutatea lor ar depăşi cu mult
greutatea animalelor mari,
chiar şi dacă parcul ar
fi fost restaurat complet.
Aceste animale mici,
împreună cu plantele şi copacii,
încă mai fac din această regiune
un loc viabil
pentru reintroducerea animalelor mari.
Nu sunt sigur dacă e o specie nouă,
dar aşa pare.
Acest parc a fost în pragul dispariţiei
şi mă bucur să vă anunţ
că a început să-şi revină.
Asta e o poveste impresionantă.
Cred că ne inspiră.
Ne arată ce trebuie să
facem cu toate parcurile noastre,
chiar şi cele care au fost distruse
de activitatea oamenilor.
Mai este un motiv pentru care
Gorongosa este important
pentru viitorul Africii,
şi chiar al întregii planete.
Aici, în acest parc, oamenii nu vin
să vadă doar animalele mari,
care ne emoţionează pe toţi,
dar văd şi simt *** arăta Pământul
înainte de apariţia umanităţii.
Este importantă salvarea
animalelor mari,
dar pentru a fi
realizată cu succes,
trebuie să cunoaştem şi
să prezervăm plantele
şi insectele care susţin un ecosistem.
În acest fel vom putea permite
animalelor mari să prospere.
Gorongosa are o poveste de succes.
Guvernul şi echipele de administrare
s-au obligat
să restaureze teritoriul
la gloria de altă dată.
Chiar dacă nu poate fi exact
ca înaintea războiului,
încă mai poate deveni un ecosistem
bogat şi înfloritor.
Schimbările din Africa sunt enorme.
La urma urmei, este un continent mare.
Marea Britanie, China,
Statele Unite ale Americii, India,
Japonia, şi aproape toate
ţările din Europa,
ar putea încăpea între graniţele
acestui continent.
Africa adună 45% din pământul
necultivat al planetei.
Încă mai are cea mai bogată
viaţă sălbatică de pe Pământ,
şi de aceea este foarte importantă.
Oamenii au trăit aici
împreună cu animalele sălbatice,
mai mult decât în orice altă parte.
În secolul 21, numărul animalelor
a scăzut la un punct critic.
Chiar dacă îi place sau nu,
această generaţie are obligaţia
de a transmite fauna mondială
noii generaţii.
Trebuie să aibă grijă de animale
şi de pământul unde trăiesc ele,
dar să rămână spaţiu pentru a putea
coexista cu toţii.
Nimeni nu ştie ce i-a rezervat viitorul
acestui pui.
Sau *** schimbările care vor avea loc
în Africa, fără îndoială,
vor afecta toată planeta,
dar şi pe acest mic animal.
Un lucru este sigur.
Ce se întâmplă aici e
mai important ca niciodată,
iar relaţiile planetei cu acest continent,
şi cu animalele care trăiesc aici,
sunt mai importante ca niciodată.
Indiferent de regiunea în care locuim,
cu toţii avem un rol
în viitorul acestui continent.
Africa, ultimele filmări.
A fost una din cele mai ambiţioase
călătorii ale noastre,
vizitând multe locuri,
şi trecând peste multe obstacole tehnice.
La vest sunt jungle mari
cât suprafaţa Indiei.
Elicopterele ne-au permis să ajungem
în locuri extraordinare.
Ne îndreptăm spre locul primei
noastre vizite,
secvenţa de la începutul acestui
serial, cu David.
*** ţi se pare vederea de la biroul meu?
Încercăm o filmare din aer.
Fii gata, David. Motor!
Zbor pe deasupra văii Rift,
din estul Africii.
Dar cea mai ambiţioasă filmare,
a fost alături de rinocerii negri.
Sunt cunoscuţi pentru că sunt agresivi,
şi au o vedere proastă,
aşa că există şansa să atace obiecte
sau persoane pe care nu le recunosc.
Necazurile rinocerilor au produs
o poveste importantă,
iar noi am dorit să ne apropiem
cât mai mult de ei.
De asemenea, am vrut să îi cunoaştem
pe oamenii care îi protejează.
Echipa noastră a venit să evalueze
viabilitatea filmării de aproape,
cu un rinocer pe nume Elvis,
care a fost crescut de oameni.
Ar trebui să fie mai blând decât un
rinocer sălbatic, dar tot e periculos.
E imprevizibil cu străinii.
Brigadierul Tonga Kaseyo
l-a crescut pe Elvis de mic,
şi ştie că dacă îl gâdilă uşor cu un băţ,
îl va menţine calm.
Dar dacă se va întâmpla ceva rău,
nu ar avea ce face împotriva
lui Elvis, care cântăreşte o tonă.
Acest lucru a fost remarcat
şi de cameramanul nostru, Mike Fox.
Ştie că suntem aici.
Suntem pe teritoriul lui.
Dacă vrea să ne trimită pe toţi
pe lumea cealaltă,
o va face.
Regizorul Kate Broome îl întreabă pe Tonga
dacă echipa se poate apropia în siguranţă.
În mod normal, ar trebui
să filmăm din jeep-uri.
Dar ne-au spus că ne putem apropia.
Este o ocazie uriaşă,
să ne apropiem aşa de mult...
de un rinocer negru.
Proba cu Elvis a avut succes, şi locul
este aranjat pentru următoarea filmare.
Câteva săptămâni mai târziu, echipa
s-a întors, împreună cu mine.
Dar Elvis şi-a schimbat comportamentul.
A devenit mai încăpăţânat.
Am fost în apropierea multor animale
sălbatice, în viaţa mea,
dar nu mai sunt aşa de rapid,
ca în tinereţe.
Nu vrem să îi mai punem
la încercare răbdarea lui Elvis,
şi începem filmarea.
Cornul valorează greutatea lui în aur.
O modalitate...
de a îl proteja...
este...
tăierea cornului.
- *** a fost?
- Arată bine.
Echipa verifică dacă filmarea
a ieşit,
iar Elvis ne avertizează
că s-a săturat.
- Aveţi grijă.
- O să mă dau din calea lui.
Totuşi, faptul că Elvis nu este prietenos,
este un lucru pozitiv.
Tonga şi colegii lui, doresc ca acesta
să trăiască la fel ca rinocerii sălbatici
şi să devină precaut în faţa oamenilor.
Va avea astfel o protecţie
împotriva braconierilor.
Noroc, Elvis.
În timpul filmărilor, am avut norocul
de a avea o tabără bine echipată.
Se află în savană, unde nu
ai scăpare în faţa animalelor sălbatice.
Un lucru minunat al taberei din
mijlocul savanei, sunt animalele.
Dar poate fi foarte periculos,
sau enervant.
Cu siguranţă.
Din categoria lucrurilor enervante,
fac parte maimuţele vervet.
Maimuţele mi-au furat
ciocolata Ferrero Rocher
şi un tub fluorescent
din proviziile medicale.
Dacă vom vedea o maimuţă
cu capul luminat, în timpul nopţii,
voi găsi obraznicul
care ne-a furat.
Şi mai lasă mici cadouri pentru noi,
când intră în corturi,
un fel de carte de vizită.
Dar administratorul taberei, Andres,
a descoperit semne mai îngrijorătoare.
Leii au venit destul de aproape,
chiar în spatele corturilor.
Unii au venit...
şi, nu ştiu...
Puteţi vedea câteva zgârieturi.
Cred ca a vrut să se uite în oglindă.
Prezenţa leilor în tabără era
destul de gravă,
dar când îmi citeam notiţele...
a apărut un bivol african.
Cel mai morocănos şi periculos
din cele cinci animale mari ale Africii.
Mike! Rămâi în cort!
Să îl ducem pe David în cort?
De obicei, bivolii se mişcă în cirezi,
deci e ceva ciudat cu el.
Probabil că a fost crescut
de mic de oameni.
Sau poate că a fost alungat
din cireadă
ceea ce îl face mai supărat,
şi sătul de viaţă.
Dar cred că îi este cald,
şi este un iaz în apropiere,
şi e în căutarea unui loc unde să bea
şi să mănânce ceva.
Şi eu simt la fel.
Filmările noastre au coincis cu
o apariţie nou la Lewa,
un pui de rinocer, care are nevoie
de supraveghere permanentă.
Acest flăcău s-a născut orb,
şi este îndrumat peste tot
de paznicii lui.
L-au luat de lângă mama lui,
acum câteva săptămâni,
pentru că nu îl mai putea proteja.
E foarte vulnerabil şi putea
fi omorât de animalele de pradă.
E ca şi *** ai umple
un rezervor de benzină.
Fiecare rinocer e preţios,
iar acesta pare un final potrivit
al serialului.
Nimeni nu ştie ce rezervă viitorul
pentru acest animal mic,
nici ce schimbări vor avea loc
pe continentul în care trăieşte.
David, mi s-a părut...
- Doamne, sunt furnici... peste tot.
- Asta era?
Da, stai un pic. Furnici.
Atacul furnicilor!
Mi s-a părut că a fost
foarte emoţionant.
- A fost bine? Eşti sigură?
- Da.
Iar felul în care ai făcut-o,
m-a făcut să plâng...
David Attenborough m-a făcut să plâng.
Când credeam că am terminat,
cineva nu ne-a lăsat să plecăm.
Salut, amice.
A început să chiţăie,
şi am avut o mică discuţie.
Trăieşte într-o lume întunecată.
Mai are mirosul şi auzul, aşa că...
sunt mai multe şanse să răspundă la sunet,
dacă nu vede.
E iscoditor.
Te întorci?
Mai există speranţă în
privinţa acestui micuţ.
Va fi operat la ochi, şi se va putea
întoarce în sălbăticie, când va fi adult,
la fel ca Elvis.
Sper că va fi operat de cataractă.
Ar fi minunat.
O creatură splendidă.
Traducere:
TIGRUTZU