Tip:
Highlight text to annotate it
X
A fost un vis vechi de-al meu,
să realizez un joc.
Am început să-l fac și iată l-am realizat
„Samoliotik” e un joc în care trebuie să nimicești celelalte avioane și să depășești mai multe nivele,
Ce atitudine au părinții față de pasiunea ta?
La început aveau o atitudine sceptică. Atunci când mă jucam, ei îmi limiteau timpul.
Îmi permiteau să mă joc o oră sau o oră și jumătate pe zi.
Mari schimbări nu s-au produs.
*** m-am schimbat eu? *** s-au schimbat ei? Cu nimic, în principiu.
Da, eu am făcut un joc, da, el a devenit popular.
La el deja un al lucrez
„Samoliotik” nu este jocul care redă toată reflecția puterilor mele.
E un joc simplu,
de test, l-am creat nu tare mult timp.
pe care l-am făcut pentru a vedea *** are loc acest proiect de
creare de la început până la final.
Acum lucrez deja de un an la un proiect mare,
mare pentru capacitățile mele.
La nivelul jocurilor mari.
E un proiect mare pentru mine.
Dacă un om vrea să facă ceva, el va căuta orice cale ca să obțină acest lucru.
El nu va aștepta să termine școală, să fie admis la facultate,
apoi să mai facă o facultate în IT.
El va începe de la vârsta mea să învețe ceva.
Va realiza jocuri mici și simple.
Dacă îi va place acest lucru, se va dezvolta mai departe.
Vorbiți de IT, dar în realitate sunt niște jocuri,
iar jocurile sunt, după părerea mea subiectivă, artă.
Cu mine vor fi deacord mulți.
Sunt acei care susțin că nu este așa.
Eu consider că e o artă. De ce?
Păi, ce presupune un joc? E logică, e artă, sunt imagini,
animații, modele,
e o istorie.
Trebuie să știi de ce acele personaje fug în joc.
E artă muzicală, la fel.
Considerați filmul o artă?
Păi și în joc trebuie să fii regizor.
Muzica e o artă?
Și picturile? Și dacă unim toate aceste arte într-un joc, atunci va fi un act de creație?
Aici nu există ceva exact, unde tu știi ce trebuie să faci.
De exemplu, să construiești o casă cu anumiți parametri: înălțime, din argilă, etc.
În timpul creării în cap nu ai încă întregul cod.
În acest proces singur te gândești la o anumită combinație, faci ceva, adaugi, descoperi și tot așa.
Nuuu, acum deja nu mai este vorba de niciun talent.
Acum 20 de ani în urmă poate era un talent. Astăzi e o profesie care se învață.
Sunt tehnologii, cărți, cursuri și facultăți universitare pentru a crea așa ceva.
Pe de altă parte, nu este o necesitate să finalizezi o facultate pentru a crea jocuri.
Poți începe să faci acest lucru din copilărie.
Pur și simplu omului trebuie să-i placă să facă asta. El trebuie să posede anumite calități,
precum: curiozitatea, încăpățânarea.
El stătea alături de mine când lucram, citea ceva, se juca.
Eu îi ziceam:„Nichita hai să-ți arăt *** se face un site, o programă”.
El se apropia, noi exersam, apoi abandonam, apoi din nou exersam.
În școală nu cred că te învață asemenea lucruri. Acolo se învață bazele disciplinei.
Trebuie să știi bine matematica și alte lucruri.
Dar pentru a exersa, astăzi, sunt pe internet sute de site-uri, cursuri înregistrate și practice,
tutoriale, care explică pas cu pas ce trebuie să faci.
E clar că pentru un copil la vârsta asta e complicat să se orienteze în această diversitate de informație.
Trebuie să fie cineva care să te îndrume,
ca mai apoi, să afli singur de pe internet tot de ce ai nevoie.
Inițial și el dorea doar să se joace, ca și orice alt copil,
care își vede calculatorul și colegii de clasă. Ei fug după niște mașini, lichidează pe cineva în joc.
Nichita avea și el același interes, unul de consumator.
Dar nu este o pasiune sănătoasă pentru copii, să se dedice mult timp jocului.
E ca și *** femeile casnice ar privi multe seriale.
Eu încercam să-l scot din această manie.
Dacă copilul manifestă interes față de ceva serios,
atunci părinții ar trebui să salute acest lucru și să îndrume corespunzător acest talent.
Poți pătrunde împreună cu el în acest domeniu.
Dar dacă îl lași să joace, chiar și pentru maturi e periculos,
ce să mai zici de copii.
Ei pierd viața care le trece pe alături: natura, colegii de clasă, comunicarea, părinții, rudele.
De aceea, dacă copii se joacă le poți permite, numai că nu foarte mult timp.
Să vă spun sincer nu am trecut de la început până la final toate etapele.
Eu vreo cinci minute am intrat, am văzut ce se petrece acolo.
Mie mi s-a părut foarte interesant felul în care jocul este primit de utilizatori atunci când apare pe internet.
De regulă, un oarecare nene se joacă, apoi el pune pe YouTube
felul în care a jucat, de la A la Z, descriind tot procesul.
Apoi, comentează tot ceea ce a făcut.
Și toți încep să facă supoziții: „Cred că un american a făcut acest joc.
Așa crede el despre ruși”.
Alții în contrazic: „Nu, cred că a creat jocul un concetățean de-al nostru”.
Unii se exprimă destul de decent, alții dimpotrivă.
Pe unii dintre ei îi cunoști după voce că sunt adolescenți,
alții sunt deja maturi de vreo 40 de ani și joacă tot vreo 40 de minute.
Nici eu nu am acordat acestui joc atâta timp cât acordă ei.
Mi se pare incredibil și plăcut.
În realitate, trebuie de la început să ai încredere în ceea ce faci.
Au existat cazuri în care oamenii făcea ceva, apoi se plictiseau,
abandonau această activitate pentru că nu aveau încredere în ei.
Vecinii lor, de exemplu, nu au abandonat propria muncă și au devenit oameni celebri.