Tip:
Highlight text to annotate it
X
Aş vrea să vorbesc astăzi despre relaţia
dintre ştiinţă şi valorile umane.
Opinia general acceptată este aceea că
problemele morale,
distincţia dintre bine şi rău
sunt chestiuni în legătură cu care ştiinţa nu are niciun cuvânt de spus.
Se spune că ştiinţa ne poate ajuta
să obţinem ceea ce preţuim,
dar nu ne poate spune ce ar trebui să preţuim.
Prin urmare, majoritatea oamenilor - probabil majoritatea oamenilor
din această sală - cred că ştiinţa nu va răspunde niciodată
la cele mai importante întrebări din viaţa unui om,
întrebări precum: „Pentru ce merită să trăieşti?”,
„Pentru ce merită să mori?”,
„Ce reprezintă o viaţă bună?”.
Eu susţin
că aceasta este o iluzie, că distincţia
dintre ştiinţă şi valorile umane este o iluzie,
şi încă una destul de periculoasă
în acest punct al evoluţiei umanităţii.
Se spune adeseori că ştiinţa
nu ne poate oferi o bază pentru moralitate şi pentru valorile umane
întrucât ştiinţa operează cu date exacte
iar datele exact şi valorile par să aparţină unor sfere diferite.
Se spune adesea că nu există nicio descriere
a lumii de azi
care să sugereze *** ar trebui să fie lumea de mâine.
Însă eu cred că asta este pur şi simplu neadevărat.
Valorile sunt şi ele un anumit tip de date exacte.
Ele sunt date despre bunăstarea creaturilor conştiente.
De ce nu avem obligaţii morale faţă de pietre?
De ce nu simţim compasiune faţă de pietre?
Pentru că nu credem că pietrele pot suferi.
Şi dacă suntem mai preocupaţi de bunăstarea primatelor
decât de cea a insectelor, după *** chiar suntem,
asta se întâmplă pentru că le considerăm expuse la o paletă mai largă
de potenţiale emoţii, de fericire sau suferinţă.
Ceea ce trebuie neapărat observat
este că aceasta e o afirmaţie faptică.
Este posibil ca noi să ne înşelăm în această privinţă.
Şi dacă am interpretat greşit relaţia dintre complexitatea biologică a fiinţelor
şi capacitatea lor de a simţi,
atunci se poate să ne înşelăm în privinţa vieţii interioare a insectelor.
Nu există nicio concepţie,
nicio versiune a moralităţii umane
şi a valorilor umane pe care să o fi întâlnit vreodată
care să nu se poată reduce
la o grijă faţă de experienţa conştientă
şi posibilele ei alterări.
Chiar şi când ne raportăm la valori religioase,
chiar şi când credem că binele şi răul se reduc
la condiţia de după moarte,
fie o eternitate fericită alături de Dumnezeu,
fie o eternitate de suferinţă în iad,
şi atunci tot suntem preocupaţi de percepţia conştientă şi de modificările ei.
Iar a spune că asemenea schimbări pot persista şi după moarte
este în sine o afirmaţie factuală,
care poate, bineînţeles, să fie adevărată sau nu.
Referindu-ne la condiţiile bunăstării în această viaţă,
în ceea ce priveşte fiinţele umane,
ştim că există un continuum de asemenea date.
Ştim că este posibil să trăim într-o stare de eşec,
unde tot ceea ce poate merge rău chiar merge rău,
unde mamele nu îşi pot hrăni copiii,
unde străinii nu pot găsi o punte de legătură pentru o colaborare paşnică,
unde oamenii sunt omorâţi la întâmplare.
Şi ştim că este posibil să avansăm în acest continuum
către un punct ceva mai idilic,
către un loc unde o asemenea conferinţă este posibilă.
Şi ştim de asemenea
că există direcţii corecte şi direcţii greşite
pentru a ne putea deplasa în acest spaţiu.
Ar fi o idee bună să infestăm apele cu holeră?
Probabil că nu.
Ar fi bine dacă toată lumea ar crede în deochi,
aşa încât să-şi acuze imediat apropiaţii
de fiecare dată când li se întâmplă ceva rău? Probabil că nu.
Există anumite adevăruri
despre modul în care comunităţile umane prosperă,
fie că înţelegem aceste adevăruri sau nu.
Iar moralitatea are legătură cu aceste adevăruri.
Aşadar, când vorbim despre valori ne raportăm la date exacte.
Actuala realitate globală poate fi înţeleasă la multe niveluri,
de la nivelul genomului
şi până la nivelul sistemelor economice
şi al structurilor politice.
Însă dacă este să vorbim despre prosperitatea fiinţelor umane
trebuie neapărat să facem referire la creierul uman.
Asta deoarece ştim că modul în care percepem lumea şi pe noi înşine ca parte a ei
se realizează la nivelul creierului,
indiferent de ceea ce se întâmplă după moarte.
Chiar dacă sinucigaşul cu bombă primeşte 72 de fecioare în viaţa de apoi,
personalitatea lui din această viaţă -
personalitatea lui nefericită, aş zice -
este rezultatul creierului său.
Aşadar, contribuţia culturii,
care are cu adevărat o influenţă considerabilă,
ne schimbă pe noi, schimbându-ne creierele.
Aşadar, orice variaţie culturală apare
în modul de dezvoltare al oamenilor
poate, cel puţin în principiu, să fie înţeleasă
în contextul unei ştiinţe a minţii în plină dezvoltare -
neuroştiinţe, psihologie, etc.
Ceea ce vreau să spun este că
valorile pot fi reduse la date exacte,
la fapte privitoare la experienţa conştientă
a fiinţelor conştiente.
Aşadar putem întrevedea un spaţiu
al potenţialelor schimbări în modul de a simţi al acestor fiinţe.
Eu privesc acest spaţiu ca pe un peisaj moral
cu vârfuri şi văi care corespund
diferitelor grade de prosperitate ale creaturilor conştiente,
atât cea individuală cât şi cea colectivă.
Iar un lucru care transpare este că poate
există unele stări ale bunăstării umane
la care ajungem foarte rar, la care puţini oameni ajung.
Iar aceste stări aşteaptă să fie descoperite.
Poate că unele dintre aceste stări pot fi denumite
mistice sau spirituale.
Poate există şi alte stări pe care nu le putem accesa
datorită structurii noastre mentale,
dar la care alte minţi ar putea avea acces.
Acum, aş vrea să fie clar un lucru: nu susţin
că ştiinţa poate cu certitudine să cartografieze acest spaţiu,
sau că ştiinţa va avea vreodată răspunsuri pentru orice
problemă morală imaginabilă.
Spre exemplu, nu cred că va fi posibil să consultăm
un supercomputer pentru a şti dacă trebuie sau nu să avem un al doilea copil,
sau dacă trebuie să bombardăm facilităţile nucleare ale Iranului,
sau dacă întregul cost al conferinţei TED poate fi considerat cheltuială deductibilă.
(Râsete)
Dar dacă o întrebare afectează bunăstarea fiinţelor umane,
atunci ea trebuie să aibă un răspuns, fie că îl putem găsi, fie că nu.
Iar simplul fapt de a recunoaşte
că există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite
privitoare la chestiunea bunăstării umane
va schimba modul în care vorbim despre moralitate
şi ne va schimba aşteptările
privitoare la cooperarea interumană pe viitor.
Spre exemplu, există 21 de state în ţara noastră
în care este legală aplicarea de pedepse corporale în şcoală.
Este legal ca un profesor să lovească un copil cu o scândură,
provocându-i vânătăi şi răni, uneori până ţâşneşte sângele.
În fiecare an, sute şi mii de copii
sunt supuşi la asemenea tratamente.
Nu cred că poziţia acestor state luminate vă va surprinde.
Nu este vorba despre Connecticut.
Iar unui asemenea comportament i se găseşte justificarea explicită în religie.
Însuşi Creatorul universului ne-a spus că
„Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său,
dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată”.
Găsim astfel de îndemnuri în Proverbe 13, 20 şi 23, cred.
Însă putem adresa întrebarea evidentă:
Este o idee bună, în general,
să supunem copiii la durere
şi violenţă şi umilire publică
pentru a încuraja o dezvoltare emoţională sănătoasă
şi un comportament de dorit?
(Râsete)
Se îndoieşte cineva
că această întrebare are un răspuns,
şi că acest răspuns contează?
Mulţi dintre voi vor spune
că noţiunea de bunăstare rămâne nedefinită
şi că poate fi mereu supusă revizuirilor.
*** poate aşadar exista
o noţiune obiectivă de bunăstare?
Să ne gândim, prin analogie, la conceptul de sănătate fizică.
Conceptul de sănătate fizică nu este definit.
După *** tocmai ne-a spus Michael Specter, a suferit modificări de-a lungul anilor.
În vremea când această statuie a fost sculptată,
speranţa de viaţă era în jur de 30 de ani.
Acum este în jur de 80 de ani în ţările dezvoltate.
La *** ne amestecăm în treburile geneticii, s-ar putea să ajungem
nişte vremuri când faptul de a nu putea termina un maraton
la vârsta de 200 de ani va fi considerat o groaznică dizabilitate.
Genul acela de afecţiune pentru care oamenii organizează acţiuni caritabile.
(Râsete)
Simplul fapt că noţiunea de sănătate
este mereu supusă revizuirii
nu înseamnă că e golită de înţeles.
Distincţia dintre o persoană sănătoasă
şi una moartă
e la fel de clară şi de consecventă ca oricare altă distincţie ştiinţifică.
Mai trebuie observat că pot exista mai multe piscuri în acest peisaj moral.
Pot exista mai multe moduri la fel de bune în care oamenii să prospere.
Pot exista mai multe moduri de a organiza o societate umană
pentru a maximiza nivelul de bunăstare.
Este oare astfel subminată
noţiunea obiectivă de moralitate?
Să ne gândim la *** vorbim despre mâncare.
Nu aş putea susţine niciodată
că există un singur mod sănătos de a mânca.
Există cu siguranţă o gamă largă de produse
care pot constitui o alimentaţie sănătoasă.
Însă există în orice caz o distincţie clară
între mâncare şi otravă.
Faptul că există multe răspunsuri corecte
la întrebarea „Ce putem mânca?”
nu ne duce la concluzia
că nu există adevăruri care pot fi descoperite despre nutriţia umană.
Mulţi oameni se tem
că o ordine morală universală presupune
precepte morale care nu admit excepţii.
Deci, spre exemplu, dacă este greşit să minţi,
atunci trebuie să fie întotdeauna greşit să minţi,
iar dacă poţi găsi o excepţie,
atunci nu există conceptul de adevăr moral.
De ce am crede aşa ceva?
Să ne referim, prin analogie, la jocul de şah.
Dacă vrei să joci şah cu succes,
un principiu de bază ar fi
"Nu renunţa la regină".
Dar în mod evident pot exista şi excepţii.
Câteodată, a renunţa la regină este o mutare genială.
Câteodată, a renunţa la regină este singurul lucru bun de făcut.
Şi totuşi, şahul este un domeniul al completei obiectivităţi.
Faptul că există şi excepţii
nu schimbă asta cu nimic.
Acum ajungem la diferitele tipuri de mutări
pe care le putem face în sfera moralului.
Să ne gândim la spinoasa problemă a corpurilor femeilor.
Ce să ne facem cu ele?
Uite un lucru pe care putem să-l facem:
putem să le acoperim.
Poziţia generală a comunităţii noastre intelectuale este că,
deşi poate nu ne place,
deşi am considera asta „greşit”
în Boston sau Palo Alto,
nu ţine de noi să judecăm
mândrii membrii ai unei culturi străvechi
care îşi forţează soţiile şi fiicele
să se acopere cu saci de pânză.
Şi cine suntem noi să spunem că este greşit
ca ei să le bată cu cabluri de oţel,
sau să le arunce cu acid sulfuric în faţă
dacă ele refuză privilegiul de a fi sufocate în acest fel?
Sau dimpotrivă, cine suntem noi să nu spunem aşa ceva?
Cine suntem noi să ne prefacem
că ştim atât de puţin despre bunăstarea umană
încât să ne abţinem de la a judeca astfel de practici?
Nu vorbesc despre purtarea de bunăvoie a unui văl,
femeile ar trebui să poată purta orice doresc, din punctul meu de vedere.
Dar ce înseamnă „de bunăvoie”
într-o comunitate unde,
atunci când o fată este violată,
primul instinct al tatălui său este
să o ucidă pentru că l-a dezonorat?
Lăsaţi gândul acesta să vi se înfiripeze în minte pentru o clipă.
Fiica voastră este violată,
şi voi vreţi să o omorâţi.
Care sunt şansele ca acesta să reprezinte
o culme al bunăstării umane?
Prin asta nu vreau să spun că noi avem
soluţia perfectă în societatea noastră.
Spre exemplu,
aşa arată un stand de ziare aproape oriunde
în lumea civilizată.
Ce-i drept, pentru mulţi bărbaţi
ar fi nevoie de o diplomă în filozofie pentru a vedea ce e în neregulă cu aceste imagini.
(Râsete)
Dar dacă suntem într-o dispoziţie reflexivă
putem să ne întrebăm:
Este aceasta cea mai bună expresie
a echilibrului psihologic
în ceea ce priveşte noţiuni precum tinereţea şi frumuseţea şi trupurile femeilor?”
Este acesta mediul optim
pentru a ne creşte copiii?
Probabil că nu. Atunci, poate că există un punct
în spectrul
delimitat de aceste două extreme
care se situează mai aproape de echilibru.
(Aplauze)
Poate că există multe asemenea puncte.
Repet, luând în considerare alte schimbări în cultura umană,
ar putea exista multe piscuri în peisajul moral.
Dar ce trebuie remarcat este că avem
mult mai multe moduri de a nu ajunge pe un pisc.
Ceea ce eu personal găsesc ironic
este faptul că singurii oameni care sunt în principiu de acord cu mine
şi care cred că există răspunsuri corecte şi greşite la întrebările morale
sunt, într-un fel sau altul, demagogi religioşi.
Bineînţeles, ei cred că au răspunsurile corecte la problemele morale
pentru că şi-au primit răspunsurile de la o voce dintr-un vârtej
şi nu pentru că au făcut o analiză inteligentă a premiselor
şi condiţiilor bunăstării oamenilor şi a animalelor.
De fapt, permanentizarea religiei
cu rolul de lentilă prin care majoritatea oamenilor privesc problemele morale
a dus la separarea discuţiilor morale
de întrebările reale referitoare la suferinţa fiinţelor vii.
De asta ne pierdem timpul
vorbind despre căsătoria între persoane de acelaşi sex
şi nu despre genocid sau despre proliferarea nucleară
sau sărăcie sau orice altă problemă cu consecinţe enorme.
Dar demagogii au dreptate într-o privinţă, şi anume:
avem nevoie de o viziune universală asupra valorilor umane.
Ce ne împiedică să avem aşa ceva?
Un lucru de remarcat este faptul că
facem ceva diferit când vorbim despre moralitate,
mai ales dintr-o perspectivă seculară, academică, ştiinţifică.
Când vorbim despre moralitate, respectăm diferenţele de opinie
mai mult decât în orice alt domeniu al vieţii noastre.
Spre exemplu, Dalai Lama se trezeşte în fiecare dimineaţă
meditând la compasiune
El crede că a-ţi ajuta semenii este o componentă integrantă
a fericirii umane.
Pe de altă parte îl avem pe Ted Bundy,
căruia îi făcea o plăcere deosebită să răpească şi să violeze
şi să tortureze femei tinere.
S-ar putea spune că cei doi au o reală diferenţă de opinii
privitoare la *** e mai bine să-ţi petreci timpul.
(Râsete)
Majoritatea intelectualilor occidentali
văd o asemenea situaţie
şi spun: „Păi, nu există nimic care să arate că Dalai Lama
procedează bine cu adevărat, nu cu adevărat
sau că Ted Bundy chiar procedează greşit
şi care permite o dezbatere reală
ce ar putea ţine de domeniul ştiinţei.
Unuia îi place ciocolata, celuilalt vanilia.
N-ar trebui să existe nimic ce unul ar putea spune celuilalt
în aşa fel încât să-l convingă."
Observaţi că nu facem asta în domeniul ştiinţei.
În stânga îl vedem pe Edward Witten,
expert în teoria corzilor.
Dacă îi întrebi pe cei mai buni fizicieni contemporani
care e cel mai bun fizician contemporan,
jumătate vor spune că acela e Ed Witten.
Cealaltă jumătate vor spune că nu le place întrebarea.
(Râsete)
Aşadar, ce s-ar întâmpla dacă m-aş duce la o conferinţă a fizicienilor
şi aş spune: „Teoria corzilor e o tâmpenie.
Nu pot să rezonez cu ea. Eu personal
aleg să văd microuniversul altfel.
Nu îmi place şi gata.”
(Râsete)
Ei bine, nimic nu s-ar întâmpla, pentru că nu sunt un fizician,
nu înţeleg teoria corzilor.
Sunt un Ted Bundy al teoriei corzilor.
(Râsete)
Nu aş vrea să fiu într-un club de teoria corzilor care e dispus să mă accepte ca membru.
Dar tocmai asta e ideea.
Când vine vorba despre fapte,
opiniile personale trebuie ignorate.
Asta implică existenţa unui domeniu de expertiză.
Aşa se întâmplă atunci când cunoştinţele contează.
*** am reuşit să ne convingem
că în sfera moralului nu există expertiză morală,
sau talent moral sau chiar geniu moral?
*** anume ne-am convins
că fiecare opinie trebuie să conteze?
*** anume ne-am convins
că fiecare cultură are un punct de vedere aparte
care merită luat în considerare?
Au talibanii un punct de vedere aparte
în ceea ce priveşte fizica
pe care ar trebui să-l luăm în considerare? Nu.
(Râsete)
De ce ar fi ignoranţa lor mai puţin strigătoare
în ceea ce priveşte bunăstarea oamenilor?
(Aplauze)
De asta cred eu că are nevoie lumea acum.
E nevoie ca oamenii ca noi să recunoască
faptul că există răspunsuri corecte şi greşite
la întrebările despre bunăstarea oamenilor,
şi că moralitatea depinde
de aceste răspunsuri.
Este posibil
ca unii indivizi sau chiar ca unele culturi întregi
să aibă valori greşite.
Ceea ce înseamnă că e posibil ca ei
să aibă credinţe şi aspiraţii care cu siguranţă
vor duce la suferinţă umană inutilă.
Simplul fapt de a recunoaşte asta ne va schimba discursul despre moralitate.
Trăim într-o lume în care
graniţele dintre naţiuni înseamnă din ce în ce mai puţin,
iar într-o zi nu vor mai însemna nimic.
Trăim într-o lume plină de tehnologii distructive,
iar acest rău nu mai poate fi îndreptat,
întotdeauna va fi mai uşor
să distrugem decât să reparăm.
Mi se pare aşadar mai mult decât evident
că nu mai putem
respecta şi tolera
viziunile semnificativ diferite asupra bunăstării umane
mai mult decât respectăm şi tolerăm viziunile semnificativ diferite
referitoare la modul în care se răspândesc bolile
sau la normele de siguranţă pentru construcţii şi avioane.
Pur şi simplu trebuie să cădem de acord
cu privire la cele mai importante întrebări despre viaţă.
Iar pentru a realiza asta, trebuie să recunoaştem că aceste întrebări au răspunsuri.
Vă mulţumesc foarte mult.
(Aplauze)
Chris Anderson: Ăsta da discurs controversat.
Membri ai acestui public sau oameni de oriunde altundeva din lume
s-ar putea să strige de furie când aud asta,
sau, în fine, unii dintre ei…
Alegerea cuvintelor pare să fie foarte importantă aici.
Când vorbeai despre văl,
despre femeile îmbrăcate în saci de pânză,
eu am trăit în lumea musulmană, am vorbit cu multe femei musulmane.
Şi unele dintre ele ar fi zis altceva. Ar fi zis,
„De fapt, asta e o încununare
a specificităţii feminine,
ajută la construirea ei şi este un rezultat al faptului că…” -
şi aceasta este poate o viziune psihologică sofisticată -
„nu te poţi încrede în poftele bărbatului.”
Vreau să spun, poţi să porţi o conversaţie
cu o astfel de femeie fără a părea un fel de imperialist cultural?
Sam Harris: Înţeleg, eu am încercat să rezum totul într-o frază
spusă contracronometru,
dar problema se pune,
ce înseamnă „de bunăvoie” în contextul
în care bărbaţii au anumite aşteptări
şi cu siguranţă vei fi tratată într-un anume fel
dacă nu te acoperi cu vălul?
Dacă cineva din sala aceasta
ar vrea să poarte un văl
sau o pălărie foarte haioasă sau să se tatueze pe faţă…
Cred că ar trebui să fim liberi să facem de bunăvoie orice vrem,
dar trebuie să fim sinceri în legătură cu
constrângerile la care sunt supuse aceste femei.
Şi deci cred că nu trebuie să ne grăbim
să le credem întotdeauna pe cuvânt,
mai ales când afară sunt 48 de grade
şi ele poartă o burqua lungă până în pământ.
C.A.: Multă lume ar vrea să creadă
în acest concept de progres moral.
Dar *** se împacă asta cu teoria ta?
Din câte am înţeles, poţi împăca asta
cu o lume care să nu devină astfel
uni-dimensională, unde toţi trebuie să gândim la fel.
Descrie-ne ***,
călătorind în viitor cu 50 de ani,
cu 100 de ani, *** ţi-ai imagina tu lumea,
echilibrând progresul moral
cu bogăţia.
S.H.: Cred că odată ce recunoaştem
că suntem pe cale să înţelegem minţile noastre
la nivelul creierului, şi deci foarte detaliat,
atunci trebuie să recunoaştem
că o să înţelegem şi toate caracteristicile noastre
pozitive şi negative
până în cel mai mic detaliu.
Aşadar, vom reuşi să înţelegem emoţii sociale pozitive
precum empatia şi compasiunea,
şi vom înţelege şi factorii
care le cauzează, fie ei genetici,
fie că depind de modul *** oamenii îşi vorbesc unul altuia,
fie că depind de un anumit sistem economic.
Pe măsură ce începem să clarificăm asta,
vom cădea în mod inevitabil de acord
în ceea ce priveşte aceste fapte.
Nu o să fie totul după bunul plac al fiecăruia.
N-o să putem spune, ştiu eu,
a-mi face fata să poarte vălul încă de la naştere
e la fel de bine ca a o învăţa
să fie încrezătoare şi bine educată
într-o lume în care bărbaţii doresc femei.
Nu e nevoie de o bursă de performanţă ştiinţifică ca să-ţi dai seama
că a forţa femeile să se acopere e o idee rea.
Dar la un moment dat
vom putea să scanăm creierele tuturor celor implicaţi
şi pur şi simplu să-i interogăm.
Putem spune că oamenii din aceste sisteme
îşi iubesc fiicele la fel de mult?
Şi cred că sunt răspunsuri evidente la această întrebare.
C.A.: Şi dacă rezultatele arată că într-adevăr le iubesc,
eşti gata să îţi schimbi poziţia pe care acum instinctiv o adopţi
faţă de aceste chestiuni?
S.H.: Da, este evident
că poţi iubi pe cineva
în condiţiile unui sistem complet delirant.
Se poate spune: „Pentru că ştiam că fiul meu homosexual
avea să ajungă in iad dacă îşi găsea un iubit,
i-am retezat capul. Iar acesta a fost cel mai mărinimos lucru pe care îl puteam face.”
Dacă pui toate astea cap la cap
da, cred că reiese sentimentul de dragoste.
Însă, din nou, trebuie să ne gândim
la bunăstare într-un context mai larg.
E vorba despre noi toţi,
nu despre un singur om exaltat
care se aruncă în aer în autobuz.
C.A.: Chiar mi-ar plăcea să continuăm conversaţia
pentru ore în şir.
Nu avem aşa ceva la dispoziţie, poate cu altă ocazie. Mulţumim că ai participat la TED.
S.H.: A fost o onoare. Vă mulţumesc.
(Aplauze)