Tip:
Highlight text to annotate it
X
Telescoapele, aceste minunate instrumente care ne duc privirea
mai departe decât şi-au putut imagina strămoşii noştri vreodată,
deschid noi căi spre o cunoaştere mai profundă şi mai cuprinzătoare a lumii.
De mii de ani omenirea e cu ochii aţintiţi pe cerul fascinant al nopţii
fără a se gândi că stelele din Calea Lactee sunt alţi sori
ori că există miliarde de alte galaxii în Univers,
ori că noi suntem doar semnele de punctuaţie
dintr-o poveste care durează de 13.7 miliarde de ani.
Privind cu ochiul liber, nu am reuşit să
descoperim alte sisteme solare în jurul altor stele şi nici n-am aflat
dacă mai există viaţă pe undeva în Univers.
Astăzi suntem pe cale să descoperim
multe din misterele cosmosului, trăind într-o epocă a celor mai remarcabile
descoperiri astronomice.
Eu sunt Dr. J şi voi fi ghidul vostru în această prezentare a telescopului -
uimitorul instrument care s-a dovedit a fi fereastra
deschisă omenirii către magnificul Univers.
CU OCHII PE CER-400 de ani de descoperiri ale telescopului.
1. Noi perspective ale cerului
În urmă cu patru secole, în 1609, un bărbat ieşea noptea
în câmpul din faţa casei sale.
Îşi îndrepta telescopul făcut de el însuşi spre Lună, planete şi stele.
Numele său era Galileo Galilei.
Din acest an încolo, astronomia nu va mai fi niciodată la fel.
Astăzi, la 400 de ani de când Galileo şi-a îndreptat pentru prima dată telescopul către cer,
astronomii utilizează oglinzi uriaşe, plasate pe platourile munţilor înalţi pentru a privi cerul.
Telescoapele radio înregistrează cele mai slabe semnale şi şoapte din cosmos.
Oamenii de ştiinţă au lansat şi în spaţiu telescoape performante,
plasându-le dincolo de efectele distorsionante ale atmosferei.
Cât despre privelişte, aceasta ne taie respiraţia!
Trebuie spus însă că nu Galileo este cel care a inventat telescopul.
Meritul îi aparţine lui Hans Lipperhey, un modest fabricant de ochelari
de origine olandezo-germană.
Hans Lipperhey nu a utilizat însă niciodată telescopul său pentru a privi stelele.
El credea că cei care vor beneficia de invenţia lui vor fi mai ales
marinarii şi militarii.
Lipperhey se trăgea din Middelburg, pe atunci un însemnat oraş comercial
din tânăra Republică Olandeză.
În 1608 Lipperhey şi-a dat seama că, dacă privea un obiect îndepărtat
printr-o lentilă concavă şi una convexă, obiectul părea mult mai mare, dacă
plasa cele două lentile la distanţa optimă una de cealaltă.
Aşa s-a născut telescopul!
În septembrie 1608, Lipperhey şi-a prezentat invenţia în faţa
Prinţului Maurits al Olandei.
Nici că ar fi putut alege un moment mai bun căci
în acea vreme Olanda era în toiul Războiului
de 80 de ani cu Spania.
Acest instrument, numai bun de spionat, putea mări şi descoperi la timp
corăbiile şi trupele inamice prea îndepărtate pentru a putea fi
zărite cu ochiul liber.
Folositoare invenţie, într-adevăr!
Stăpânitorii Olandei nu i-au acordat însă patentul pentru invenţia telescopului lui Lipperhey .
Motivul era faptul că mulţi alţi neguţători pretindeau aceleaşi drepturi asupra invenţiei,
mai cu seamă rivalul lui Lipperhey, Sacharias Janssen.
Disputa n-a fost niciodată tranşată.
Adevăratul inventator al telescopului a rămas învăluit în mister până în zilele noastre.
Astronomul italian, Galileo Galilei, părintele fizicii moderne,
a aflat de existenţa telescopului şi a decis să-şi construiască şi el unul.
Cu vreo zece luni în urmă, mi-a ajuns la urechi faptul că un flamand
ar fi construit o unealtă de spionat cu ajutorul căreia obiectele,
chiar foarte îndepărtate de ochiul privitorului, pot fi văzute atât de clar
de parcă ar fi aproape.
Galileo era cel mai important om de ştiinţă al epocii sale.
Era şi un susţinător înfocat al teoriei, general acceptate acum şi aparţinând
astronomului polonez Nicolaus Copernicus, care enunţa faptul că
Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi nu invers.
Pe baza a ceea ce aflase despre telescopul olandez, Galileo
îşi construieşte propriile sale instrumente.
Acestea sunt însă superioare modelului olandez.
În cele din urmă, după multă muncă şi enorme cheltuieli, am reuşit
să-mi construiesc un instrument atât de bun încât
văd obiectele de aproape o mie de ori
mai mari decât le văd cu ochiul liber.
Era momentul să-şi verifice telescopul privind către stele.
Până acum totul mă făcea să cred că suprafaţa lunii
este netedă, uniformă şi perfect sferică
aşa *** credeau şi cei mai mulţi filosofi,
dar iată că este neregulată, accidentată şi plină de văgăuni şi proeminenţe,
adică nu chiar aşa de diferită de cea a Pământului.
Un peisaj plin de cratere, munţi şi văi.
O lume asemănătoare cu a noastră!
Câteva săptămâni mai târziu, în ianuarie 1610, Galileo îşi îndreptă telescopul către Jupiter.
În apropierea planetei zăreşte patru puncte luminoase care-şi schimbă
poziţia pe cer de la o noapte la alta, odată cu Jupiter.
Era un fel de balet cosmic al sateliţilor ce se rotesc în jurul planetelor.
Cele patru puncte luminoase vor fi cunoscute ca
Sateliţii Galileeni ai lui Jupiter.
Ce a mai descoperit Galileo?
Fazele venusiene!
Ca şi Luna, Venus creşte
şi descreşte.
Forma ciudată a lui Saturn,
petele de pe Soare
şi, bineînţeles, stele.
Mii de stele, chiar milioane
care nu sunt atât de luminoase pentru a putea fi percepute cu ochiul liber.
Era ca şi *** omul îşi aruncase deodată legătoarea care-i acoperise ochii.
Un întreg univers i se aşternea acum dinaintea ochilor.
Veştile despre telescop străbătură întreaga Europă într-o clipită.
În Praga, la curtea Împăratului Rudolf al II-lea, Johannes Kepler
aduce îmbunătăţiri telescopului.
În Antwerp, cartograful olandez Michael van Langren concepe
primele hărţi serioase ale Lunii, indicând şi ceea ce presupunea el a fi
continentele şi oceanele selenare.
Şi Johannes Hevelius, un berar bogat din Polonia, construia nişte
telescoape uriaşe la observatorul său din Danzig.
Acest observator era mai mare decât trei acoperişuri înalte!
Cele mai bune instrumente ale vremii erau însă cele construite
de Christiaan Huygens din Olanda.
În 1655, Huygens l-a descoperit pe Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn.
Câţiva ani mai târziu, observaţiile sale au culminat cu descoperirea sistemului de inele al lui Saturn
pe care Galileo nu şi-l putuse explica.
În fine, Huygens a zărit şi petele întunecate şi calotele polare strălucitoare
ale lui Marte.
Ar putea oare exista viaţă în această lume îndepărtată şi stranie?
Întrebarea de atunci e valabilă şi azi.
Primele telescoape erau toate telescoape cu refracţie, care utilizează
lentile pentru a colecta şi focaliza lumina stelară.
Mai târziu, lentilele au fost înlocuite cu oglinzi.
Acest telescop cu reflexie a fost construit pentru prima dată de Niccolò Zucchi
şi îmbunătăţit mai târziu de Isaac Newton.
Suntem deja la finele secolului al XVIII-lea şi cele mai mari oglinzi din lume
sunt fabricate de William Herschel, un cântăreţ de orgă convertit la astronomie
care lucra împreună cu sora lui, Caroline.
În casa lor din Bath, Anglia, cei doi fraţi Herschel turnau metalul incandescent
într-o formă şi când se răcea,
îi şlefuiau suprafaţa până când reflecta lumina stelelor.
Herschel a făcut peste 400 de telescoape de-a lungul întregii sale vieţi.
Cea mai mare oglindă era aşa de uriaşă încât era nevoie de patru servitori care să
tragă de toate sforile şi scripeţii de care era nevoie pentru
a o face să urmeze mişcarea stelelor pe cerul nopţii
în funcţie de rotaţia Pământului.
Herschel era un fel de supraveghetor al bolţii cereşti, urmărind şi
catalogând sute de noi nebuloase şi stele binare.
Tot el a descoperit că galaxia noastră are forma unui disc aplatizat
şi chiar a măsurat mişcarea Sistemului Solar în acest disc,
observând mişcarea relativă a stelelor şi planetelor.
Apoi, pe 13 martie 1781, a descoperit o nouă planetă...Uranus.
Aveau să treacă peste 200 de ani până când naveta NASA, Voyager 2,
trimitea astronomilor primele imagini din această lume îndepărtată.
În mănoasa zonă rurală din inima Irlandei, William Parsons,
cel de-al treilea Conte de Rosse, construia cel mai mare telescop din veacul al nouăsprezecelea.
Dotat cu o oglindă metalică de 1,8 metri lăţime, giganticul telescop
ajunse să fie cunoscut ca „Leviatanul din Parsonstown".
Când erau nopţi senine, contele stătea în faţa telescopului
şi o pornea hai-hui prin univers.
Către Nebuloasa Orion – despre care se ştie acum că e o pepinieră stelară.
Către misterioasa Nebuloasă a Crabului – rămăşiţa exploziei unei supernove.
Dar Nebuloasa Whirlpool, a Vârtejului?
Lordul Rosse a fost cel dintâi care i-a observat forma maiestuoasă de spirală.
O galaxie care seamănă mult cu a noastră, cu nori denşi de praf întunecat şi gaz incandescent,
cu miliarde de stele solitare şi, cine ştie,
poate şi cu planete asemănătoare Pământului.
Telescopul era deja o fereastră deschisă către Univers