Tip:
Highlight text to annotate it
X
(Înregistrare video):
Ăsta-i mai mult decât un tricou!
Asta-i o familie. Asta-i echipa.
Ăștia-s prietenii! Asta-i povestea noastră! Toate astea-s ale noastre!
Tot ce am făcut în ultima lună, ultimele trei luni,
ultimii opt sau zece ani!
Pentru asta trăim, asudăm, plângem și murim de râs!
Pentru asta! Deci 80 de minute în care să dăm totul. Să nu păstrăm nimic!
Pentru că acum vom juca pentru istoria noastră și pentru ce-l de alături!
Să ne bucurăm! Pentru că sigur pentru mulți va fi ultimul meci!
Să mergem! Hai, hai, hai!
(Sfârșitul videoclipului)
(Muzică) (Aplauze)
Bună seara! Ce greu e să vorbești.
E mult mai ușor să joci în fața a 80 de milioane de oameni când nimeni nu spune nimic,
faci ce vrei, nu trebuie să-i privești
și să le vezi reacțiile.
Adevărul e că-i mai ușor să joci rugbi. Dar asta-i provocarea.
Suntem aici. *** să vă explic ce e un vis?
*** să vă explic ce înseamnă să îndeplinești un vis?
Nu știu când a început totul. Tatăl meu, când aveam patru ani,
împreună cu ai mei, m-a aruncat pe un teren de rugbi.
Așa a început. Nu mi-am imaginat niciodată ce avea să se întâmple,
prin ce urma să trec și nici că aveam să realiez ce am realizat.
Mai bine zis, ce am realizat toți! Am început dintr-o joacă, mă distram.
Sport, băieți, mă jucam. Îmi trăiam viața. Am început la clubul CASI.
Prieteni de-o viață! Aceași pe care-i am și azi.
Nimic altceva, trăiam din plin. Și într-o zi am visat că jucam pentru prima echipă a lui CASI.
Pentru mine era ... apogeul! Visam în fiecare zi. Îi spuneam tatălui meu:
„Te rog, du-mă sâmbătă pentru că vreau să joc în prima echipă CASI”.
Și așa a fost. Toate sâmbetele din viața mea
până când am ajuns să joc pentru prima echipă a lui CASI.
Apoi m-au ales să joc pentru provincia mea: campionii argentinieni.
Dintr-o dată, fără să-mi dau seama, cântam imnul în Camberra,
scuze, în Brisbane -- purtând tricoul Argentinei.
Extaz total! Imaginați-vă ce însemna pentru un puști de 20 de ani,
să fiu în Australia, la celălalt capăt al lumii, reprezentându-mi țara.
Să-mi reprezint prietenii. Să-mi reprezint familia.
Să vă reprezint pe voi toți, argentinienii. Știți ce înseamnă asta?
Știți *** te simți? Însă eu nu-mi dădeam seama.
Mă jucam, mă distram, eram ca un hamster alergând pe-o roată.
Eram ca un perpetum mobile. Vroiam să fiu mai bun.
Și mai bun. Vroiam să fiu tot mai bun. M-am dus în Europa.
Unde joacă cei mai buni jucători din lume.
Îmi ziceam: vreau să fiu mai bun decât ei.
Și am mers în Europa. Nu era de ajuns pentru mine. Am jucat în campionatul mondial. Apoi încă o dată.
Am fost ales cel mai bun mijlocaș la grămada ordonată din lume. Eram tot pe roată. Nu mă interesa.
Vroiam să fiu mai bun. Mai bun decât cine, nu știu. N-am știut niciodată. Vroiam să fiu mai bun.
Și dintr-o dată, la mondialele din 2003, mă trezesc căpitanul echipei.
Pentru că Lisandro Arbizu, căpitanul de până atunci
al echipei, s-a accidentat în ultima clipă.
Mă trezesc căpitan, lider. N-am știut niciodată ce însemnă să fii lider până în acel moment.
Ne-am dus la mondiale. Nu ne-am calificat.
În ciuda așteptărilor fantastice pentru Los Pumas... nu, afară.
Așa am ajuns aici în Buenos Aires,
iau un taxi, vorbesc cu taximetristul, nu-mi răspunde.
Bine. Mi-am zis, e în lumea lui, ce știu eu?
Nu-i vorbeam despre rugbi, îi spuneam despre... nu mai știu.
Vroiam să văd dacă ne-au înjurat mult sau puțin.
Plătesc. „Da, da, Pichot, îți iau banii. Ai fost un dezastru”. (Râsete)
Și atunci, pentru prima dată, am simțit că mă dau la fund ca sportiv.
Înainte să văd *** a fost grupul ca echipă.
Atunci mi-am zis: să vedem, ce-am greșit? Trebuie să fi făcut ceva rău. Nu-i posibil.
Sunt așa și pe dincolo. Sunt un geniu. Dar greșesc undeva. Nu sunt chiar așa de geniu.
Și am început să-mi dau seama de acel cuvânt „lider”
despre care vorbea toată lumea, despre motivarea care-i așa la modă.
Și mi-am dat seama că pentru a fi un bun lider și pentru a reuși să obții
lucrurile pe care le vrei e mult mai bine să-l convingi pe cel de lângă tine.
Și să-l ajuți. Un lucru foarte important este:
să oferi celui de alături.
Am început să gândesc așa. Am zis: să vedem, ce pot oferi? Ce pot oferi?
Am început să gândim ca o echipă. I-am chemat pe cei mai în vârstă,
pe cei care jucau de mai mulți ani și am început să le vorbesc. Și să-i ascult.
Și am început să aud lucruri care nu-mi plăceau.
Că eram un egoist, că făcusem lucruri egoiste.
Începeam să văd o altă lume.
Acel hamster a început să vadă și a zis: „Nu, nu e așa”.
Și am început să văd că e mult mai important
să știi *** se comportă cel de lângă tine decât *** te comporți tu.
Pentru că tu ești sigur de ceea ce faci. Știi întotdeauna *** te vei comporta tu însuți.
Sau cel puțin, așa crezi.
Apoi trebuie să-i convingi pe ceilalți.
Și nu numai să-i convingi, ci să și încerci
să-i faci s-o facă bine sau mai bine.
Și apoi am început să mă gândesc *** trebuia s-o facem.
Împreună cu Tano Loffreda, o persoană -- pentru mine una dintre persoanele
cele mai importante din cariera mea -- am început să discutăm.
Să zicem, *** trebuie să conduci? *** ajung acolo?
Și am început să căutăm.
În special cu jucătorii. Mai întâi autocritica, foarte importantă.
Să vedem, ce trebuie să facem ca să reușim asta?
Și băieții îmi spuneau, dar ce, Agustín?
Și eu vedeam Franța în 2007. Da?
Mai era ceva timp până la mondialele din Franța din 2007.
Răspundeam, pentru a juca la mondialele din Franța din 2007 și pentru a face ceva special.
Nu știu ***, dar vom merge și o vom face *** trebuie.
Și am început să căutăm lucruri mărunte.
Să ne descoperim imposibilul. Cu siguranță toți aveți un imposibil.
Nu e chiar atât de greu. Nu pentru că am jucat pentru Los Pumas.
Toți trebuie să facem față dificultăților. Toți!
Căutam imposibilul. Mai întâi, cel mai important era să vedem
ce lucruri nu s-au întâmplat niciodată, pentru a le folosi drept puncte de referință.
Echipa nu câștigase niciodată în Europa.
Nu-i învinsese niciodată pe gali sau pe scoțieni, în Europa.
Nu se calificase niciodată în primele șase echipe din lume.
Niciodată nu câștigase în Anglia,
în capitala rugbi-ului, Twickenham.
Și ce-am făcut atunci? Am început să ne convingem unii pe alții
că era posibil, că puteam câștiga.
Că puteam să mergem, puțin câte puțin,
nu să câștigăm sporadic, Los Pumas făceau spectacol.
Nu, spectacolele nu sunt bune pentru succes!
Noi argentinienii suntem foarte axați pe succes.
Vrem să câștigăm acum!
Ce propuneam noi: nu vrem doar „să câștigăm acum”.
Vroiam să construim ușor o psihologie de învingători
care-i foarte diferită de „a câștiga acum”, pentru a ajunge la un nivel
ca cel de la mondiale -- care-i cel mai bun
dintre cele mai bune -- să fim acolo!
Și puțin câte puțin, cu multe eforturi, multe sacrificii,
am lăsat multe la o parte.
Pentru că, de fapt, când cineva vă întreabă, știu eu,
trebuie să dați un examen la facultate.
Sau trebuie să faceți ceva pentru serviciu, orice.
Nu mai dormiți, nu vă mai întâlniți cu iubita, nu vă mai vedeți copiii.
Sunt sacrificii. Viața fără sacrificii nu duce nicăieri.
Ca să nu mai vorbim de un sport de echipă.
Trebuie să muncim împreună, am spus deja, să facem multe sacrificii.
Și au fost zile în care am făcut multe sacrificii. Sacrificii. Sacrificii. Sacrificii.
Să oferim. Să ascultăm. Majoritatea băieților îmi spuneau:
Agustín, uite ce-i, asta nu.
Să vedem, vino Legui, vino Juan. Ce credeți?
Nu, așa nu merge. Nu ne simțim încrezători.
Ne adunăm. Bine, schimbăm. Continuăm altfel.
Și așa puțin câte puțin am ajuns să ne cunoaștem pe de rost.
Eram sigur că în orice meci, dacă îmi dezveleam pieptul
și îmi expuneam inima, oricare dintre cei aflați acolo, ar fi avut grijă de ea.
Eram convins. Și cei care jucau cu mine simțeau același lucru.
Asta-i ceva greu de explicat. Dar se întâmpla. De ce?
Pentru că se crease încredere. Prin sacrificiile făcute împreună.
Când vezi că cel de lângă tine și-a lăsat familia,
că plânge pentru că i-e dor, că trebuie să se antreneze deși i-e greu
pentru că sunt 40 de grade afară.
Ei bine, noi mergeam înainte.
Astea erau țelurile noastre imposibile.
Imaginați-vă, într-o zi jucam împotriva Noii Zeelande.
Eram încolțiți.
Noua Zeelandă e complicată. În toate privințele.
Toți sunt mari, nu te slăbesc niciodată, merg înainte,
te calcă în picioare. Te lovesc. Eu am un metru șaizeci și patru.
Dacă vine încoace... nu mai rămâne nimic. Și eu convingându-i pe cei mai în vârstă:
„Băieți, e în regulă. Nu-i nimic. Bine. Și dintr-o dată ne întâlnim.”
Unii știți, alții nu. Cei din Noua Zeelandă n-au o idee mai bună decât
să facă un dans al războiului înainte de a începe meciul.
Foarte bine. M-au luat pe sus pe mine întâi, căpitanul. Toți în față.
Și tu trebuie să-i înfrunți, din respect
- și atunci îi vezi- pe neo-zeelandezii.
Care vă asigur că sunt modele de revistă.
Și cu trăsături foarte pronunțate. Și cel care e căpitanul spiritual al echipei,
care-ți cântă în timp ce vine spre tine și îți face semn că te va omorî.
Bine, eu așa prins, picioarele-mi făceau așa, dar mereu calm.
Atunci lângă mine aud „Agustín, ne omoară”!
Mă uit la ei și le zic: „Sunt nervoși.”
Și mă întorc și-mi ziceam în sinea mea: „Nu, nu sunt nervoși. (Râsete)
E clar că nu sunt nervoși”.
Dar asta însemna o echipă, să dai încredere pentru ceea ce avea să urmeze.
Și să fii convins că se poate.
Și așa au trecut zilele până când am ajuns la „mai mult de atât nu se poate”.
Am ajuns la Paris, în Franța. Împotriva cui urma să jucăm peste șapte zile?
Împotriva francezilor. Hmm, interesant: „Mult noroc!”
Oamenii ne salutau prezentându-ne condoleanțe.
Ah, ce bine, argentinienii: „Mult noroc vineri!”. OK.
Așa ne primeau, cu o amabilitate incredibilă,
cu respect incredibil pentru că eram o echipă
care până la urmă avea să joace împotriva Franței.
Și așa a fost, echipa a ajuns și au început să se nască îndoieli.
Așa *** se poate întâmpla oricăruia dintre voi. „Aoleu, *** mă voi descurca?”
Și atunci încep: „Ai văzut, mi se poate întâmpla ceva rău!”
Vedeam că eram din nou într-o situație dificilă.
Și am zis: „Nu... Ne-au mai rămas trei zile”. Și atunci încep... ceea ce făceam în fiecare seară,
pentru că asta înseamnă să fii lider,
o iau la rând prin camerele de hotel. Ale tuturor jucătorilor.
Să văd *** se simțeau. Fiebre se certase cu iubita, și nimic,
ce se întâmplă tuturor. Altul plângea „Nu mă băga pe mine, n-o să joc”
Și altul care plângea: „Eu o să joc, dar înaintaș”
Bine, apoi merg la al patrulea, închid ușa și zic: „Auuuu”!
Îi zic lui Tano: „Tano, uite ce se întâmplă”.
Tano zicea mereu: „Stai liniș***! Stai liniș***! Stai liniș***!”
Telefonul. Îl sun pe Christophe Dominici.
Christophe Dominici era... *** să vă spun, nu știu,
emblema rugbi-ului francez, cu care urma să jucăm în două zile.
E un foarte bun prieten. „Christophe, ce faci?”
„Singurul care poate să mă sune la 1 dimineața ești tu”, îmi zice.
„Erai treaz, ai văzut? Știam că aveai să fii treaz.”
„Ce se întâmplă?”, îmi zice. „Ce faci?”
„Te sun să te întreb *** te simți. Să-ți urez noroc, să văd *** te simți”.
„Și tu *** te simți?”
„Bine, tu?”
„Bine. Aaa, cine joacă?”
„Nu știu, la voi?”
„Ai văzut deja echipa”.
„Juan joacă pe 10 (n.t. mijlocaș la deschidere), și *** îl blocăm?”
„Nu, nu știu. Și la voi?”
A fost o discuție ca între nebuni, jur.
Au fost zece minute de nebunie. Însă prietenul meu Christophe a comis o greșeală:
„Du-te să dormi liniș*** că poimâine o să vă luați 40”.
Scurt. Nu m-a amuzat așa de tare. Toată noaptea am rămas treaz.
Dimineața următoare, „Toată lumea în lobby”. Ne adunăm cu toții și zic: „Știți ce?
IRB nu ne ia în calcul la fel ca și FIFA care nu ne ia în calcul.”
Noi ne îndoim. Ne îndoim acum
când am construit un drum spectaculos.
Mi s-a spus azi-noapte c-o să înscrie 40. De ce am venit?
Să ne luăm valizele și să plecăm?” Nu zic nimic. Au dispărut.
Așa *** vroiau sa dispară înainte să intre pe teren. Nu vă închipuiți reacțiile băieților.
Transformare totală. M-am întors în cameră. am sunat-o pe soția mea
și i-am spus: „Azi câștigăm”. Sau seara următoare. Pentru că despre asta era vorba,
de a genera încredere și de a fi construit încredere
pentru momentul potrivit, adică, acum!
Însă mai lipsea ceva. Ce se întâmplă după aceste „victorii”.
Și am câștigat, incredibil. 50 la 1. Cei care pariaseră ne ziceau:
„Am câștigat! M-am umplut de bani!” Ni se spunea pe străzile din Franța.
Și francezii muți dar, de fapt, felicitându-ne:
„Uimitor, Argentina, uimitor”.
Imediat după meci era o euforie incredibilă. Incredibilă.
Și imediat mi-am adus aminte de posterul pe care scria: Argentinieni, ușurel.
Asta nu-i nimic, abia acum începe. Abia acum începe.
Am venit aici ca să construim un drum ca cel pe care l-am construit
în atâta timp; am venit să-l construim până la final.
Ăsta era sfârșitul lumii pentru noi.
Cu o lună înainte ne angajasem să fim campionii lumii.
Știți de ce? Pentru că eu le ceream să viseze la imposibil.
Să-și imagineze ceva incredibil. Ce e mai incredibil decât
să fii campion mondial când joci rugbi? Nimic!
Și eram convinși că puteam fi campionii lumii. Convinși!
De aceea, când am pierdut semifinala, pentru mine -- și pentru toți -- a fost îngrozitor.
Însă am scos-o la capăt și am încheiat un mondial spectaculos.
În acel vestiar pe care tocmai l-ați văzut, acela a fost meciul în care ne-am dăruit
pentru ultima dată și a fost ultimul meu meci. Eu știam deja că era ultimul meu meci.
De aceea zic că pentru unii va fi ultimul.
Și eu făceam asta ca un doliu pentru retragerea mea și pentru a preda echipa
și a ceda poziția mea în echipă.
Și adevărul este că, dacă mă întrebați de locul trei.
„Sincer, meritau locul trei?” Zic, „Nu!” „Au avut succes?” „Da!”
Pentru că în momentele acelea simțeam un lucru imens. *** să vă descriu?
Ce vă spuneam despre suflet, asta simțeam. Eram împlinit.
M-au luat pe sus. Luau pe sus pe oricine care era acolo.
Franța era copleșită. Însă eu mă simțeam împlinit. De ce?
Pentru că obținusem ceva unic. Pentru că nu eram o echipă extraordinară.
Nu eram o echipă extraordinară. Însă vroiam să facem lucruri extraordinare.
Eram convinși că puteam face lucruri extraordinare.
Și așa a și fost, însă de la o zi la alta s-a terminat. Acolo se termina visul meu.
Sau visul nostru. Realizasem ceva extraordinar.
Unic, care va rămâne în istoria sportului, cel puțin în istoria noastră.
Și cu siguranță în cărțile de sport în care se spunea
că cel mai slab putea reuși multe lucruri, doar visând, fiind romantic.
Și astăzi la 37 de ani, însă în acel moment, sau nu foarte demult,
să o iau de la capăt. Cu noi provocări.
Și adevărul e că nu mi-e frică s-o iau de la zero.
Sunt sincer, nu mi-e frică. Caut un vis
și să fac ceva diferit. Astăzi a fost o provocare enormă pentru mine.
N-am mai făcut asta niciodată. E prima dată când vorbesc în fața atâtor persoane.
Dar nu m-a interesat. De asta spun: căutați-vă imposibilul! Gândiți-vă la asta!
Toți cei care sunteți aici gândiți-vă la imposibilul vostru. Ce puteți face?
Ce veți face? Închideți ochii. Gândiți-vă la imposibilul vostru.
(Video) (Bătăi de inimă)
Ascultați mereu inima celuilalt. Este esențial!
Pentru că asta ne dă energie. Asta ne face să simțim.
Asta ne face să ne dăm seama că suntem vii. Este pasiunea.
Este dăruirea. De asta suntem împreună. Pentru ce trăim?
Pentru plăcere. Pentru fericire.
Lumea de afară ne distrage. Continuăm în interiorul nostru. Pentru că despre asta e vorba.
De provocare. De a simți că se poate.
De a simți că în ciuda a tot ceea ce s-ar întâmpla, este posibil.
Înainte de a urca pe scenă mă gândeam: „Despre ce voi vorbi? *** voi vorbi?
Ce voi spune? Pot! Am încredere!”
Toată lumea îmi trimitea mesaje „Hai Agustín, baftă!”.
Pentru că cei care-ți sunt alături au rolul cel mai important în reușita ta.
Însă inima dictează întotdeauna.
Inima dictează, cea care se entuziasmează, inima e cea care conduce.
Pe ea trebuie s-o ascultăm. S-o simțim. Voi sunteți la fel.
Trăiți prin persoanele care se află acolo. Și prin voi.
Și când trebuie să faceți față unei provocări deveniți nervoși și trebuie să treceți peste
și trebuie să vă asumați, iar trebuie să luptați,
pentru că până la urmă e o provocare enormă!
O provocare care trebuie să fie mult mai mult decât normală.
Cereți-vă imposibilul! Jucați!
(Aplauze)