Tip:
Highlight text to annotate it
X
Am un secret.
E despre un indiciu ascuns către o comoară pierdută.
Vreți mai mult? Tocmai v-am trezit
instinctul vânătorii de comori.
În noi toți există dorința de descoperi secretele,
de a descoperi ce e pierdut și ascuns, și de a resolva puzzle-uri, ghicitori și mistere.
Eu resimt cel mai puternic instinctul vânătorii de comori
pentru lumea artei.
Vreau să vă vorbesc despre o vânătoare de comori reală.
Una care pare scoasă dintr-un film cu Indiana Jones.
E vorba de o cameră a unui palat din Florența, Italia, și o pictură
care i-a decorat cândva un perete.
Acea cameră trebuia să fie locul unui duel
între primii doi artiști ai Italiei renascentiste.
Michelangelo și Leonardo.
E vorba de un indiciu secret ascuns și de o comoară pierdută.
O capodoperă dispărută a lui Leonardo da Vinci .
Când vorbesc despre Instinctul vânătorii de comori
aș putea vorbi despre comori metaforice,
de exemplu, care e simbolismul acestor picturi misterioase?
Dar azi vorbesc despre o comoară adevărată.
O pictură a lui Leonardo numită „Bătălia de la Anghiari‟
care a dispărut acum 500 de ani.
Sunt profesor de Istoria Artei și scriitor de cărți de ficțiune și non-ficțiune,
și, fie că scriu romane sau cărți de istorie,
fie că predau Istoria Artei, Crima în Artă sau Scriere,
îmi place să dictez poveștile ca pe puzzle-uri
în care ascultătorii și cititorii să se poată implica.
Imaginați-vă că istoria e un puzzle enorm
din care lipsesc majoritatea pieselor.
Istoricii găsesc documente de arhivă sau obiecte
și completează anumite părți ale mozaicului,
dar trebuie să ghicească *** ar arăta tabloul complet.
O pictură pierdută de-a lui Leonardo e o piesă importantă din acel mozaic.
În lumea artei, să găsești un Leonardo pierdut e ca aselenizarea.
Se cunosc doar 22 picturi ale lui Leonardo.
Aceasta ar fi a 23-a.
Nu e vorba doar de artă și estetică.
Dacă s-ar găsi, pictura ar deveni instant
cea mai scumpă pictură din lume,
dacă ar fi vândută, ar valora mult peste 100 de milioane de euro.
Ar fi și un indiciu despre unul dintre cei mai mari savanți din istoria umană.
Leonardo era un artist și om de știință,
a inventat totul de la
chirurgia modernă la mitraliere, de la tancuri la elicoptere și biciclete.
Nu e vorba doar de artă.
Asta e Sala dei Cinquecento, sau Sala celor Cinci Sute
din Palazzo Vecchio, în Florența, Italia.
E o cameră enormă, probabil jumătate de teren de fotbal,
și în acest moment e decorată în întregime cu fresce de Giorgio Vasari.
Vasari e cheia în căutarea picturii pierdute.
În 1505, Leonardo a fost angajat să picteze o bătălie,
„Bătălia de la Anghiari‟, pe un perete al acestei camere.
A început, dar n-a terminat.
Ajung şi aici imediat.
Și Michelangelo a fost angajat să picteze o bătălie diferită,
„Bătălia de la Cascina‟, pe peretele opus.
Michelangelo a făcut un desen pregătitor, numit schiță, pentru această scenă
dar nu a început să picteze și scuza lui a fost
că lumina din partea sa nu era la fel de bună
ca cea din partea lui Leonardo și credea că era dezavantajat
în acest duel artistic.
În 1563, lui Vasari i s-a cerut să remodeleze, să restructureze și să picteze din nou sala.
Așa a făcut, și pictura lui Leonardo nu a mai fost văzută de atunci.
Întrebare e, ce s-a întâmplat cu ea?
Vasari era un mare fan al lui Leonardo și e foarte improbabil
să fi distrus de bună voie munca marelui maestru.
Vasari e un personaj interesant. E un pictor și arhitect din secolul 16,
dar e cunoscut pentru o carte scrisă:
„Viețile celor mai eminenți pictori, sculptori și arhitecți‟
și e o biografie în grup, publicată prima dată în 1550,
a unui mare grup de artiști renascentiști, pe mulți dintre ei cunoscându-i personal.
Cartea încă e de referinţă studenților de Istoria Artei sau Cultura Italiană Renascentistă,
și e foarte importantă. Prin acea carte
învățăm despre viața unor artiști precum Michelangelo și Leonardo.
E foarte puțin probabil că Vasari ar distruge intenționat
această operă de artă, așadar ce s-a întâmplat cu ea?
Ei bine, există precedente pentru conservarea unei fresce
păstrând-o prin crearea unui perete fals peste ea,
permițând totuşi renovarea.
Așadar poate că asta s-a întâmplat aici.
În 1975, un istoric al artei italiene, om de știință ca formaţie,
Maurizio Seracini, și care va vorbi imediat după mine,
a observat ceva ce nimeni nu mai observase înainte.
În întreaga cameră, absolut enormă, acoperită de fresce,
sunt pictate doar două cuvinte, „cerca trova‟
„caută și vei găsi‟ în italiană.
Seracini, eu și alți experți în Leonardo,
credem că acesta e un indiciu intenționat lăsat de Vasari
pentru a indica unde a ascuns bătălia pictată de Leonardo.
Acele două cuvinte au trezit instinctul vânătorului de comori în Seracini,
dar el a fost primul care le-a observat în 500 de ani.
Asta e scena, „Bătălia de la Anghiari‟
dar o cunoaștem doar printr-o copie făcută de Rubens
cam la 100 de ani după ce a pictat-o Leonardo.
Dedesubt veți vedea „Bătălia de la Cascina‟ sub formă de schiță
pe care Michelangelo a făcut-o, deși nu a pictat-o niciodată.
Oare de ce nu și-a trerminat Leonardo pictura?
Ei bine, Leonardo era faimos pentru imaginația sa hiperactivă.
A spus odată că singurul său regret era că nu a terminat nici măcar un tablou.
Un pic exagerat, dar nu foarte mult.
Tot timpul era chemat pentru alte proiecte
și acesta poate fi motivul
pentru care l-a abandonat pe acesta, dar conform jurnalului său
ar fi existat un motiv meteorologic și mai melodramatic.
Intrarea din jurnalul său de pe 6 iunie 1505,
„Tocmai ce poposeam pensula,
când vremea s-a înrăutățit și clopotul a început să bată...
Schița - desenul preparator - s-a rupt,
și a început să plouă puternic până la lăsarea nopţii,
iar ziua era ca noaptea.‟
Ăsta e motivul lui pentru a lăsa pictura neterminată.
Giorgio Vasari e cheia noastră în înțelegerea artiștilor renascentiști
și în căutarea picturii pierdute.
De la Vasari aflăm despre rivalitățile dintre artiștii renascentiști din secolul 16
și despre faimoșii Leonardo și Michelangelo
Au existat și alți rivali în același timp.
Cei patru mari rivali erau - voi vorbi despre ceilalți imediat -
Leonardo și Michelangelo sunt probabil cei mai faimoși artiști din lume,
autori ai principalelor patru opere de artă din lume.
Avem „Cina, cea de taină‟ și „Monalisa‟ ale lui Leonardo
și tavanul Capelei Sixtine și sculptura lui David, ale lui Michelangelo.
Dacă v-aș întreba cine sunt ceilalți pictori renascentiști de renume
care erau mari rivali ai lui Leonardo și Michelagelo și cine erau,
v-ați putea gândi la Țestoasele Ninja.
Dacă ați face-o, ați avea dreptate doar pe jumătate,
pentru că Rafael, una dintre țestoase, era într-adevăr al treilea din cei patru,
dar al patrulea era Tizian,
și din nu știu ce motiv creatorii Țestoaselor au hotărât că
Donatello suna mai bine ca al patrulea personaj, și asta-i situația.
Donatello a trăit cu mai bine de o generație înaintea celor patru,
așa că nu intră în aceeași categorie.
De la Vasari aflăm și povești interesante despre aceste rivalități.
De exemplu, o poveste amuzantă despre tavanul Capelei Sixtine.
Michelangelo nu era deloc interesat să o picteze.
Iubea sculptura și arhitectura,
era poet, arheolog, custodele colecției de antichități papale,
și „a, apropos‟ mai și picta un pic.
Leonardo, de asemenea, nu era foarte interesat de pictură.
Era om de știință, își câștiga mai toți banii ca inginer militar,
și cântând la un intrument cu coarde numit „lira da braccio‟.
Pictura nu se afla printre prioritățile sale.
Însă lui Michelangelo nu îi plăcea să picteze.
Niciodată nu studiase pictura frescelor
iar o frescă e o pictură în tempera pe bază de ou,
pe un perete de ghips ud, o tehnică specializată
care durează sute de ani, pentru care trebuie pricepere.
Rafael știa că Michelangelo nu studiase frescele,
şi s-a gândit să-i întindă o capcană lui Michelangelo.
L-a convins pe Papă să-i încredințeze acestuia
pictarea tavanului Capelei Sixtine, presupunând că Michelangelo,
care nu era interesat de fresce și nu prea cunoștea tehnica,
ar eșua și Rafael ar fi fost principalul pictor din Roma renascentistă.
Într-un final Michelangelo, reticent, a acceptat lucrarea
cu condiția ca nimeni să nu poată vedea opera în lucru,
doar terminată.
Rafael s-a strecurat noaptea în Capela Sixtină să vadă ce făcea rivalul,
dar și Papa voia să vadă pe ce își cheltuia banii
și povestea spune că a așteptat până ce Michelangelo
era în vârful schelei,
s-a strecurat în cameră, dar Michelangelo l-a văzut pe Papă
și a început să strige și să arunce cu pensulele în el
ca să-l gonească. Astea sunt poveștile aflate de la
Vasari și, bineînțeles, Rafael a fost cel păcălit pentru că
în final, Capela Sixtină a devenit cea mai faimoasă frescă
din întreaga lume.
Acestea sunt alte opere ale lui Michelangelo.
Cea mai mare moștenire a lui Michelangelo pentru istoria artei
a fost stabilirea unui stil care a devenit un stil definitv
imediat după cariera sa. La mijlocul secolului al 16-lea,
adepții lui Michelangelo se numeau Manieriști.
Axeştia admirau opera lui Michelangelo,
mai ales alungirea intenționată și deformarea corpurilor pentru un efect dramatic.
Michelangelo și Leonardo au fost primii artiști
care au știut *** arăta interiorul corpului uman.
Disecau cadavre ilegal în timpul nopții
în pivnița Spitalului di Santo Spirito din Florența, pentru a studia musculatura.
În timp ce Leonardo avea un interes științific,
Michelangelo voia să știe *** arată corpul în mod normal
și apoi îl deforma intenționat pentru un efect dramatic.
Acestea sunt picturi ale lui Leonardo. Pe Leonardo îl interesa mai mult
tehnologia și știința din spatele artei decât arta în sine.
Nu și-a început o mișcare proprie, dar există trei tehnici de bază
pe care le-am putea indica și pe care le-a dezvoltat și popularizat prin lucrările sale.
Una e „perspectiva atmosferică‟.
Dacă vă uitați în distanță, veți vedea că obiectele mai îndepărtate
par a fi mai încețoșate, mai estompate decât obiectele apropiate,
aste pentru că privim prin straturi de atmosferă la distanță.
Leonardo a fost printre primii care a încercat să o reproducă în picturile sale,
pe care le vedeți în fundal, aici.
A mai devoltat tehnica numită ,,sfumatto":
estomparea intenționată a liniilor folosind o pensulă uscată pe vopsea semi-uscată,
pentru a crea un efect încețoșat, care dă o notă de mister.
De asemenea ,,chiaroscuro".
Clar-obscurul e jocul luminii ce iese din întuneric,
și dacă vă imaginați o clipă că stingem toate luminile
din acest anfiteatru
dar rămâne un reflector pe mine,
ar fi o scenă specifică clar-obscurului.
Apoi, imaginați-vă că aprindem toate luminile din sală.
Acea lumină generală, difuză,
o aveau toate tablourile până la Leonardo.
Folosirea luminii dramatice a fost dezvoltată de Leonardo
și și-a atins apogeul cu Caravaggio, și veți vedea un exemplu de-al lui aici,
la circa 100 de ani după cariera lui Leonardo.
Din când în când
o operă pierdută a unui artist faimos precum Leonardo reapare
și poate veți fi surprinși să aflați că dintre toate operele pe care le cunoaștem
ale vechilor pictori maeștrii, doar o treime din ele mai pot fi găsite,
ceea ce înseamnă că două treimi din operele fiecăruia dintre acești mari artiști sunt dispărute.
Ar putea fi pierdute, dispărute la propriu, sau distruse, poate greșit atribuite,
dar pur și simplu nu știm unde se află.
Catalogarea lor ca pierdute ne dă speranță că ar putea fi găsite regăsite.
În ultimii ani s-au găsit două tablouri de Leonardo.
Aici vedeți „Salvator Mundi‟
recunoscută universal ca mare operă a lui Leonardo,
a fost găsită acum câțiva ani. Lângă ea e „La Bella Principessa‟,
descoperită tot recent, dar experții în Leonardo nu au căzut de acord.
Cam jumătate cred că e un original pierdut,
iar jumătate cred că e o copie.
Uneori apare și un Michelangelo,
dar cele apărute recent sunt cam suspecte. Amândouă.
Ăsta e un desen de Michelangelo autenticat.
Ăsta e tabloul descoperit recent.
Evident e un tablou bazat pe acel desen.
Deși proprietarul crede că e un Michelangelo,
Nu am întâlnit niciun specialist Michelangelo care să fie de acord.
Pare a fi o copie mediocră
a desenului original de Michelangelo, nu un original de-al lui
și presupunem că a existat un tablou, dar probabil s-a pierdut.
Mai jos e un crucifix de lemn
cumpărat de statul italian cu 4 milioane de euro,
însă nici acesta nu e recunoscut de experții în Michelangelo.
*** îşi dau ei seama?
O metodă e consultarea vieții lui Michelangelo în cartea lui Vasari,
unde vedem că nu se spune că ar fi lucrat în lemn, iar crucifixul e de lemn,
și nu avem niciun document că ar fi creat un crucifix ca acesta.
Ar putea fi speranțe deșarte.
Așa că Vasari e cheia în a descifra multe din misterele istoriei artei.
Ne întoarcem la el și la Sala celor Cinci Sute.
În 2006, s-a găsit o gaură de 4 cm în spatele peretelui
pe care e scris „cerca trova‟.
Așa că e ceva în spatele lui, un perete fals.
În 2011 s-au forat mici găuri prin exteriorul frescei Vasari
pentru a lua mostre din peretele din spate,
iar aceste mostre de pigment erau foarte similare cu cele folosite pentru Mona Lisa.
E aproape sigur că „Bătălia de la Anghiari‟ e ascunsă în spatele peretelui.
Dar excavarea e oprită deoarece
câțiva istorici de artă au semnat o petiție pentru a opri excavarea,
crezând că nu ar trebui să distrugem cu bună știință o parte dintr-o frescă Vasari neprețuită
în speranța de a găsi o lucrare pierdută de-a lui Leonardo.
Sunt îngrijorați și pentru că nu știm în ce stadiu e lucrarea pierdută.
Se află într-un mormânt ermetic de peste 500 de ani
și ar putea fi doar fărâmă de pigment,
deci ar putea fi anticlimatic când o găsim.
Am un contra argument pentru această petiție.
Aș spune că Vasari ar susține încântat înlăturarea unei părți din fresca sa
pentru a găsi o lucrare de-a lui Leonardo.
La urma urmelor, el a îngropat-o
și el a lăsat acel indiciu, „cerca trova‟, ca să-l găsim.
Acele două cuvinte ne trezesc instinctul vânătorilor de comori
dar ne-a luat 500 de ani ca să le observăm,
și cred că dorința lui Vasari ar fi să-i excavăm fresca
pentru a găsi lucrarea pierdută.
La urma urmei,
el a lăsat indiciul când a scris
„caută și vei găsi.‟
(Aplauze)