Angela Lee Duckworth - The key to success? grit

La 27 de ani, am renunțat la o slujbă foarte exigentă în consultanța de gestiune pentru una și mai exigentă: profesoratul. Am predat matematica la elevi de clasa a 7-a în școlile publice din NewYork City. Ca orice profesor, am administrat chestionare și ***. Le-am dat teme pentru acasă. Când mi-au adus lucrările, le-am dat note. M-a frapat că IQ-ul nu era singura diferență dintre cei mai buni și cei mai slabi elevi. Unii dintre cei mai buni performeri nu aveau scoruri IQ astronomice. Unii dintre cei mai inteligenți copii nu se descurcau prea bine. Asta m-a pus pe gânduri. Ceea ce se învață în matematica de clasa a 7-a, e, desigur, dificil: proporții, zecimale, aria paralelogramului. Dar aceste concepte nu sunt imposibile și eram ferm convinsă că toți elevii mei ar putea învăța materia dacă ar lucra serios și sistematic. După încă câțiva ani de predare, am ajuns la concluzia că în sistemul educativ e nevoie să înțelegem mai bine elevii și procesul de învățare din punct de vedere motivațional și psihic. În sistemul educativ, se măsoară cu succes IQ-ul, dar ce facem dacă succesul la școală și în viață depinde de mult mai mult decât capacitatea de a învăța repede și ușor? Am renunțat la profesorat, și am mers la masterat pentru a deveni psiholog. Am început să studiez copii și adulți în medii extrem de dificile. În fiecare studiu îmi puneam întrebarea cine are succes și de ce? Împreună cu echipa mea de cercetare am mers la Academia Militară West Point. Am încercat să pronosticăm care cadeți vor continua școala militară și care se vor retrage. Am mers la Concursul Național de Scris Corect și am încercat să pronosticăm care tineri vor merge cel mai departe în competiție. Am studiat profesori debutanți care lucrau în cartiere problematice, întrebându-ne care profesori vor rămâne să predea până la sfârșitul anului școlar, iar dintre ei, care vor fi cei mai eficace în ameliorarea rezultatelor școlare ale elevilor? Am intrat în parteneriat cu companii private, întrebându-ne care salariați din personalul de vânzări își va păstra slujba? Şi care va câștiga cel mai mult? În toate aceste contexte foarte diferite, s-a conturat un element semnificativ, prezicător de succes. Nu a fost inteligența socială. Nu a fost felul în care arăți, starea de sănătate sau IQ-ul. A fost voința. Voința e pasiunea și perseverența investite în obiectivele pe termen foarte lung. Voința înseamnă rezistență. Voința înseamnă a te dedica viitorului tău zi de zi, nu doar o săptamână, nu doar o lună, ci ani, muncind din greu pentru ca viitorul să devină realitate. Voința înseamnă a-ți trăi viața ca un maraton, nu ca un sprint. Acum câțiva ani am început să studiez voința în școlile publice din Chicago. Am administrat chestionare elevilor de liceu pentru a evalua perseverența și am așteptat mai mult de un an să văd cine provomează. S-a dovedit că elevii cu perseverență mai mare aveau șanse semnificativ mai mari de a promova, comparabil la nivelul oricărei variabile măsurabile, *** ar fi venitul familiei, scorul la testele standard de performanță, chiar și nivelul de siguranță în care se simțeau la școală. Deci perseverențaa e importantă nu doar la Academia Militară West Point sau la Concursul Național de Ortografie. E importantă și la școală, mai ales pentru copii care riscă abandonul școlar. Cel mai șocant despre perseverență e cât de puțin o înțelegem, cât de puțin oferă știința în a o forma. În fiecare zi părinți și profesori mă întreabă: „*** îi ajut pe copii să devină perseverenți? *** să-i învăț pe copii o etică a muncii solidă? *** să-i motivez pe termen lung?" Răspunsul sincer este că nu știu. (Râsete) Dar știu că talentul nu te face perseverent. Datele noastre arată clar că sunt multe persoane talentate care nu merg până la capăt pe calea aleasă. De fapt datele arată că de obicei perseverența nu e proporțională cu talentul, ba chiar invers proporțională. Cea mai bună idee până acum despre perseverență la copii e „optica evoluției succesive". E o idee concepută la Universitatea Stanford de Carol Dweck și reprezintă convingerea că abilitatea de a învăța nu-i ceva dat, ci crește făcând eforturi. Dr. Dweck a demonstrat că atunci când copii citesc și învață despre creier, *** se modifică și crește ca răspuns la stimuli, e mult mai probabil să persevereze când greșesc, pentru că nu cred că eșecul e o problemă permanentă. Deci „optica evoluției” crează perseverență. Dar trebuie mai mult. Și aici se opresc comentariile mele, pentru că aici ne aflăm. Asta-i ce avem de făcut. Trebuie să adunăm cele mai bune idei, cele mai puternice intuiții și să le testăm. Să le măsurăm reușita, să fim dispuși să greșim, să ne înșelăm, s-o luăm de la capăt cu lecțiile învățate. Cu alte cuvinte, trebuie să fim perseverenți în a-i învăța pe copii să fie perseverenți. Mulțumesc. (Aplauze)