Tom Wujec - Got a wicked problem? first, tell me how you make toast

Traducător: Oana Hosu Corector: Ana Joldes Acum câțiva ani, am descoperit un exercițiu simplu de design, care ajută la înțelegerea și rezolvarea problemelor complexe și ca multe exerciții de design, pare banal la prima vedere, dar la o examinare mai amănunțită dezvăluie adevăruri neașteptate despre modul în care colaborăm și înțelegem lucrurile. Exercițiul are 3 părți și începe cu ceva ce toţi știm să facem: *** să facem pâine prăjită. Aveţi o foaie albă, o cariocă și fără niciun cuvânt, începeți să desenați *** se face pâinea prăjită. Cei mai mulți desenează ceva de genul asta. Desenează *** pâinea e feliată, şi pusă într-un prăjitor de pâine. Prăţitorul stă puţin. Sare şi... voila! După 2 minute, pâine prăjită și fericire. De-a lungul anilor, am colecționat sute de asemenea desene, unele foarte bune, pentru că ilustrează cu precizie procesul prăjirii pâinii. Avem şi altele... nu foarte bune. Sunt groaznice de fapt, pentru că nu pot fi înțelese. La o examinare mai atentă, unele arată doar câteva aspecte ale prăjirii, ascunzându-le pe altele. Unele arată doar felia pe pâine și transformarea ei. Altele arată doar prăjitorul. Inginerii adoră să deseneze procesul mecanic. (Râsete) Mai sunt altele care arată oamenii, Experiența trăită de oameni. Altele arată procesul aprovizionării în producerea pâinii, ajung la magazin, apoi prin lanţul de aprovizionare prin teleportare, până la câmp şi la grâu, iar unul ajunge chiar până la Big ***. Sunt chestii absurde. E evident că deși aceste desene sunt extrem de diferite, au o caracteristică comună și mă întreb dacă o vedeți. O vedeți? Ce au în comun aceste desene? Majoritatea au noduri și legături. Nodurile sunt obiectele tangibile ca prăjitorul sau oamenii, iar legăturile sunt conexiunile dintre aceste noduri. Combinația dintre noduri și legături produce un întreg model de sisteme, care face vizibil modul *** gândim că funcţionează ceva. Asta e valoarea acestor lucruri. Interesant la aceste modele de sisteme e că ne arată diferite puncte de vedere. Americanii fac pâine prăjită în prăjitor. Li se pare normal. Europenii fac pâine prăjită în tigaie, bineînțeles, și mulți studenți fac pâine prăjită pe foc. Asta nu o prea înțeleg, de ce studenții de la MBA fac asta. Măsurăm complexitatea după numărul nodurilor, iar un desen standard are între 4 și 8 noduri. Înafară de asta, deşi desenul e trivial, se înțelege imediat. Cu peste 13 noduri, desenul devine ca o hartă. E prea complex. Ideal e între 5 și 13. Deci dacă vreți să comunicați ceva vizual, faceţi o diagramă cu 5 -13 noduri. Chiar dacă nu sunteți experți în desen, intuitiv descompuneţi lucrurile complexe în părți simple şi apoi le recompuneţi. Aşa ajungem la a 2-a parte a exercițiului: *** facem pâinea prăjită, de data asta cu notițe adezive sau fișe. Ce se va întâmpla atunci? Cu fișele, majoritatea tind să deseneze noduri mai clare, detaliate şi logice. Are loc o analiză pas cu pas și în timp ce construiesc, mută nodurile de colo-colo, rearanjându-le ca pe Lego. Deși pare trivial e foarte importantă iteraţia rapidă a exprimării, gândirii și analizei, care e singura cale prin care dobândim claritatea necesară procesului de design. Teoreticienii de sisteme spun că ușurința în schimbarea reprezentării e corelată cu dorinţa noastră de a îmbunătăți modelul. Deci sistemele cu notițe adezive nu sunt doar mai fluide, ci produc mai multe noduri decât desenele statice. Desenele sunt mai bogate. Ajungem la a 3-a parte a exercițiului: *** desenăm prăjitul pâinii, în grup. *** decurge asta? Uitați-vă ce se va întâmplă. Începe în dezordine, după care e mai multă dezordine, după care e și mai multă dezordine, dar cu cât modele sunt perfecționate cu atât notițele devin mai proeminente și cu fiecare iteraţie, modelul devine mai clar pentru că fiecare clădeşte peideile celorlalţi. Rezultată un model unificat de sisteme care reflectă părerile tuturor, deci e un rezultat total diferit față de ce se întâmplă la ședințe, nu? Aceste desene au minim 20 de noduri, dar participanții nu au șocul hărţii, pentru că participă chiar ei la construirea modelelor. Interesant e că aceste grupuri amestecă şi adagă spontan, straturi de organizare. Pentru a rezolva contradicțiile, adaugă modele ramificate și paralele. Apropos, dacă fac totul în liniște totală, o fac mult mai bine și mult mai repede. Interesant: vorbitul încurcă lucrurile. Se deduc câteva lecții importante. 1 - desenatul ne ajută să vedem situațiile ca sisteme de noduri cu legăturile lor. 2 – cu fișele mobile se produc sisteme de modele mai bune pentru că iterăm mult mai fluid. 3 – cu notițele de grup se creează cele mai comprehensibile modele pentru că reușim să sintetizăm multe puncte de vedere. Și asta e foarte interesant. Când oamenii lucrează împreună în condițiile potrivite, modelele de grup sunt mult mai bune decât cele individuale. Abordarea asta e foarte potrivită ca să desenăm *** prăjim pâine, dar dacă ați desena ceva mai important, mai serios ca viziunea voastră organizațională, relațiile cu clienții sau sustenabilitatea pe termen lung? Are loc o revoluție vizuală pentru că tot mai multe organizații se ocupă de problemele păcătoase desenându-le în colaborare. Cred că cei care își văd lumea prin noduri și legături mobile sunt avantajaţi. Exercițiul e destul de simplu. Puneţi întrebarea, adunați nodurile, le perfecționați, o luaţi de la capăt, perfecționați și perfecționați, iar modelele încep să apară, grupul începe să vadă clar şi aveţi răspunsul la întrebare. Simplul act de vizualizare şi de repetiţie iar şi iar, dă rezultate remarcabile. De reţinut e că cele mai importante sunt conversaţiile nu modelele în sine. Aceste structuri vizuale de referință pot crește până la sute sau mii de noduri. Un exemplu e organizația Rodale, o companie de editură, care într-un an a pierdut foarte mulți bani. Trei zile, executivul a vizualizat toată activitatea. După ce au observat întreaga activitate sisteme peste sisteme, au recuperat 50 de miliarde de dolari în venit intern și au și trecut de la nota 7 la 10 din partea clienților lor. De ce? Pentru că executivul colabora pe aceeaşi idee. Misiunea mea acum e să ajut organizațiile să își rezolve problemele păcătoase cu ajutorul observării colaborative. Pe site-ul drawtoast.com, am adunat cele mai bune lecții, ca să puteți învăța *** să conduceți un atelier, să învăţaţi despre limbajul vizual, despre structura de legături și noduri aplicată pentru rezolvarea problemelor, și puteţi descărca exemple de diverse șabloane pentru rezolvarea problemelor spinoase cu care ne confuntăm în organizații. Exerciţiul aparent banal de a desena pâine prăjită ne-a ajutat să clarificăm, să ne implicăm și să rezolvăm. Data viitoare când vă confruntați cu o provocare interesantă amintiți-vă ce ne învață designul. Faceți-vă ideile vizibile, tangibile și semnificative. E simplu, distractiv, puternic și cred că e o idee ce merită să fie sărbătorită. Mulțumesc. (Aplauze)