Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Monica S. Corector: Laszlo Kereszturi
Câinii au interese.
Sunt interesaţi să se adulmece unii pe alţii, să alerge după veveriţe.
Iar dacă nu facem din asta o recompensă în dresaj, le va distrage atenţia.
Întotdeauna mi s-a părut înfiorător
când vezi în parc un câine chemat de stăpânul lui,
stăpânul zice „Vino aici, căţeluş, vino aici”,
iar câinele se gândeşte „Hm, interesant.
Eu miros dosul câinelui ăsta şi stăpânul mă cheamă...
e o alegere grea.” Nu?
Dos, stăpân - dosul câştigă.
Adică, tu pierzi.
Nu poţi concura cu mediul,
dacă ai creierul unui câine adolescent.
De aceea, când dresăm, încercăm mereu să ţinem cont
de perspectiva câinelui.
Ei, eu sunt aici în mare măsură pentru că
în momentul de faţă există un fel de dezacord în dresajul canin
de o parte, avem oamenii care cred că dresezi un câine
mai întâi, creând reguli, reguli ale oamenilor.
Nu ţinem cont de perspectiva câinelui.
Omul spune: "O să te porţi în felul ăsta, fir-ar să fie.
O să te forţăm să faci ceva împotriva voinţei tale, să cedezi voinţei noastre."
apoi, al doilea lucru - ascundem aceste reguli faţă de câine.
Şi apoi al treilea - putem pedepsi câinele
pentru că a încălcat regulile despre a căror existenţă nici nu ştia.
Deci îţi iei un căţeluş şi face... singura lui crimă e că a crescut.
Când era căţeluş, îşi punea lăbuţele pe piciorul tău...
ştiţi ***, nu e drăguţ?
Şi spuneai "O, ce băiat cuminte."
Te aplecai, îl mângâiai - îl recompensai pentru că a sărit.
Singura lui greşeală e că este un mastif tibetan, iar după câteva luni
va cântări 36 kg.
De fiecare dată când sare în sus, e abuzat în fel şi chip.
Adică e foarte, foarte înfricoşător abuzul de care au parte câinii.
Deci, toată problema asta cu dominarea... în primul rând,
în dresajul canin avem o interpretare simplă
a unui sistem social foarte complicat.
Iar ei iau chestia asta foarte în serios.
Câinii masculi ţin foarte mult la ierarhie,
deoarece asta împiedică luptele fizice.
Desigur, pe pe altă parte, femelele - căţelele -
au mai multe amendamente la regula ierarhică a masculilor.
Primul este "Eu îl am, tu nu."
Şi veţi descoperi că o căţea de rang foarte, foarte jos
va ţine destul de uşor un os departe de un mascul de rang înalt.
Deci, avem în dresajul canin ideea aceasta a dominării,
sau a câinelui dominant - sunt sigur că aţi auzit de asta.
Câinii sunt atât de abuzaţi.
Câinii, caii şi oamenii -
acestea sunt cele trei specii care sunt atât de mult abuzate în viaţă.
Şi motivul, integrat în comportamentul lor,
este ca să revină mereu să îşi ceară iertare.
"O, îmi pare rău că a trebuit să mă baţi, îmi pare nespus de rău, da, e vina mea."
Pot fi bătuţi atât de uşor.
Şi de asta sunt bătuţi.
Bietul căţel sare în sus, tu deschizi manualul despre câini, ce scrie?
"Apucă-i labele din faţă, strânge-i labele din faţă,
calcă-l pe picioarele din spate, stropeşte-l în faţă cu suc de lămâie,
loveşte-l în cap cu un ziar rulat,
loveşte-l cu genunchiul în piept, răstoarnă-l pe spate."
Pentru că a crescut?
Şi pentru că execută un comportament la care tu l-ai învăţat?
Asta e o absurditate.
Îi întreb pe proprietari "Păi, *** ai vrea să te întâmpine câinele?"
Şi oamenii zic "Păi, nu ştiu, şezând, cred."
I-am zis "Hai să-l învăţăm să şadă."
Şi apoi îi dăm un motiv ca să şadă."
Pentru că prima etapă
în fond este să învăţăm câinele o limbă străină.
Aş putea vorbi cu voi şi v-aş spune "Laytay-chai, paisey, paisey."
Haideţi, ar trebui să se întâmple ceva acum.
De ce nu reacţionaţi? A, nu vorbiţi swahili.
Ei bine, am nişte noutăţi pentru voi.
Câinele nu vorbeşte engleză, sau americană, sau spaniolă, sau franceză.
Deci, prima etapă din dresaj este să învăţăm câinele
o limbă străină.
Şi de asta folosim recompensa de hrană în mână
şi folosim hrana pentru că avem de-a face cu proprietari.
Soţia mea nu are nevoie de hrană - e un dresor foarte bun,
mult mai bun decât sunt eu.
Eu nu am nevoie de hrană, dar proprietarul obişnuit spune:
"Căţelule, şezi."
Sau fac "Şezi, şezi, şezi."
Din nu ştiu ce motiv fac un semn cu mâna spre rectul câinelui,
ca şi *** câinele ar avea un al treilea ochi - e absurd.
Ştiţi, "Şezi, şezi."
Nu, facem "Căţelule, şezi." - bum, i-a ieşit din 6-10 încercări.
Apoi retragem treptat hrana ca momeală,
şi acum câinele ştie că "şezi" înseamnă să şadă
şi chiar poţi să comunici cu un câine
într-o propoziţie întreagă.
"Phoenix, vino aici, ia asta şi du-te la Jamie, te rog."
Şi am învăţat-o "Phoenix", "vino aici", "ia asta", "du-te"
şi numele fiului meu, "Jamie".
Iar câinele poate reţine,
şi am propriul meu căţel de căutare-salvare.
Îl va găsi pe Jamie oriunde ar fi, ştiţi,
pe unde or fi copiii, zdrobind pietre pe malul râului sau aşa ceva,
şi îi va duce un mic mesaj:
"Hei, cina e gata. Hai înăuntru să mănânci."
Deci, în momentul acesta, câinele ştie ce vrem să facă.
O va face?
Nu neapărat.
*** spuneam, dacă se află în parc şi e un dos de mirosit,
de ce să vină la stăpân?
Câinele trăieşte cu tine, câinele te poate găsi oricând,
câinele îţi poate adulmeca fundul, dacă vrei, când vrea el.
Acum, e în parc, iar tu concurezi
cu mirosurile, cu alţi câini şi cu veveriţele.
Deci, a doua etapă a dresajului este să învăţăm câinele să vrea să facă
ce vrem noi să facă, iar asta e foarte uşor.
Folosim principiul lui Premack.
În esenţă, alternăm un comportament cu frecvenţă redusă -
unul pe care câinele nu vrea să îl execute -
cu un comportament cu frecvenţă mare, cunoscut de obicei ca "problemă comportamentală",
sau "hobby canin" - ceva ce îi place câinelui să facă.
Acel lucru va deveni apoi o recompensă pentru comportamentul cu frecvenţă mai redusă.
Deci spunem "şezi", sare pe canapea, "şezi", îl frecăm pe burtă, "şezi",
uite, arunc o minge de tenis, "şezi", salută-l pe câinele celălalt.
Da, punem "miroase fundul" la final.
"Şezi", miroase fundul.
Astfel toate aceste distracţii care împiedicau dresajul
acum devin recompense care ajută dresajul.
Şi, în esenţă, învăţăm câinele, într-un fel...
lăsăm câinele să creadă că el ne dresează pe noi.
Şi îmi imaginez câinele, ştiţi,
discutând peste gard cu, să zicem, un Akita,
şi zicând "Stăpânii mei sunt incredibil de uşor de dresat.
Sunt ca nişte Golden Retrieveri.
Nu trebuie decât să şed, iar ei fac totul.
Deschid uşi, îmi conduc maşina, îmi fac masaj,
aruncă mingi de tenis,
îmi gătesc şi îmi servesc mâncarea.
Doar şed, ăsta e ordinul meu.
Apoi am propriul meu uşier,
şofer, maseur, bucătar şi chelner."
Şi acum câinele chiar e fericit.
Şi pentru mine, asta înseamnă întotdeauna dresajul.
Deci motivăm cu adevărat câinele să vrea să o facă,
astfel încât rareori apare nevoia de a-l pedepsi.
Acum trecem la etapa a treia, când...
ştiţi, sunt dăţi când tata ştie cel mai bine.
Iar eu am un mic semn pe frigider, pe care scrie
"Pentru că eu sunt tata, de aceea."
Îmi pare rău, fără alte explicaţii - "Eu sunt tata, tu nu, şezi."
Şi sunt dăţi... de exemplu
dacă prietenii fiului meu lasă uşa deschisă
câinii trebuie să ştie că nu se trece peste linia asta.
E o chestiune de viaţă sau de moarte.
Dacă pleci de aici, din siguranţa casei tale,
ai putea fi lovit pe stradă.
Deci, trebuie să-i spunem unele lucruri câinelui:
"Nu ai voie să faci asta."
Şi astfel trebuie să impunem, dar fără forţă.
Pentru lumea de aici e foarte neclar ce anume e o pedeapsă.
Ei cred că o pedeapsă e ceva neplăcut.
Pun pariu că mulţi dintre voi credeţi asta, nu?
Credeţi că e ceva dureros sau înfricoşător sau neplăcut.
Nu e neapărat aşa.
Există mai multe definiţii ale pedepsei,
dar una dintre ele, cea mai populară, este...
O pedeapsă este un stimul care reduce comportamentul imediat precedent,
astfel încât să scadă probabilitatea de a se întâmpla în viitor.
Nu e nevoie să fie neplăcută, înfricoşătoare sau dureroasă.
Iar eu aş spune, dacă nu e nevoie să fie, poate nu ar trebui să fie.
Acum vreun an lucram cu un câine foarte periculos -
era un câine care îşi băgase în spital ambii stăpâni,
plus un cumnat şi pe copilul lor.
Am acceptat să lucrez cu el numai dacă promiteau că va sta în casă
şi nu îl vor duce deloc afară.
De fapt, câinele e eutanasiat acum,
dar am lucrat cu el o vreme.
Mare parte din agresivitate apărea în preajma bucătăriei,
de aceea când am fost acolo - asta a fost în a patra vizită -
am făcut o sesiune de stat jos timp de patru ore şi jumătate, cu câinele pe salteaua lui.
Şi era ţinut acolo prin insistenţa calmă a stăpânei.
Când câinele încerca să plece de pe saltea,
ea spunea "Rover, pe saltea, pe saltea, pe saltea."
Câinele s-a ridicat de 22 de ori în patru ore şi jumătate în timp ce ea gătea,
pentru că era multă agresivitate legată de hrană.
Ridicările deveneau tot mai rare.
Vedeţi, pedeapsa funcţiona.
Problema de comportament dispărea.
Ea nu a ridicat vocea nici o dată.
Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost muşcată.
La un câine bun nu strigi de obicei.
Şi mulţi prieteni de-ai mei dresează animale grozave -
urşi grizzly, dacă aţi văzut vreodată un grizzly
la TV sau într-un film, atunci a fost dresat de un prieten de-al meu.
Balene ucigaşe - îmi place pentru că te electrizează.
*** să cerţi un urs grizzly?
"Urs rău, urs rău!" Bum!
Capul ţi-e la 90 m, plutind prin aer, da?
E absurd.
Deci, ce facem acum?
Vrem o metodă mai bună.
Câinii merită ceva mai bun.
Pentru mine, motivul are de fapt legătură cu câinii,
are legătură cu faptul că mă uit la oameni când dresează căței,
şi îmi dau seama că au nişte abilităţi de interacţionare înfiorătoare,
nişte abilităţi de relaţionare înfiorătoare.
Nu doar cu căţelul lor, ci şi cu restul familiei la curs.
Adică, preferatul meu e un alt caz cu "vino aici"
Vezi pe cineva în parc - şi o să acopăr microfonul când spun asta,
pentru că nu vreau să vă trezesc - şi proprietarul e în parc,
iar câinele e aici şi îi spune "Rover, vino aici.
Rover, vino aici. Rover, vino aici, nenorocitule."
Câinele zice "Nu prea cred."
(Râsete)
Adică, ce om cu mintea întreagă
ar crede că un câine ar vrea să se apropie de el
când el strigă în halul ăsta?
În schimb, câinele îşi zice "Cunosc tonul ăsta, îl cunosc.
Mai înainte când m-am apropiat, am fost pedepsit."
Urcam într-un avion -
pentru mine acesta a fost un moment esențial al carierei,
şi a consolidat ceea ce vroiam să fac
cu toată treaba asta cu dresajul câinilor -
ideea de a-i învăţa pe căţei într-un mod adaptat câinilor,
să vrea să facă ce vrem noi să facă, ca să nu trebuiască să-i forţăm.
Ştiţi, eu îmi dresez copilul ca pe un căţel.
Şi momentul care m-a influenţat a fost când urcam într-un avion în Dallas
iar în rândul al doilea era un tată, presupun, şi un băieţel de vreo 5 ani,
care lovea spatele scaunului.
”Johnny, nu face așa.”
Copilul lovea, lovea, lovea.
”Johnny, nu face așa.” El lovea, lovea, lovea.
Eu stăteam aici cu geanta mea.
Tatăl se apleacă, îl apucă aşa şi se uită urât la el.
Adică aşa -
când stai faţă în faţă cu un căţel sau un copil
zici "Ce faci? Încetează, încetează!"
Şi m-am gândit "Doamne, să fac ceva?"
Copilul acela a pierdut totul -
unul din singurii doi oameni în care poate avea încredere pe lumea asta
i-a tăiat cu totul craca de sub picioare.
Şi m-am gândit "Să-i zic dobitocului ăsta să înceteze?"
M-am gândit "Ian, nu te amesteca, treci mai departe."
Am mers în spatele avionului,
m-am aşezat şi mi-a trecut un gând prin minte.
Dacă ar fi fost vorba de un câine, l-aş fi trântit la pământ.
(Râsete)
Dacă ar fi lovit un câine, l-aş fi bătut măr.
A lovit un copil, înhaţă copilul aşa şi eu îl las.
Şi despre asta e vorba.
Aceste abilităţi de relaţionare sunt atât de simple.
Adică, noi, ca oameni, superficialitatea noastră când ne alegem un partener de viaţă
pe baza culorii blănii, a conformaţiei şi a frumuseţii.
Ştiţi, cam ca un roboţel.
Aşa intrăm într-o relaţie şi totul e bine şi frumos un an.
Şi apoi apare o mică problemă de comportament.
La fel ca lătratul câinelui.
Soţul nu vrea să-şi adune hainele,
sau soţia întârzie mereu la întâlniri, orice, da?
Şi apoi începe şi ajungem la treaba asta,
iar feedbackul nostru personal are două caracteristici.
Când îi vezi pe oameni interacţionând cu animale sau cu alţi oameni
există foarte puţin feedback, e prea rar.
iar când se întâmplă, e rău, e neplăcut.
Vedeţi, apare mai ales în familii, mai ales la soţi,
mai ales la copii, mai ales la părinţi.
Îl vedeţi mai ales la locul de muncă,
mai ales de la şef la angajat.
E ca şi *** ar fi o bucurie răutăcioasă în asta...
chiar ne face plăcere când ceilalţi greşesc,
ca să putem apoi să ne plângem şi să îi criticăm.
Şi asta, zic eu, e cea mai mare meteahnă omenească pe care o avem.
Chiar este.
Considerăm că binele ni se cuvine şi ne plângem de rău.
Şi cred că ideea asta despre aceste abilităţi ar trebui învăţată...
ştiţi, analiza matematică e minunată.
Când eram copil, eram foarte bun la analiză.
Acum nu mai înţeleg nimic din ea, dar când eram copil mă pricepeam.
Geometria e fantastică, ştiţi, mecanica cuantică -
toate astea sunt lucruri grozave.
Dar nu salvează căsnicii şi nu cresc copii.
Şi ideea mea pentru viitor
şi ce vreau să fac cu chestiile astea legate de câini, este să îi învăţ pe oameni
"Ştii, soţul tău e la fel de uşor de dresat.
Probabil mai uşor - dacă ai un Rottweiler, e mult mai uşor de dresat."
Copiii tăi sunt uşor de dresat.
Nu trebuie decât să îi urmăreşti,
să înregistrezi momentul comportamentului şi, din 5 în 5 minute,
pui întrebarea "E bine sau e rău?"
Dacă e bine, spune "A fost super, mulţumesc."
E o tehnică de dresaj atât de eficientă.
Ar trebuie să se înveţe asta la şcoală.
În relaţii - *** negociezi?
*** negociezi cu prietenul care vrea jucăria ta?
Sau *** să te pregăteşti pentru prima ta relaţie?
Dar *** facem cu creşterea copiilor?
Ne gândim *** o facem - o noapte în pat, apare o sarcină,
apoi creştem cel mai important lucru din viaţă - un copil
Nu, iată ce ar trebui să se înveţe - viaţa bună, obiceiurile bune,
la care renunţi la fel de greu ca la cele rele.
Deci, asta ar fi dorinţa mea pentru viitor.
La naiba, am vrut să termin exact la timp,
dar mai am opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, două...
Mulţumesc foarte mult, acesta a fost discursul meu, mulţumesc.
(Aplauze)