Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Doina Zamfirescu Corector: Delia Bogdan
Bună, astăzi o să vorbesc despre râs
şi mă gândesc la prima dată când am observat râsul.
Aveam vreo 6 ani
și i-am surprins pe părinţi făcând ceva neobişnuit:
râdeau.
Râdeau foarte foarte tare.
Se tăvăleau pe jos de râs şi chiuiau în gura mare.
Nu ştiam de ce râdeau, dar voiam şi eu.
Stăteam pe margine şi îi imitam „Ha, ha!" (Râsete)
Din întâmplare ei râdeau de un cântec de pe vremea aceea,
despre semnele de la toaleta din tren care-ţi spuneau ce poţi şi ce nu poţi face
în toaleta trenului.
Vă amintesc că noi, englezii, avem un simţ al umorului sofisticat.
(Râsete)
Atunci nu înţelegeam toate astea. Îmi păsa doar de râs.
Ca neurolog am devenit iar interesată.
Şi e un lucru ciudat.
Acum vă rog să ascultaţi câteva exemple de râsete de oameni.
Observaţi cât sunt de ciudate şi cât de primitive sunt.
Seamănă mai mult cu strigătele animalelor decât cu vorbitul.
Iată câteva exemple. Primul e chiar vesel.
(Audio: Râsete)
Tipul care urmează are nevoie să respire.
La un moment dat i-aş spune: „Respiră puţin!”
pentru că parcă nu mai are aer.
(Audio: Râsete)
Sunetele nu sunt editate: aşa râde el.
(Audio: Râsete) (Râsete)
Şi în final avem un râs de femeie.
Putem scoate sunete foarte ciudate când râdem.
(Audio: Râsete)
Ea spune „O, Doamne, ce-i asta?” în franceză.
O înţelegem: habar n-avem nici noi.
Pentru a înţelege râsul să analizăm o anumită parte a corpului
căreia psihologii şi neurologii nu-i prea dau atenţie: cutia toracică.
Nu pare foarte interesantă, dar o folosim tot timpul.
O folosiţi şi acum şi să nu vă opriţi: se numeşte respiraţie.
Vă folosiţi muşchii intercostali – muşchii dintre coaste –
să băgaţi şi să scoateţi aer din plămâni, mărind şi micşorând cutia toracică.
Dacă v-aş pune o centură de respiraţie în jurul pieptului,
am observa o mişcare lină, sinusoidală; asta e respiraţia.
Toţi facem asta. Nu vă opriţi.
Când începeţi să vorbiţi, vă folosiţi respiraţia diferit.
Ce fac acum arată cam aşa:
când vorbim mişcăm uşor cutia toracică să împingem aerul afară.
Suntem singurele animale care fac asta. De asta putem vorbi.
Atât vorbitul cât şi respiratul au un inamic mortal,
iar aceasta e râsul.
Când râdeţi, aceiaşi muşchi încep să se contracte regulat
– ce apare ca un de zig-zag – de fapt scoateţi aerul din voi.
Asta faci când scoţi sunete.
Dacă te apasă cineva pe piept, efectul e acelaşi: aerul e presat afară.
Cu fiecare contracţie – Ha! – se aude un sunet.
Deoarece contracţiile sunt în cascadă aveţi acele spasme care dau...
...(hârâituri), ca astea. (Râsete)
Mă pricep la asta. (Râsete)
Ştiinţa râsului e relativ simplă,
doar că tot ce ştim despre râs e greşit.
Nu-i ciudat să auzim că noi suntem singurele animale care râd.
Nietzsche credea asta.
Dar râsul e şi printre mamifere.
A fost descris şi observat la primate, dar a fost observat şi la şobolani
şi indiferent unde îl întâlniţi, – la oameni, primate, şobolani –
veţi vedea că-i asociat cu lucruri ca gâdilatul.
La fel e şi la oameni.
E asociat cu joaca şi toate mamiferele se joacă.
Oriunde îl întâlniţi e asociat cu interacţiunea.
Robert Provine, care a studiat mult râsul,
a arătat că e de 30 de ori mai probabil să râzi
dacă ești cu cineva decât singur.
Cel mai mult râdem când interacţionăm social, *** ar fi în conversaţie.
Dacă-i întrebăm pe oameni când râd, amintesc de comedii, umor şi glume.
Dacă studiezi să vezi când râd, vezi că râd cu prietenii.
Când râdem cu alţi oameni nu râdem de fapt atât la glume,
cât pentru a le arăta că-i înţelegem, că suntem de acord cu ei,
că facem parte din acelaşi grup,
râdem ca să le arătăm că ne place de ei sau că-i iubim.
Facem asta în timp ce vorbim cu ei, iar râsul se ocupă de partea emoţională.
Asta a arătat Robert Provine
şi motivul pentru care râdem, *** ați văzut la început,
şi ca atunci când mi-am găsit părinţii râzând,
e că râsul are un efect contagios.
Vă puteţi molipsi de la ceilalţi
şi mai ales de la cineva cunoscut.
E modulat deci de contextul social.
Originea râsului nu e în umor, ci are o componentă socială.
Pe mine mă interesează diferitele feluri de râs
Avem dovezi neurobiologice despre *** vocalizează oamenii,
iar ele sugerează că am putea avea două feluri de râs.
E posibil ca neurobiologia râsului involuntar,
ca cel al părinţilor mei care hohoteau la un cântec stupid,
să difere de râsul politicos, social,
care nu-i oribil, ci e doar felul în care cineva comunică cu tine,
parte a interacţiunii dintre voi, o alegere conştientă.
Evolutiv am dezvoltat două moduri de a vocaliza.
Vocalizările involuntare aparţin unui sistem mai vechi
decât vocalizările voluntare precum vorbitul meu de acum.
Am putea să ne imaginăm că râsul are două rădăcini diferite.
Am cercetat asta în detaliu.
Pentru asta am înregistrat oameni care râd şi am făcut orice ca ei să râdă.
Apoi tot pe aceiaşi i-am pus să producă râsul social.
Imaginaţi-vă că un prieten spune o glumă şi voi râdeţi fiindcă vă place de el
şi nu neapărat gluma.
Vă pun să ascultaţi câteva.
Spuneţi-mi dacă credeţi că acest râs e real sau fals, involuntar sau voluntar?
(Audio: Râsete)
*** vă sună? Fals?
Publicul: Fals. Fals.
Dar acesta?
(Audio: Râsete)
(Râsete)
Sunt cea mai bună.
(Râsete) (Aplauze)
Nu chiar.
E râs involuntar.
De fapt ca să mă înregistreze a trebuit să mă uit la o prietenă care asculta ceva
la care ştiam că va râde şi m-a pufnit râsul.
Oamenii ştiu să deosebească un râs real de unul fals.
Se pare că sunt diferite pentru noi.
Similar la cimpanzei: râd diferit când sunt gâdilaţi
decât când se joacă unii cu alţii.
Similar cu râsul involuntar, de gâdilat, diferit de râsul social.
Şi acustic sunt diferite:
râsetele reale sunt mai lungi, au ton mai ridicat.
Când râdeţi din suflet, aerul iese cu o presiune mai mare din plămâni
decât aţi putea produce voluntar.
Adică n-aş scoate sunete atât de înalte când cânt.
Şi aveţi aceste contracţii şi sunete fluierate.
Toate astea înseamnă că râsul real e extrem de uşor şi uşor de recunoscut.
Prin comparație, râsul de complezenţă sună un pic fals.
De fapt nu-i aşa. El e un indicator social important.
Îl folosim des. Alegem să râdem în multe situaţii.
De exemplu, îl facem nazal, – acel „ha ha ha ha ah" –
pe care nu îl puteţi face când râdeţi involuntar.
Pare deci că sunt două lucruri diferite.
Am folosit scanerul să vedem *** răspunde creierul când auzim râsete.
Un experiment plictisitor: am pus oamenii să asculte râs real şi de complezenţă.
Nu le-am spus că studiem râsul. Mai erau şi alte sunete ca să-i distragem.
Ei trebuiau să stea întinşi şi să asculte sunetele. Nu aveau nimic altceva de făcut.
Şi totuşi la cele două tipuri de râs, real și de complezență,
creierul răspunde total diferit.
Zonele albastre ale cortexului auditiv sunt ariile care răspund la râsul real.
Se pare că la râsul involuntar sunt sunete pe care nu le întâlniţi în alt context,
sunete lipsite de ambiguitate, care se pare că sunt asociate
cu procesarea acestora la un nivel cerebral mai înalt.
În schimb când auziţi că cineva râde de complezenţă se activează ariile roz,
care se află în regiuni corticale responsabile de mentalizare,
când ne gândim la ce se gândeşte cineva.
Adică chiar dacă ţi se scanează creierul – lucru plictisitor şi neinteresant –
când auzi pe cineva: „A ha ha ha ha ha", încerci să-ţi dai seama de ce râde.
Râsul înseamnă întotdeauna ceva. Mereu încercăm să-l înţelegem în context,
chiar dacă în acel moment nu are de-a face cu noi,
tot vrem să ştim de ce râd acei oameni.
Am studiat *** aud oamenii tipurile de râs în funcţie de vârstă.
E un experiment online făcut de Societatea Regală
în care am pus oamenilor două întrebări.
Ascultau nişte râsete şi trebuiau să spună dacă sunt adevărate sau de complezenţă.
Cele adevărate sunt roşii, iar complezentele sunt albastre.
Se observă o creștere rapidă.
Odată cu înaintarea în vârstă devenim mai pricepuţi în a recunoaşte râsul real.
Copiii de 6 ani nu le prea deosebesc.
Mai târziu, devenim mai pricepuţi,
dar e interesant că nu atingem apogeul
decât pe la 35–45 de ani.
La atingerea pubertăţii nu interpretaţi mereu corect râsul
şi nici când creierul e complet dezvoltat, adică la sfârşitul adolescenţei.
Învăţaţi despre râsete în perioada maturităţii timpurii.
Putem întreba și invers: nu *** ni se pare râsul,
dacă e adevărat sau de complezenţă, ci cât de mult de face să râzi,
cât de contagios este, vedem ceva diferit.
Cu cât mai tineri, cu atât mai mult vreţi să vă alăturaţi celor care râd.
*** râdeam eu cu părinţii deşi habar n-aveam ce se-ntâmpla.
Observăm, indiferent de vârstă, că râsul real e mai contagios decât cel fals,
dar pe măsură ce îmbătrânim devine tot mai puţin molipsitor.
Fie devenim tot mai morocănoşi
sau poate pentru că înţelegem râsul mai bine şi suntem mai pricepuţi,
nu mai e suficient să auziţi oamenii râzând ca să râdeți.
Aveţi nevoie de partea socială.
Iată un comportament interesant despre care avem presupuneri incorecte,
datorită căruia am înţeles că râsul e mai mult decât emoţie socială exprimată,
pentru că oamenii atribuie râsului fenomenal de multe nuanţe.
E interesant ce face Robert Levinson în laboratorul său din California:
studii longitudinale cu cupluri.
Aduce în laborator cupluri căsătorite, bărbaţi şi femei,
şi în timp ce ei au o conversaţie stresantă
îi urmăreşte la poligraf pe măsură ce se stresează.
Îi pune împreună şi-i spune soţului:
„Spune-mi ceva care te irită la soţia ta.”
Se observă imediat – imaginaţi-vă pe voi cu partenerul –
toată lumea devine puţin mai stresată, imediat.
Se vede fizic că ei devin mai stresaţi.
El a observat că perechile care îşi gestionează acel stres prin râs,
prin emoţii pozitive ca râsul, nu doar că se destresează imediat,
dar se şi simt mai bine fizic, gestionează situaţia împreună mai bine,
fac parte din categoria celor cu relaţie cu nivel crescut de satisfacţie
şi rămân mai mult împreună.
Dacă studiaţi relaţiile apropiate, râsul e un indicator foarte util
al modului în care oamenii îşi reglează emoţiile împreună.
Nu facem asta doar pentru a arăta că ne plăcem reciproc,
ci ca să ne simţim mai bine împreună.
Nu cred că se aplică doar la relaţiile romantice.
Cred că e o caracteristică a relaţiilor de prietenie apropiate
şi asta se vede în următorul clip,
un video de pe YouTube al unor tineri din fosta Germanie de Est
care îşi promovează formaţia heavy metal.
Sunt foarte macho şi foarte serioşi
şi vreau să observaţi ce rol are râsul când lucrurile o iau razna,
cât de repede şi *** le schimbă dispoziţia.
Îi e frig. Urmează să se ude. Are slip, ia un prosop.
Gheaţă.
Ce se poate întâmpla?
Începe filmarea.
Dispoziţie serioasă.
Prietenii lui râd deja. Râd chiar tare.
El încă nu râde deloc.
(Râsete)
Începe acum.
Şi acum râd cu toţii.
(Râsete)
Sunt pe jos.
(Râsete)
Îmi place că sunt serioşi până când el sare pe gheaţă
şi dacă n-a spart-o, dar nici nu-s oase şi sânge peste tot,
prietenii lui încep să râdă.
Imaginaţi-vă că el ar fi început să spună: „Cred că mi-am rupt ceva"
nu ne-am distra privind, ar fi fost stresant.
Sau dacă el ar alerga cu piciorul rupt, râzând,
iar prietenii: „Heinrich, hai la spital acum!",
nici asta n-ar fi distractiv.
Dar râsul a funcţionat, iar el a trecut de la o situaţie dureroasă, jenantă, grea,
la una amuzantă, pe care o vedem cu plăcere.
Cred că asta e o utilizare interesantă a râsului, care se-ntâmplă frecvent.
Îmi amintesc acum că ceva asemănător s-a întâmplat la înmormântarea lui tata.
Nu săream în chiloți pe gheaţă. Nu suntem canadieni.
(Râsete) (Aplauze)
Astea-s evenimente triste, aveam o rudă mai dificilă, mama era în apele ei
şi îmi amintesc ***, chiar înainte să înceapă totul,
povesteam ceva dintr-o comedie din anii 1970
şi mă gândeam că nu ştiu de ce fac asta,
când mi-am dat seama că încerc din răsputeri
s-o fac să râdă împreună cu mine.
A fost o reacţie primară să găsesc un motiv să facem asta.
Putem râde împreună. Putem trece de asta. Vom fi în regulă.
Şi toţi facem asta mereu. O faceţi atât de des că nici nu observaţi.
Toți subestimăm cât de des râdem.
De fapt, când râdeţi cu cineva,
accesaţi un sistem primordial evolutiv
apărut la mamifere, cu ajutorul căruia au creat și menţinut legături sociale,
cu rol de control al emoţiilor, pentru ca să ne simţim bine.
Nu e ceva specific oamenilor, e un comportament ancestral
care ne ajută să reglăm ce simţim şi ne face să ne simţim mai bine.
Cu alte cuvinte, când e vorba de râs tu şi cu mine suntem simple mamifere.
Mulţumesc.
Mulţumesc. (Aplauze)
(Aplauze)