Tip:
Highlight text to annotate it
X
Există, de fapt, siguranţă psihologică?
Era să nu vin astăzi. Am răcit rău.
Continuăm cu ceea ce vorbeam alaltăieri? Da?
Mi se pare că noi nu gândim niciodată lucrurile până la capăt.
Mergem până la jumătate şi abandonăm.
Şi cred că nu suntem suficient de serioşi pentru a face asta.
Aş vrea să discut pe îndelete cu voi, dacă îmi permiteţi, nu doar despre ceea ce am vorbit,
despre "a gândi împreună", dar şi despre problema siguranţei,
de ce fiinţele umane de peste tot caută siguranţa psihologică.
Un om are nevoie de siguranţă fizică. Trebuie să aibă hrană, haine şi adăpost.
Şi în mod evident de-a lungul mileniilor n-a reuşit să organizeze
o societate în care toţi să aibă suficientă mâncare, haine şi adăpost.
Au fost multe, multe revoluţii ca să se întâmple asta,
Totalitarii, una-alta, dar este evident că nu au reuşit.
Şi asta o fi deoarece căutăm siguranţa fizică,
şi această dorinţă pentru siguranţă fizică a devenit predominantă, psihologic, faţă de nevoile fizice?
Înţelegeţi întrebarea mea? Un om are nevoie de siguranţă fizică
şi asta este funcţia unei societăţi bune.
Despre asta vom vorbi acum: ce este o societate bună.
Şi de ce n-au fost fiinţele umane în stare să direcţioneze,
şi au capacitatea de a organiza, suficientă energie astfel ca toată lumea să aibă destulă hrană, haine şi adăpost?
Aceasta e o problemă.
Cealaltă este:
fiecare fiinţă umană caută siguranţa psihologică, siguranţa interioară,
bazându-se pe credinţe, ţinându-se bine, sperând să găsească siguranţă într-o credinţă,
într-un ideal, într-o persoană,
într-un concept, într-o experienţă
şi a găsit el vreodată siguranţă în vreuna din astea?
Îmi înţelegeţi întrebarea?
Şi dacă n-a găsit de ce se ţine atât de bine de asta?
Înţelegeţi întrebarea?
Dacă se poate, haideţi să gândim împreună la întrebarea asta,
adică, dacă doriţi, lăsaţi la o parte propriile orgolii, propriile prejudecăţi,
propriile voastre concluzii şi haideţi să gândim împreună asupra acestei probleme.
Ceea ce înseamnă că nu acceptaţi ce spune vorbitorul,
nici nu vă acceptaţi propriile concluzii pentru că nu le mai aveţi, le-aţi pus deoparte.
Deci să gândim despre asta cu multă grijă, şi acesta poate fi unul din factorii
care-i face pe oameni să fie atât de speriaţi.
De ce se agaţă mintea de o anumită amintire,
de o anumită experienţă,
se ţine de o credinţă care şi-a pierdut tot înţelesul,
de ce? Haideţi să vorbim despre asta.
Ori e incapabil să vadă faptele,
ori îî place să trăiască într-o iluzie,
într-o ficţiune care n-are nimic de-a face cu actualitatea:
actualitate însemnând ceea ce se întâmplă acum.
Ori separă experienţa, ideea, idealul, credinţa,
ca nefiind exacte, dar se ţine de ele pentru că este incapabil, intelectual, de investigaţie.
Urmăriţi? Să o luăm pas cu pas acum.
Aveţi vreo credinţă de care vă ţineţi bine?
Şi dacă vă ţineţi de o credinţă, care e acea credinţă? *** ia fiinţă?
Fie prin secole de propagandă,
*** au făcut cele mai multe religii, asta e treaba lor, asta e investiţia lor.
O credinţă a fost creată timp de secole
şi omul o acceptă natural din copilărie,
şi este mai uşor să urmezi ceea ce vine prin tradiţie decât să te rupi de ea.
Urmăriţi toate astea?
Dacă nu aveţi credinţe specifice, atunci aveţi idealuri.
Cuvântul "idee" cred că vine din greacă şi înseamnă a vedea, a observa.
Înţelegeţi? Nu a observa şi a trage din asta o concluzie, care devine o idee.
Cuvântul "idee" înseamnă de fapt a observa.
Acum, avem noi idealuri,
care înseamnă viitor?
Viitorul care urmează să fie atins.
Idealul e proiectat din experienţele trecutului,
din anumite concluzii care au fost trase
şi de-aici proiectaţi un ideal, istoric, lumesc, sau personal - da?
Ăsta e trecutul proiectând un concept sub forma unui ideal, care este în viitor,
şi conformându-se viitorului, acelui ideal.
E aceeaşi mişcare din trecut, modificată prin prezent şi viitor.
Asta e clar, da?
Acum dacă vedeţi asta, că atunci când ai un ideal trebuie să existe o contradicţie în viaţa ta zilnică
deoarece acel ideal este ceva ireal
da? Non-faptic.
Dar real este ceea ce se întâmplă de fapt
şi de aici un conflict, o ajustare, o imitare, o divizare.
Deci există o constantă aproximare a acţiunilor cuiva la ceva ce nu este faptic.
Mă-ntreb dacă vedeţi. Acelea sunt iluzorii, asta este real.
Acum după ce am explicat asta foarte atent putem merge mai mult în detalii.
Vedeţi cu adevărat acest lucru?
Sau deja îl traduceţi într-o idee?
Urmăriţi? Vă rog să vă observaţi.
Adică, dacă atunci când cineva are o credinţă, un ideal, vezi natura idealului, *** apare idealul.
Lenin, toţi marxiştii, au avut aceste idealuri,
după ce au studiat istoria şi au tras propriile concluzii despre ea
şi apoi au proiectat ideile, şi au făcut oamenii să se conformeze acelui ideal.
Deci voi, ca fiinţe umane, gândind foarte atent la asta, vedeţi falsitatea ei
şi prin urmare o lăsaţi să dispară?
Sau simţiţi că dacă aveţi un ideal faceţi ceva,
sunteţi activi,
vă realizaţi, vă împliniţi idealurile.
Şi asta dă unui om mare satisfacţie, vanitate, un sens.
Urmăriţi toate astea?
Deci după ce am vorbit pe îndelete împreună, împreună, îşi lasă cineva la o parte idealurile?
Dacă da, atunci spuneţi, e posibil să înfrunţi cu adevărat ceea ce se întâmplă?
Nu în contrast cu idealul şi măsurând ceea ce se întamplă raportaţi la ideal,
ci având capacitatea de a înfrunta ceea ce se întâmplă de fapt?
În această observare a ceea ce se întâmplă de fapt nu există conflict, sunteţi atenţi.
Vedeţi asta?
Suntem împreună aici sau doar eu?
Vă rog să ţineţi minte că gândim asta împreună.
E foarte important
ca nu numai să învăţăm să ascultăm *** trebuie, dar şi să avem capacitatea ce vine natural dacă sunteţi interesaţi,
de a fi în stare să vedem că asta e fals şi terminat.
Eu voi lăsa la o parte părerile mele, nu le voi lăsa să interfereze
şi putem ca împreună să dăm la o parte toate idealurile noastre?
Pentru că gândim asta împreună, pentru că investigăm problema siguranţei.
Credem că suntem în siguranţă când urmărim un ideal,
oricât de fals este, oricât de ireal, care n-are validitate, ne dă un anumit sens.
Şi acest sens ne dă o anumită asigurare, satisfacţie, siguranţă. Da?
Mergem mai departe?
Nu verbal ci cu adevărat v-aţi lăsat la o parte idealurile.
Deci acum investigăm
chestiunea siguranţei. Şi de ce fiinţele umane, peste tot în lume, se ţin bine de experienţa avută?
Vă rog întrebaţi-vă.
Nu numai experienţele sexuale fizice dar şi aşa numitele experienţe spirituale, care sunt mult mai periculoase.
Mergi singur sau împreună cu ceilalţi, deodată ai o stare extatică, de încântare
şi acea experienţă o reţii, te ţii bine de ea.
Starea s-a dus - da? Rămâne doar amintirea ei
şi te ţii bine de acea amintire,
care se numeşte experienţă.
Cuvântul "experienţă" înseamnă a trece prin.
A trece prin şi a termina, nu a căra în memorie ceea ce s-a întâmplat.
Acum în mod special în aşa numitele experienţe psihologice,
sau experienţe religioase
care sunt foarte, foarte subtile atunci când au loc,
mintea umană e încântată de ceva ce nu este ordinar.
Ordinar însemnând ceea ce se întâmplă zilnic.
Şi acel lucru care s-a întamplat spontan, sau care s-a întâmplat după ce ai lucrat inconştient la el
şi s-a întâmplat - sper că urmăriţi -
şi vă agăţaţi de asta - de ce?
Poate da asta un anumit mod de a trăi experienţe, cunoscut?
Acela de a căuta ceea ce nu este ordinar
şi asta să provoace încântare, o mare plăcere, iar în această experienţă să fie o anumită siguranţă
pentru că ai experimentat ceva total diferit de "ceea ce este".
Corect? Urmăriţi toate astea?
Şi dau credinţa, idealul, experienţa, amintirile, dau ele siguranţă?
Siguranţă reală,
precum siguranţa fizică
urmăriţi asta cu toţii?
Sau minţii îi place să trăiască într-o anumită zonă a iluziei?
Vă rog, gândim împreună, nu facem propagandă şi nu încerc să vă conving de nimic.
Dar încercăm împreună să aflăm de ce fiinţele umane se agaţă de iluzii,
care sunt evidente
pentru un altul.
Îi dă asta, *** am spus, o senzaţie puternică de superioritate?
Eu am ceva ce voi, ceilalţi, nu aveţi.
Asta e întreaga gamă a unui guru,
ştiţi, toate astea.
"Eu ştiu, voi nu ştiţi."
Şi de ce trăiesc fiinţele umane aşa? De ce tu sau "X" trăiţi aşa?
Vă rog să vă gândiţi. Haideţi să gândim împreună
pentru că experienţa ta este personală, limitată,
centrată pe sine şi a celuilalt la fel.
Deci întotdeauna experienţa ta e diferită de a mea sau de a altcuiva,
şi a mea e mai bună decât a ta deci are loc mereu această divizare.
Deci noi, gândind asta împreună, ţinem de experienţele, credinţele, idealurile, concluziile noastre,
ştiind că ele sunt pur şi simplu structuri verbale,
ştiind că ele sunt pur şi simplu ceva ce s-a dus, s-a terminat, în trecut?
De ce ne agăţăm?
Este pentru că vrem să trăim cu anumite iluzii în care găsim încântare?
Sau siguranţa constă în iluzii?
În mod vădit unei mari majorităţi a oamenilor din lume îi place să trăiască în iluzii,
fie ele iluzii ştiinţifice sau religioase, sau iluzii economice, sau iluzii naţionale.
Se pare că le place.
Şi poate că noi suntem serioşi, nedorind un simplu divertisment,
suntem profund îngrijoraţi de structura socială care este distructivă, periculoasă,
şi noi fiinţele umane spunem că trebuie să generăm o calitate diferită a minţii şi o societate diferită.
Deci întrebăm: de ce găsim siguranţă în iluzii?
Vă rog să aflaţi.
Şi de ce nu putem înfrunta faptele?
Să spunem, de exemplu, că invidia este comună unei mari părţi a omenirii
da?
Invidia fiind comparaţie, măsurare a ceea ce sunt în funcţie de ceea ce eşti tu.
Această măsurare.
Acum gândind împreună
de ce nu este posibil să terminăm asta complet?
Întreb. Nu spun că ar trebui sau nu.
Faptul constă în reacţia numită invidie. Acesta este faptul.
Dar non-faptul este că n-ar trebui să fiu invidios
corect?
Sunteţi de acord?
Faptul acestei reacţii numite invidie este ceea ce se întâmplă,
dar mintea a proiectat conceptul că un om n-ar trebui să fie aşa, care este ireal.
Deci ne chinuim să ne mutăm de la fapt la non-fapt.
Mă întreb dacă vedeţi toţi asta.
Da domnilor? Suntem de acord aici?
Adică să facem faţă faptului fără non-fapt.
Sunteţi de acord? Nu ştiu. Aţi obosit?
Deci am fost atât de antrenaţi, educaţi să acceptăm non-faptele
ca fiind mult mai importante decât realitatea.
Şi în non-fapte noi credem că am găsit siguranţa.
Da?
Acum când auziţi asta,
este o idee, un concept, sau chiar ascultaţi şi prin urmare vedeţi non-faptul şi terminaţi cu el?
Mă-ntreb dacă vedeţi asta.
Da?
Deci trebuie să ne întrebăm:
ce înseamnă a asculta?
Mă ascultaţi deja de aproape jumătate de oră.
Aţi ascultat cu adevărat timp de jumătate de oră
la ceea ce s-a spus, adică la ceea ce vă spuneţi vouă înşivă, nu la ceea ce spune altcineva - da?
Ascultaţi atât de complet încât să vedeţi iluzia
în realitate şi să vedeţi absurditatea vieţuirii în iluzie şi să terminaţi cu ea?
Adică putem să rămânem cu faptul şi să n-avem nici o relaţie cu non-faptul?
Pentru că minţile noastre, *** am spus, sunt condiţionate de non-fapte.
Doar vedeţi ce am făcut.
Într-o zi un om mi-a spus:
"Nu-mi pot înmormânta fiul în cimitir pentru că nu e botezat".
Înţelegeţi?
Înţelegeţi ce spun?
Nebotezat, adică trecut prin tot acel nonsens.
Şi era oripilat, mizerabil, nefericit că fiul lui nu putea fi înmormântat acolo, în pământul sfinţit *** îl numea.
Mă urmăriţi?
Vă rog domnilor, e foarte serios. Puteţi râde, puteţi ignora asta deoarece spuneţi că e nonsens,
dar voi aveţi propriile nonsensuri.
Deci putem
auzi, observa îndeaproape, atent, concentra întreaga atenţie
astfel încât toate iluziile să dispară?
Şi aceste iluzii sunt parte din condiţionarea noastră.
Dacă eşti catolic, uită-te la iluziile pe care le ai.
Sau hindus ş.a.m.d. Nu intrăm iar în asta.
Acum o minte care a căutat siguranţă în non-fapte
a renunţat la asta, a descoperit că nu există siguranţă acolo,
apoi - vă rog să urmăriţi asta - care e starea minţii ce observă ceea ce se întâmplă, realitatea?
Îmi înţelegeţi întrebarea?
M-am făcut bine înţeles?
În regulă. Să presupunem - nu presupunem - este gata, nu mai am iluzii.
Asta nu înseamnă că sunt cinic,
nu înseamnă că sunt indiferent, sau că am devenit necăjit, dar iluziile nu mai joacă nici un rol în viaţa mea.
Atunci mă întreb: care este calitatea minţii,
mintea voastră, a tuturor, care e calitatea minţii noastre care înfruntă direct ceea ce se întâmplă?
Înţelegeţi întrebarea? Îmi înţelegeţi întrebarea domnule?
Care e starea minţii eliberate de orice fel de iluzie?
Iluzii naţionale, iluzii ştiinţifice,
bineînţeles toate iluziile absurde ale religiilor,
şi iluzia pe care o purtaţi ca fiind propria experienţă
da? Care este calitatea unei minţi libere?
Doar o astfel de minte poate observa ceea ce se întâmplă, fireşte.
Mă urmăriţi?
Acum întrebarea e: mintea caută siguranţă
da - caută siguranţă,
nu a găsit siguranţă în nici o iluzie
corect?
dar totuşi îşi spune "Trebuie să fiu în siguranţă." Mă întreb dacă mă urmăriţi.
Deci spune, "Trebuie să găsesc siguranţă în relaţie."
Evident. "Am lăsat la o parte credinţele, idealurile,
experienţele, amintirile, tot nonsensul naţionalist, toate sunt duse".
Dar mintea încă nu e eliberată de ideea siguranţei.
Şi de aici pot începe toate fricile.
Deci spune, " Există siguranţă în relaţia mea cu altcineva?"
Haideţi, voi sunteţi prinşi în asta. Există siguranţă
în imaginea pe care am creat-o despre soţia mea? Sau soţul, sau fiica? Evident că nu.
Pentru că acea imagine este proiecţia unei experienţe trecute
da?
Şi experienţa trecută a adus această imagine, şi conform acestei imagini acţionez, creând viitorul.
Da? Devine prea complicat?
Deci mintea spune: nu există siguranţă în nici un fel de imagine
da?
Nu în relaţie
ci în orice formă de imagine creată de gândire din experienţa trecută.
Corect?
Deci nu mai aveţi nici o imagine, atunci *** este relaţia în care mintea încă urmăreşte siguranţa - da?
Haideţi domnilor.
Se poate vorbi de relaţie între doi oameni atunci când ei nu gandesc total împreună?
Gândind împreună siguranţa este totală
da?
Adică, unul şi-a lăsat la o parte toate opiniile, judecăţile, experienţele şi tot, iar celălalt la fel,
deci ei pot gândi împreună - da?
Asta e adevărata relaţie
în care nu există divizare ca propria mea gândire şi a ta.
Da?
Deci spunem:
există siguranţă psihologică, siguranţă totală, când mintea e eliberată de toate iluziile,
şi nu caută siguranţa în nici o formă de relaţie ca ataşament
da?
Pentru că ataşamentul este una din iluziile în care credem că vom găsi siguranţă.
Sunt ataşat de tine. Sunt ataşat de această audienţă.
Vin aici, vorbitorul vine aici şi vrea să vorbească, să se exprime, să se împlinească,
şi prin urmare găseşte o anumită siguranţă în asta.
Prin urmare, vorbitorul vă exploatează pentru propria-i siguranţă.
Şi când vorbitorul este onest şi suficient de decent el spune ce prostie e asta şi se depărtează de acest nonsens.
Deci în ataşament noi vrem să găsim siguranţă.
Şi când n-o găsim într-un anume ataşament o căutăm în altul.
Cineva este căsătorit cu o persoană de 20 de ani
şi s-a plictisit şi dintr-o dată pleacă cu altcineva, asta se întâmplă prin societate,
şi acolo speră să găsească o nouă formă de siguranţă, de emoţie, sex şi tot restul.
Priviţi ce facem domnilor.
Sau eşti ataşat de femeia sau bărbatul de-acum şi eşti satisfăcut(ă)
da? - asta e altă formă de siguranţă.
Mă întreb dacă vedeţi toate astea. Mă întreb dacă vedeţi *** mintea vă joacă feste tot timpul.
Asta e numită iubire.
Deci spunem: există, de fapt, siguranţă psihologică?
Gândiţi-vă
Un om şi-a investit dorinţa de siguranţă psihologică în credinţă, în idealuri, în experienţă, în amintiri,
în ataşament,
în dumnezeu ş.a.m.d.
şi este în siguranţă acolo? Sau totul e iluzie?
Şi omul poate avea un confort extraordinar în astfel de iluzii:
că Isus îl va salva, minunat! Confortabil, de la ce să te salveze, dumnezeu ştie, dar nu contează!
Ş.a.m.d. Hinduşii la fel, budiştii, acelaşi tipar e repetat în toată lumea.
Ceea ce înseamnă că nu înfruntăm niciodată faptele
ci trăim mai degrabă în non-fapte.
Şi când facem asta minţile noastre sunt sfâşiate - da?
Devenim foarte cruzi,
credem că conflictul e inevitabil, e parte din viaţă.
Când daţi la o parte toate astea,
*** le daţi la o parte?
Aici e cheia. Înţelegeţi? Aţi ascultat timp de 3 sferturi de oră,
şi în ce mod, dacă aţi descoperit propriile iluzii, în ce mod le-aţi îndepărtat?
Înţelegeţi?
Vă rog să urmăriţi asta.
E un act de determinare?
E un act de alegere,
văzând această iluzie, aleg să fac asta?
E rezultatul unui concept străin impus asupra voastră?
E propria claritate a observaţiei?
Adică, tu însuţi vezi asta?
Şi apare întrebarea: *** o vezi?
Urmăriţi toate astea? Nu aţi început să obosiţi?
Cineva vede că e prins în iluzie, în ideal.
*** vezi acest fenomen?
E o concluzie trasă prin raţionament? O claritate derivată dintr-o explicaţie verbală?
Te-ai auto-convins cu abilitate?
Sau chiar ai văzut acest fapt?
Acum întrebăm: *** îl vezi?
Le vezi ca şi percepţie vizuală, faptele din lume, şi prin urmare de la percepţia vizuală,
citind cărţi, ziare, reviste, discuţii,
ai ajuns la concluzia că idealurile sunt prostii?
Acesta e mai degrabă un proces intelectual
şi prin urmare trăieşti mai degrabă într-un concept, aşadar un non-fapt,
oricât de logic, sănătos, raţional îl poţi observa şi afirma: "Voi renunţa la ele".
Dar această renunţare nu este reală
din cauză că alte iluzii te aşteaptă după colţ.
Pe când noi spunem - ascultaţi cu atenţie -
dacă observi
fără nici o aducere aminte în observare - trebuie să fiu clar aici altfel veţi crede că sunt nebun.
Vorbim împreună despre chestiunea vederii,
dacă aţi ajuns la concluzia că iluziile n-au sens şi prin urmare nu veţi fi implicaţi în ele.
Sau aţi înţeles profund întreaga mişcare a iluziei?
Aţi înţeles întrebarea?
Eu pot să - cineva poate să ia o anumită iluzie, credinţă, s-o investigheze, să o aprofundeze, şi să spună, "Gata, am terminat cu ea."
Şi să investigheze şi idealurie ş.a.m.d.
Asta nu prea te eliberează, aşa-i?
Investigaţi. Vă eliberaţi cu adevărat atunci când
raţional, logic, sănătos aţi investigat variatele forme ale iluziei?
Adică, *** investigaţi?
Investigaţi prin intermediul gândirii.
Corect?
Gândirea a creat aceste iluzii şi tot prin gândire vreţi să examinaţi aceste iluzii,
asta e o păcăleală pe care v-o jucaţi singuri.
Prin urmare gândirea poate să creeze alte iluzii şi să spună, "Nu voi mai avea aceste iluzii".
Dar gândirea nu a înţeles natura intimă a iluziei şi creatorul iluziilor.
Acum dacă vedeţi că gândirea în sine este creatorul iluziilor - urmăriţi asta? -
atunci când mintea însăşi vede că gândirea este creatorul iluziilor
atunci aveţi acea înţelegere profundă (insight) a întregii naturi a iluziilor.
Abia această înţelegere poate dizolva toate iluziile. Mă întreb dacă v-aţi prins.
Să mai discutăm, să detaliem problema acestei înţelegeri profunde (insight)?
Mai avem 7 minute.
Domnilor, înţelegerea profundă (insight) nu înseamnă intuiţie.
Intuiţia poate fi o formă rafinată a dorinţei.
Nu acceptaţi ce spune vorbitorul, investigaţi.
Intuiţia ori înţelegerea intelectuală
pot fi proiecţii inconştiente, luate ca fiind ceva extrem de real
da? Deci spunem că înţelegerea profundă (insight) nu e legată de nici o formă de dorinţă.
"Vreau să înţeleg.
Trebuie să aprofundez." Motivul din spate este dorinţa de a înţelege
da? Dorinţa spunând, "Trebuie să aflu asta."
Deci dacă vreţi să aprofundaţi asta cu atenţie,
înţelegerea profundă (insight) nu este activitatea dorinţei.
Înţelegerea profundă (insight) nu este proiecţia experienţelor trecute.
Înţelegerea profundă (insight) nu este o acţiune reamintită.
Adică, vă voi arăta ceva.
Adică: atunci când vezi toate organizaţiile religioase,
instantaneu, nu logic, pas cu pas, ceea ce poţi face apoi,
dacă vezi că toate organizaţiile religioase se bazează
pe gândire şi prin urmare nu au nimic de-a face cu realul, cu sacralitatea religiei,
atunci ai o înţelegere profundă (insight).
Înţelegeţi ce spun?
Acum este acţiunea voastră
acţiunea de a înţelege profund iluzia?
Înţelegeţi? Sau încă analizaţi?
Sunteţi încă activi mental în explorare?
Sau vedeţi instantaneu natura iluziei şi terminaţi cu ea?
Sesizaţi diferenţa?
Una este determinarea, alegerea, o formă subtilă de a concluziona şi acţiunea.
Deci acţiunea are nevoie de un interval, există un interval de timp.
Noi spunem: prin înţelegere profundă (insight) există percepţie şi acţiune imediată,
în care nu există regret, răzgândiri, este aşa pur şi simplu.
Aţi prins?
Domnule, dacă vreţi să aprofundaţi asta, trebuie să fiţi foarte atent să nu vă păcăliţi singur,
pentru că minţile noastre sunt foarte agile în capacitatea de a păcăli.
Pot spune, "Da, am o înţelegere profundă (insight) asupra acestei chestiuni."
Şi din această înţelegere acţionaţi,
şi apoi vă daţi seama "Aş fi vrut să nu fac asta."
Regrete - urmăriţi? - tot şirul urmează.
Dar înţelegerea profundă (insight) e ceva total diferit.
Nu există interval de timp între înţelegere şi acţiune, ele sunt împreună.
Acum după ce am explicat toate astea, care este o formă de comunicare verbală,
aţi ascultat atât de atenţi încât să vedeţi instantaneu toată structura iluziei?
Aceasta este înţelepciunea.
Da domnilor.
Plecăm?
Domnilor, când stăm cu toţii aşa, complet liniştiţi şi tăcuţi,
ascultând, este tăcerea artificială?
Sau chiar sunteţi atât de interesaţi, nu să vă rezolvaţi propriile probleme
care se vor termina inevitabil
atunci când veţi fi înţeles acţiunea de a asculta, acţiunea de a observa;
acţiunea de a asculta constă în a nu avea nici o dorinţă, ci doar a asculta.
Dar dacă asculţi Mozart şi spui, "Am avut o seară minunată ieri ascultând acea muzică
şi vreau să o cânţi din nou," ai pierdut ceva.
Şi dacă asculţi atât de complet,
atunci acest lucru în sine este ca o sămânţă pusă în pământ: înfloreşte, tu nu trebuie să faci nimic pentru asta.
În acelaşi mod dacă observi îndeaproape, astfel încât să nu existe decât observare,
numai observare, fără observator care spune "Voi observa",
atunci în acea observare şi ascultare există o calitate neobişnuită a atenţiei care este înţelegerea profundă (insight).
Da domnilor.