Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Ariana Bleau Lugo Corector: Ruxandra Taleanu
Micuțul Billy merge la școală.
În clasă, profesoara întreabă:
„Cu ce se ocupă tatăl tău?”
Micuțul Billy răspunde: „Tata cântă la pian
într-un club de ***.”
Profesoara sună părinții și spune:
„Billy ne-a povestit azi ceva șocant.
Susține că dvs. cântați la pian
într-un club în care se consumă ***.”
Tatăl răspunde: „Regret. Am mințit.
Dar *** pot spune unui copil de 8 ani
că tatăl lui e politician?” (Râsete)
Eu însumi sunt politician.
Într-adevăr, când întâlnesc un străin
și în final îmi dau în vileag profesia,
se uită la mine ca la ceva între
șarpe, maimuță și iguana,
iar în final îmi dă sentimentul
că ceva nu-i în ordine.
După 400 de ani de maturizare a democrației,
colegii din Parlament îmi par, ca indivizi,
impresionant, tot mai educați,
mai energici, mai informați,
și totuși plutește un sentiment adânc de dezamăgire.
Colegii mei din Parlament includ, în noua formație,
doctori de familie, oameni de afaceri, profesori,
distinși economiști, istorici, scriitori,
ofițeri de armată, de la colonei la sergenți-major de regiment.
Cu toate acestea, când pășim sub
arcul de piatră din stradă
simțim că însemnăm mai puțin decât suma calităților noastre,
simțim că ne-am diminuat profund.
Asta nu-i o problemă doar în Anglia.
E o problemă în toată lumea dezvoltată
și în țările cu venit mijlociu.
Uitați-vă la membrii Parlamentului din Jamaica.
Îi întâlnești și sunt adesea absolvenți la Oxford,
Harvard sau Princeton.
Totuși, mergi în centrul metropolei Kingston
și vezi o imagine deprimantă,
prezentă în orice țară mijlocie din lume:
un peisaj sumbru de clădiri
*** și pe jumătate abandonate.
Situația e aceeași de 30 de ani. În 1979-1980, puterea a trecut
de la liderul jamaican, fiul unui
academician absolvent la Oxford și consilier al reginei,
la unul cu doctorat în economie de la Harvard.
Peste 800 de oameni au murit pe străzi
în violențe legate de traficul de droguri.
Acum 10 ani, promisiunea democrației părea extraordinară.
George W. Bush, în discursul anual
adresat în fața Congresului în 2003
a susținut cu convingere că democrația e forța care va învinge
majoritatea bolilor din lume.
Pentru că guvernele democratice își respectă oamenii
și își respectă vecinii, libertatea va aduce pace.
Academicieni distinși susțineau în același timp
că democrațiile aveau o serie incredibilă de beneficii.
Aduceau prosperitate, securitate,
depășeau violențele tribale,
asigurau că statele nu vor mai adăposti teroriști.
Și de atunci, ce s-a întâmplat?
Am fost martori la crearea de
guverne democratice în Irak, Afganistan,
care n-au avut niciunul dintre aceste beneficii.
În Afganistan, de exemplu, n-am avut doar una sau două
alegeri, ci trei alegeri prezidențiale și parlamentare.
Și ce descoperim?
Descoperim o societate civilă înfloritoare, legi viguroase
și securitate bună? Nu.
În Afganistan găsim un sistem judiciar slab și corupt,
o societate civilă limitată și ineficientă,
o mass-media care începe să se ridice,
dar un guvern deloc agreat,
perceput a fi profund corupt,
o lipsă de securitate șocantă, cumplită.
În Pakistan și multe țări din Africa subsahariană,
la fel, democrația și alegerile sunt compatibile
cu guverne corupte, cu state instabile
și periculoase.
Când stau de vorbă cu oamenii —
îmi amintesc o conversație în Irak
cu un grup care m-a întrebat
dacă răscoala ce se desfășura în fața noastră,
o gloată mare care devasta o clădire oficială,
era un semn al noii democrații.
Am simțit aceeași nedumerire în aproape fiecare
dintre țările în curs de dezvoltare în care am fost,
și într-o măsură e valabil și pentru noi.
Ei bine, care-i răspunsul?
Ar trebui să renunțăm la democrație?
Bineînțeles că nu. Ar fi absurd
să ne angajăm din nou în acțiuni
ca cele din Irak și Afganistan
și să ne trezim deodată într-o situație
în care am impune orice altceva
decât un sistem democratic.
Orice altceva ar fi contrar propriilor noastre valori,
contrar celor ce luptă,
contrar propriilor noastre interese.
Îmi amintesc, de exemplu, că în Irak am trecut printr-o perioadă
în care simțeam că ar trebui să mai amânăm democrația.
Am trecut printr-o perioadă în care simțeam că lecția
învățată în Bosnia era că alegerile ținute prea devreme
aduceau cu sine violență sectariană și partide extremiste,
așa că în Irak, în 2003, am luat decizia să nu fie alegeri
timp de doi ani. Trebuia investit
în educația alegătorilor. Trebuia investit în democratizare.
Rezultatul a fost că am găsit o grămadă de oameni
în fața biroului meu — asta-i o fotografie făcută
de fapt în Libia, dar am văzut aceeași scenă în Irak:
oameni strigând și cerând alegeri.
Iar când i-am întrebat:
„De ce nu-i bun consiliul provizoriu?
De ce nu-s buni oamenii pe care i-am ales?
Există un șeic sunit, există un șeic şiit,
există şapte lideri ale celor șapte triburi majore,
este un creştin, există un sabian,
Există reprezentanți femei; fiecare partid politic e reprezentat în acest Consiliu.
De ce nu-s buni cei pe care i-am ales?”
Au răspuns: „Nu oamenii pe care i-ați ales sunt problema.”
„Problema e că i-ați ales voi.”
N-am întâlnit în Afganistan, nici în comunități izolate,
pe nimeni care să nu vrea să aibă
un cuvânt de spus în alegerea celor ce-i guvernează.
Nici în cele mai îndepărtate cătune n-am întâlnit
săteni care să nu vrea să voteze.
Deci,
în ciuda statisticilor dubioase, în ciuda faptului
că 84% din britanici consideră politica degradată,
și chiar dacă am fost în Irak și am făcut un sondaj în 2003
și am întrebat ce sistem politic preferă,
răspunsurile fiind că
7% voiau USA,
5% voiau sistemul din Franța,
3% cel din Marea Britanie,
și 40% doreau Dubai, care nu-i un stat democratic,
ci o monarhie minoră prosperă,
trebuie să recunoaștem că democrația e o valoare
pentru care ar trebui să luptăm. Ca să reușim,
trebuie să renunțăm la argumentele instrumentale.
Să nu mai spunem că democrația contează
din cauza celorlalte lucruri pe care le aduce.
Sau că drepturile omului contează
din cauza celorlalte lucruri pe care le aduce,
sau că drepturile femeilor contează pentru anumite beneficii.
De ce n-ar trebui să apelăm la aceste argumente?
Pentru că sunt periculoase. Dacă spunem, de ex.,
tortura e rea pentru că nu extrage informații bune,
sau spunem că vrem drepturile femeii pentru că
stimulează creșterea economică prin dublarea forței de muncă,
te expui într-un mod în care
guvernul din Coreea de Nord poate spune:
„Noi reușim să extragem informații bune
din tortura aplicată în momentul de față”,
sau guvernul Arabiei Saudite să spună:
„Creșterea noastră economică
e mai bună decât a voastră,
deci poate n-avem nevoie de programul pentru drepturile femeilor.”
Esența democrației nu e instrumentală.
Nu echivalează cu lucrurile pe care le aduce.
Ideea de bază nu constă doar în asigurarea
legislației efective și prospere,
și nici în garantarea păcii interne și externe.
Esența democrației e intrinsecă.
Democrația contează pentru că reflectă ideea de egalitate
și ideea de libertate. Reflectă un aer de demnitate
individuală. Ideea că fiecare individ
ar trebui să aibă vot egal
în alcătuirea guvernului său.
Dacă vrem să facem democrația din nou viguroasă,
dacă suntem gata s-o revitalizăm, trebuie să ne implicăm
într-un nou proiect al cetățenilor și politicienilor.
Democrația nu-i doar a problemă de structură.
E o stare a minții. E o activitate.
Și parte a acelei activități e onestitatea.
După această conferință, merg la un program de radio
numit „Orice întrebare”, iar ce veți observa
la politicienii de la aceste programe radio
e că niciodată nu admit că nu știu răspunsul la o întrebare.
Indiferent care ar fi.
Dacă-i întrebi despre reducerile de taxe pentru cei ce au copii,
despre viitorul pinguinilor din sudica Anctartidă sau despre
contribuția construcțiilor din Chongqing
la dezvoltarea sustenabilă a captării carbonului,
vor avea un răspuns.
Trebuie să încetăm să pretindem că suntem
ființe atotștiutoare.
Politicienii trebuie să învețe, de asemenea, că ocazional
promisiuni care s-au făcut alegătorilor
nu pot fi îndeplinite,
sau poate
că n-ar trebui să le îndeplinim.
Al doilea lucru pe care ar trebui să-l facem e să înțelegem
geniul societății noastre.
Societățile noastre n-au fost niciodată așa educate,
energice și sănătoase,
n-au știut niciodată așa mult, n-au făcut așa mult,
și apare un geniu local peste tot.
Unul dintre motivele pentru care nu mai ținem banchete
în săli imense în care suntem
înconjurați de pereți cu portrete
de regi încoronați,
întreaga dramă s-a jucat în acest spațiu
unde regelui Angliei i s-a tăiat capul.
De ce ne-am îndepărtat de spații ca acesta
spre primării, tot mai mult spre energiile oamenilor
de care trebuie să ne folosim.
Asta poate însemna diferite lucruri în diferite țări.
În Anglia poate însemna să privim la francezi,
să învățăm de la francezi,
alegând primari pe post
în sistem comunitar francez.
În Afganistan, ar putea însemna, în loc de concentrarea
pe alegerile prezidențiale și parlamentare,
să ne fi concentrat pe constituția afgană
de la bun început, echivalând cu alegeri locale
de guvernatori provinciali.
Dar pentru ca astea să meargă,
onestitatea în limbaj, democrația locală
nu e ceva ce fac politicienii.
E ceva ce fac cetățenii.
Pentru ca politicienii să fie onești, publicul trebuie să le permită să fie onești,
iar media, intermediarul dintre politicieni și public,
trebuie să permită politicienilor să fie sinceri.
Dacă vrem ca democrația locală să înflorească, trebuie ca fiecare
cetățean activ și informat să se angajeze.
Cu alte cuvinte, dacă vrem ca democrația să fie reconstruită,
viguroasă și vibrantă,
nu e suficient ca publicul
să învețe să aibă încredere în politicieni,
ci și poiticienii trebuie să învețe să aibă încredere în public.
Vă mulțumesc mult! (Aplauze)