Tip:
Highlight text to annotate it
X
CARPAŢII SĂLBATICI
Munţii Carpaţi se întind pe 209.000 kmp
formând un arc uriaş peste Europa Centrală şi de Est
Printre culmile crestate, ascuns în pădurile nesfârşite,
se afla probabil singurul peisaj medieval din lume.
De o vârstă cu Alpii, mare parte din aceşti munţi
traversează o regiune a României numită Transilvania.
E un loc al mitului şi al legendei.
unde urletul îndepărtat al lupilor înfioară şi acum aerul nopţii.
Unde urşii îşi ascut ghearele de pinii înalţi,
iar râşii se furişează fantomatic printre stâncile posace.
Regiunea carpatică este imensă.
E aproape cât Marea Britanie.
cu cel mai întins lanţ de păduri compacte din Europa Centrală,
adăpostind cea mai densă populaţie de urşi bruni,
precum şi 45% dintre marile carnivore ale Europei.
Prezenţa lor ajuta la păstrarea unuia dintre cele mai bogate ecosisteme.
Voi călători în inima acestei regiuni incredibile,
încercând să descopăr istoria, cutura şi fauna
uneia dintre ultimele zone sălbatice din Europa.
Călătoria mă va purta la poalele munţilor,
unde sate străvechi supravieţuiesc practic neschimbate,
deşi România se grăbeşte să se modernizeze.
Vom explora împreună pădurile şi munţii,
în căutarea ursului brun.
Voi afla de ce această specie e vitală pentru mediu.
Mă voi întâlni cu un grup de oameni devotaţi
care, prin pasiunea lor, redefinesc importanţa zonei,
drept una dintre marile minuni ale naturii, încă nedistrusă.
Un conte transilvănean încearcă să conserve vechi sate medievale.
Prinţul Charles îşi descoperă strămoşii
în trecutul îndepărtată al României.
Arborele genealogic spune că descind din Vlad Ţepeş,
deci am un interes în această ţară.
Cu defileuri adânci, stânci şi versanţi bătuţi de vânt,
Carpaţii sunt o destinaţie cunoscută printre amatorii de aventură.
Oameni din toată lumea vin aici pentru alpinism, caiac şi natura.
Dar pentru romanii ai căror părinţi au fost duşi la oraş de comunişti,
munţii au o semificaţie mult mai adâncă.
Sunt legătura lor cu moştenirea rurală.
Pentru a-mi face o idee despre geografia unică a locului,
împreună cu Mihai Constantinescu liderul asociaţiei alpine,
soţia sa, Mihaela, şi prietena lor, Nicoleta Cărpineanu,
pornim într-o drumeţie de două zile prin munţii Apuseni.
- În sfârşit! - Încurcate drumuri aveţi !
- Trebuie să te obişnuieşti. - Bună!
Unde mergem mai exact ?
Azi vom parcurge aproximativ 15 km.
Diseară dormim în cort şi mâine facem restul drumului.
Vom ajunge la spectaculoasele poiene cu narcise,
care sunt acum în plină floare.
Acesta e modul tradiţional de a transporta lemne.
Pentru căratul lemnelor folosesc caii.
- Sunt lemne pentru foc. - Exact.
Le vor folosi să facă focul.
Pe măsură ce urcăm, locul devine mai sălbatic şi pădurea, mai deasă.
E o lume atât de străveche şi de pură,
încât prezenţa noastră pare la fel de efemeră ca urmele paşilor.
Toată viaţa mi-am dorit să văd sălbăticia Transilvană,
însă, în locul peisajului sinistru şi bântuit descris de Bram Stoker,
am descoperit o lume mai apropiată de basmele lui Tolkien.
Aceasta e cea mai lungă peştera din munţii Trăscăului.
Are peste 2 km de grote şi galerii.
Deci acest hău imens e un sistem carstic care străpunge munţii ?
Da, trece prin munte. Intri pe o parte şi ieşi pe cealaltă.
Apa intră pe acolo şi iese pe dincoace.
E doar un afluent al răului Arieş.
Da, exact.
Defileul prin care vom intra se învecinează cu valea.
Da, există o vale paralelă. Sunt câteva ore de mers.
-Să pornim ! - Bine.
Am ajuns la tabăra pe înserat.
Un foc fusese deja aprins şi câţiva buciumaşi repetau
pentru Festivalul Narciselor, de săptămâna viitoare, din Negrileasa.
Asta fac romanii de aici la sfârşit de săptămână ?
- Vin cu cortul ? Văd că le place. - Aşa e.
Avem noroc de o zonă rurală foarte frumoasă.
Mulţi vin aici la sfârşit de săptămână şi în vacanţele de vară.
Îşi iau corturile şi raniţele
şi pleacă în creierii munţilor. Trebuie să care totul.
Inclusiv instrumentele muzicale.
Festivitatea a durat până târziu.
O insulă de lumină şi căldura în oceanul imensă al nopţii,
iluminat doar de o lună palidă şi scheletica.
Verific dacă nu sunt urşi pe coastă.
Zorii zilei în munţi.
Abia acum îl văd, fiindcă ieri am sosit noaptea.
E paradisul ! Pasiunile alpine, mirosul tufelor de ienupăr, lumina...
Mai frumos de atât nu se poate.
După un drum lung, am ajuns la poienile cu narcise din Apuseni.
Deşi festivalul urma să aibă loc săptămâna următoare,
câmpul era deja un covor alb.
Sunt bucuros că, în sfârşit, am ajuns !
Cam cât am făcut? 50 km în două zile?
- Iată că am ajuns! - Frumos loc!
Incredibil! Absolut minunat!
- Mulţumesc că mi-ai fost ghid. - Cu plăcere.
Ar trebuii să ne aşezăm şi să ne bucurăm de privelişte.
Uimitoarele poieni cu narcise
sunt doar unul dintre multele spectacole ăla Carpaţilor.
Am aflat acest lucru de la şefa World Wildlife România, Erika Stanciu,
la un festival de bucate şi meşteşuguri din Nucşoara.
- Bună Erika! Ce faci? - Mă bucur să te văd.
- Este grozav! E o tradiţie? - Începe să fie.
Tradiţia s-a întrerupt pe timpul comunismului, dar acum e reluată.
Localnicii, inclusiv copiii, sunt fericiţi şi mândri.
Acestea sunt meşteşugurile locului?
Toţi localnicii se adună pentru distracţie şi pentru muncă.
- E un eveniment social tradiţional. - Ca un fel de club.
De ce sunt Carpaţii aşa de importanţi?
Încă avem zone întinse de sălbăticie,
deci sisteme foarte echilibrate,
cu toate tipurile de habitate şi specii.
Au existat şi încă există în mod natural aici
şi ciclul vieţii decurge în mod natural,
Nu s-a schimbat nimic faţă de acum o mie de ani.
Regiuni întinse sunt încă în starea lor naturală.
Sunt zone mari de sălbăticie legate prin coridoare.
- Animalele au spaţiu de mişcare. - Se deplasează în voie.
- De ce e atât de important? - Este vital.
Carnivorele mari au nevoie de spaţii largi.
Altfel ar degenera prin consangvinizare.
Altfel ar dispărea de tot, fiindcă spaţiul e vital.
Sunt animale mari şi au nevoie de arii întinse pentru a se hrăni.
Aceste culoare între zonele de sălbăticie sunt cruciale.
- Aveţi o mulţime de cuci! - Şi multe alte specii de păsări.
Avem o floră extraordinar de bogată.
Avem câmpuri pline de narcise şi de orhidee sălbatice.
Sunt o mulţime de alte specii, diferite de la un anotimp la altul.
În mai şi iunie,
în zonele alpine, se pot vedea pajişti întregi de flori sălbatice.
Oricât de neprimitori sunt munţii, oamenii trăiesc aici de milenii.
Munţii de lângă Grădiştea de Munte ascund un lucru remarcabil.
Ceea ce se vede astăzi reprezintă mai puţin de 10% dintr-un vechi oraş,
ale cărui rămăşiţe stau îngropate sub rădăcinile pădurii.
Ruinele Sarmizegetusei, capitala dacilor,
au fost numite Machu Picchu al Europei.
Însă ele preced civilizaţia incaşă cu aproape 1.000 de ani.
În jurul anului 200 d.Hr., aici era centrul cultural,
religios şi militar al unei civilizaţii
care se întindea din Slovacia până la Marea Neagră.
Aceasta regiunea a fost imposibil de cucerit, fie şi pe termen scurt.
Romanii s-au retras, din cauza costurilor mari de administrare.
Au urmat hunii, avarii, slavii, bulgării, maghiarii,
şi cei care au rămas, saxonii.
Mergând spre Braşov, spre poalele munţilor,
ajungi într-o regiune unde germana încă e o limbă larg răspândită.
Mulţi sunt urmaşii emigranţilor sosiţi aici în secolul XII.
Cel puţin aceasta era situaţia până în anii 1990.
Iată o privelişte foarte des întâlnită astăzi:
case goale, sate părăsite, biserici în ruină.
În vreme ce generaţia tânără e atrasă de viaţă de la oraş,
astfel de zone se confruntă cu o problemă şi mai gravă.
După Revoluţie şi căderea lui Ceauşescu,
saşii au avut posibilitatea de a se întoarce în patria mamă.
Având de ales între sărăcie şi instabilitate politică
şi şansa unei noi vieţi în Occident.
Multe familii au plecat, lăsând totul în urmă.
Din fericire, nu toate aşezările au fost abandonate.
În afară de ţiganii puturoşi care au ocupat casele libere,
un contigent de saşi curajoşi încearcă să revitalizeze
o componentă esenţială a identităţii culturale româneşti.
Satul Viscri a avut noroc. Comunitatea şi-a reunit eforturile
pentru prezervarea arhitecturii şi a tradiţiilor.
Multe case datează de pe vremea primilor colonişti,
strămoşii direcţi ai localnicilor precum Carolina Fernolend.
Străbunii mei au venit în 1142,
chemaţi de regele Geza al II-lea al Ungariei, ca să apere zona de invazii.
Au venit cu "Hrisovul de Aur", *** zicem noi.
Din acest motiv, au construit 240 de sate în Transilvania,
şi fiecare sat avea o biserică fortificată.
Cineva era mereu de strajă în turn şi, dacă era pericol,
băteau de îndată clopotele şi toată lumea...
- Se adună la biserică. - Iute iute.
- Şi ferecau uşile îndărătul lor. - Desigur.
Aceasta este Alba Ecclesia,
care a fost menţionată prima dată la 1400
şi de aici se trage numele satului: Deutsch-Weisskirch,
Szaszfeheregyhaze (în maghiara)
şi Viscri în româneşte.
- În traducere din germană, Biserica Alba - Biserica Alba.
Splendidă uşa!
E o biserică simplă.
Fiica noastră a găsit nişte regulamente de la 1640
privitoare la organizarea comunităţii şi a regulilor de comportare.
De pildă, dacă sforăiai în timpul slujbei
şi te auzea vecinul de scaun, plăteai o amendă.
Deci era în regulă să dormi, dar să nu faci zgomot.
Presupun că există o ierarhie a locurilor pe care le ocupau.
Da, o respectăm şi astăzi, chiar dacă suntem opt-nouă oameni.
Tinerele domnişoare stau în spate,
Cu cât eşti mai bătrân, stai mai în faţă.
Dacă ai depăşit 80 de ani, te muţi lângă Îngerul Morţii.
- E ultima oprire şi te pregăteşte.. - Pentru viaţa de apoi.
Extraordinar! E o atitudine foarte practică în faţa morţii.
- Priveşte aici! - E incredibil!
E atât de înalt, încât din turn vezi toate ţiglele şi grinzile structurii.
Parcă priveam în jos la Arcă lui Noe când am văzut acoperişul bisericii.
Probabil că întreţinerea unei astfel de clădiri presupune mult efort.
Comunitatea o făcea atunci când era nevoie.
De aceea nu au construit nimic nou.
Au avut grijă de biserică şi de turnuri, că întotdeauna.
În 1988, Ceauşescu plănuise ca 8.000 de sate să fie distruse.
Scopul lui era să ne distrugă identitatea.
Acum, Viscri şi alte sate sunt în patrimoniul UNESCO.
Aţi avut noroc că a fost răsturnat la timp.
Aici simt că sunt cel mai bogat om din lume.
Seara,
auzi păsările şi gazele.
Este absolut minunat.
Tot stresul de peste zi dispare.
Privitul de pe acest balcon poate fi considerat o formă de meditaţie.
Aşa este şi sunt recunoscătoare,
că pot trăi aici şi acum în democraţie.
Deşi secolul XXI se face simţit şi aici,
viaţa de zi cu zi a saşilor a rămas neschimbată.
Odată cu dezvoltarea turismului şi deschiderea unor pensiuni
care combină tradiţia cu modernul,
păstrarea metodelor din bătrâni e şi mai importantă.
Membrii comunităţii au fiecare rolul lor,
fie că macină faina şi fac pâine pentru sat în cuptoarele de piatră,
fie că au grijă de turme.
În munţi, una dintre îndeletnicirile de bază, este oieritul.
Însoţiţi de ferocii câini de pază,
păstorii îşi petrec nopţile pe munte, în aer liber,
protejând turmele de ameninţarea constantă a carnivorelor mari.
Au probleme cu lupii, de regulă.
Nu se teme? Când lupul prinde oi,
trebuie să se apropie şi să îl lovească cu bâta.
Ar prefera să nu existe lupi sau ar accepta să piardă câteva oi,
pentru că marile carnivore să poată trăi în România?
Stelica şi tovarăşii lui îşi mana zilnic turmele pe păşune.
Cel mai obositor este mulsul oilor, manual, de două ori pe zi.
E oficial: mulg o oaie.
Nu e aşa de uşor *** pare.
Nu mai are lapte. Am terminat.
Am să-l gust. E bun, e dulce.
Din păcate, e posibil ca acest mod de lucru să dispară curând.
Producătorii locali închid fabricile, pentru că nu îşi permit
să se conformeze avalanşei de norme ale Uniunii Europene.
Organizaţia Adept încearcă să împiedice acest lucru,
susţinând că zootehnia şi agricultură tradiţională sunt esenţiale
pentru supravieţuirea unui ecosistem atât de bogat.
M-am întâlnit cu fondatorul britanic, Nat Page,
Suntem pe o fâneaţă specifică zonelor joase,
probabil tipul de habitat cel mai ameninţat din toată Europa.
Au existat pe lângă satele din toată Europa, dar au rămas doar în est.
Unde stăm noi acum, pe acest metru pătrat,
la începutul lui iunie, vor înflori 60 de specii de flori.
Diversitatea de flori e pur şi simplu uimitoare.
Asta pentru că pământul nu a fost fertilizat sau stropit niciodată.
Acest tip de teren are o importanţă extraordinară pentru Europa.
- De ce este ameninţat? - Sunt două motive.
În primul rând, fermierii au nevoie de bani.
Dacă produsele nu scot profit, vor apela la agricultura intensivă.
În al doilea rând, e vorba de abandon.
Dacă terenul nu este cultivat,
va degenera într-o vegetaţie lipsită de valoare şi diversitate.
Nu e vorba numai de flori
lipsind insecticidul, au supravieţuit aici 100-200 de specii de fluturi.
Încercam să protejăm biodiversitatea,
iar acesta depinde de oameni, de felul *** o administrează ei.
Deci încercam să protejăm şi micile comunităţi de fermieri.
Un mod de prezervare pe termen lung
e să îi ajutăm să obţină un preţ corect pentru produsele lor.
Metodele tradiţionale pot fi ajutate printr-un marketing ingenios.
Ai impresia că micii fermieri sunt custozii terenului.
Supravieţuirea lor asigură supravieţuirea ecosistemului.
Sperăm să păstrăm cât mai mult locul aşa *** este.
Poate peste zece ani nu va mai fi la fel.
Va fi aici şi peste zece ani, pentru cei ce vor veni să se bucure de el.
Aşa e. Bucuraţi-vă şi susţineţi sistemul economic local,
ca să poată merge mai departe.
Cea mai bună metodă de a explora hotarele blânde ale Carpaţilor
este cu bicicleta.
Un sistem de cărări ce străbat pădurile şi coamele
leagă Viscri de satele vecine.
Nu e de loc obositor şi e un mod grozav de a vizita regiunea.
M-am întors pe înserat,
când am putut asista la un moment tipic al vieţii rurale transilvane.
De dimineaţă, vitele sătenilor pornesc singure la păşune.
Spre seară, îşi găsesc fără greş drumul înapoi spre casă.
Dacă vă imaginaţi că vacile nu sunt inteligente, priviţi!
Ştiu drumul cu precizie, nu au nevoie de indicaţii pentru a-şi găsi casele.
Odată cu dezvoltarea economică, mediul este ameninţat tot mai mult.
*** cele mai bogate resurse sunt fie pe pământ, fie răsar din el,
impactul asupra paradisului montan este din ce în ce mai costisitor.
Iată una din miile de defrişări ilegale ce au loc în aceste păduri.
Dacă numărăm inelele copacului vedem că are peste 100 de ani.
Nu există nici o selecţie pornesc cu copacii cei mai mari.
E o tragedie.
Despădurirea e cel mai mare pericol pentru natura de aici.
Din punct de vedere al guvernului şi al celor împroprietăriţi cu teren.
valoarea Carpaţilor se măsoară în lemn şi zăcăminte de minereu.
Pentru o ţară care luptă să se alinieze Europei,
această regiune e o mână de aur, uneori la mod propriu.
*** administrarea acestei zone întinse, necesită resurse şi voinţa,
oprirea defrişărilor pe scară largă devine aproape imposibilă.
Mai mult, lipsa unor legi de sistematizare
generează apariţia unei pleiade de aşezări prost concepute,
precum staţiunile de schi, care distrug mediul,
construite în grabă, pentru a profita de afluxul turiştilor străini.
Dacă astfel de operaţiuni vor continua,
având în spate lăcomia, corupţia şi piaţa occidentală,
pădurile Carpaţilor vor dispărea cel mai probabil în zece ani.
Într-o Românie atât de săracă, e greu să argumentezi
că oamenii nu trebuie lăsaţi să-şi exploateze resursele
pentru a-şi îmbunătăţi traiul.
Sunt la hotarele pădurii, aproape de Zărand,
împreună cu prietenul meu, Radu Mot, activist ecologic.
Vom vizita unul dintre oamenii al căror trăi nu a fost atins.
de rotile progresului.
E superb să trăieşti aici, dar e atât de izolat!
O vom cunoaşte pe Varvara, care trăieşte pe munte de-o viaţă.
Soţul i-a murit acum 24 de ani, nu are apă curentă, curent electric
şi nici un vecin în împrejurimi.
- Grea viaţă! - Într-adevăr.
Eu sunt Charlie.
- *** rezistă aici? - Avea nişte vaci,
dar nu mai cumpără nimeni lapte.
Înseamnă că nu are niciun venit.
Mai are probleme şi cu lupii.
Lupii i-au ucis un câine iarna trecută.
Mistreţii distrug ce cultivă ea.
- Nu are pe nimeni care s-o apere. - Doar câinii.
Sincer nu par fioroşi.
Trăieşte cu legumele pe care le cultivă şi cu lapte.
Exact.
De unde îşi ia apă? Nu văd nici un izvor.
- E un izvor mai jos în pădure. - *** cară apă până aici?
O aduce în sticle de plastic, nu mai poate căra găleţile.
Sunt două găleţi acolo, hai să i le umplem.
- E în regulă. Haide! - Ne întoarcem repede.
Nu mă miră că se teme să mai coboare după apă,
după ce i-a fost omorât un câine chiar în pragul casei.
Probabil că era acasă când a venit lupul.
Sigur că se teme, dar, în România,
oamenii coexistă în mod tradiţional cu marile carnivore,
Acesta e un sector important al Carpaţilor?
E un culoar care leagă un grup de urşi bruni,
din Apuseni,
de populaţia principală din Carpaţii Meridionali.
Marile carnivore nu pot trăi dacă nu sunt acceptate de localnici.
Autostrada care se va construi la sud va bloca complet culoarul.
- Urşii nu vor mai putea traversa. - Dacă nu se găseşte o soluţie...
Ruta lor migratoare va fi tăiată exact la jumătate.
Va fi o barieră absolută pentru animale.
Iată izvorul! Acum înţeleg de ce a spus că e departe.
Mai ales când vrei un pahar de apă în timpul nopţii şi lupii urlă afară.
Presupun că asta...
...e pentru apă.
Nu pot să cred că face asta zilnic, şi încă fără găleţi.
Sticlele nu o ţin mult, probabil că vine şi pleacă încontinuu.
Numai aşa poate să aibă apă.
Ar trebui să facem o colectă, să îi luăm un generator şi o pompă.
Am venit.
Sper să îi ajungă pentru o vreme.
Interesant e că pădurea a supravieţuit în comunism.
Ironia soartei, faptul poate fi atribuit
unei îndeletniciri de dreapta: vânătoarea.
Carpaţii au rămas adăpostul marilor carnivore
fiindcă Ceauşescu a interzis oamenilor obişnuiţi să vâneze.
Ursul brun a fost protejat,
pentru că el să aibă acces exclusiv la trofee, la sfârşitul anilor '70.
Azi, în România sunt peste 5.000 de urşi bruni.
cam jumătate din populaţia totală existentă în Europa.
Biologul Cristoph Promberger s-a dedicat muncii de conservare.
L-am însoţit într-una din călătoriile de monitorizare,
în pădurile din nordul Braşovului.
Marile carnivore sunt importante, pentru că ele menţin echilibrul.
Menţin copitatele sub un anumit prag şi pădurea se poate regenera.
Dacă pădurea se regenerează, poate adăposti şi alte specii.
Carnivorele mari asigura funcţionarea ecosistemului.
Copitatele sunt ierbivorele...
Cerbi, căprioare, mistreţi, până la un punct, capre negre.
Dacă nu ar fi lupii, caprele negre ar coborî iarna de pe munte
şi iarna ar ronţăi copacii tineri.
Însă *** lupii există, caprele stau sus pe munte şi nu distrug pădurea.
Lupii protejează pădurea de păşunatul intensiv.
Lupii, urşii şi raşii sunt în vârful lanţului trofic, controlând totul.
Ei controlează populaţia de copitate,
copitatele controlează specia de sub ele şi lanţul funcţionează.
Dacă lupii, urşii şi raşii dispar se strică tot echilibrul.
Sunt incredibil de multe camioane cu lemne, le văd mereu pe şosele.
Văd unul la fiecare două-trei minute.
Taie mai mult de cât e voie şi peste nevoie, e complet ne ecologic.
De ce ţineţi la conservarea pădurilor?
România e o ţară săraca şi lemnul e o sursă bogată.
E adevărat, nu avem nevoie de natură,
Nici de catedrala Sf Pavel, nici de fotbal, dar le vrem.
Noi suntem doar o specie între sute şi mii de alte specii.
Şi ele au dreptul la existenţa şi au nevoie de pădure.
Nu putem veni pur şi simplu şi distruge totul.
Câţi urşi trăiesc aici?
Mai mult sau mai puţin regulat, vin aproximativ 25 de urşi.
Ascunzătoarea se întinde pe 150 m şi trebuie să acţionăm în linişte.
Sunt din aceeaşi familie cu urşii grizzly americani?
Da, fac parte din aceeaşi specie însă sunt două subspecii diferite.
Priveşte! Să fim atenţi, s-ar putea să fie deja urme.
- Nu atacă oamenii, de regulă, nu? - Nu, stai liniş***.
Sunt cu tine.Te voi apăra.
Ascunzătoarea era folosită de vânătorii de trofee.
Le puneau mâncare şi aşteptau comod,
ca urşii să pară în raza vizuală.
Foloseau un cadru de fier pentru a măsura posibilă prada.
Carnea era agăţată iar urşii care ajungeau la ea erau buni de vânat.
Urşii sunt hrăniţi şi monitorizaţi astăzi pentru reproducere,
nu şi pentru folosul membrilor de partid.
A apărut unul negru, e o femelă de vreo cinci ani.
Nu prea vine des, dar am mai văzut-o pe aici.
E uimitor să vezi urşii atât de aproape.
- Nu sunt nici 30 m. - Ştiu.
Probabil ne-au mirosit şi ştiu că suntem aici.
Dacă nu facem zgomot şi mişcări bruşte, ne vor tolera.
Ce miroase ea acolo e carne?
Da, sunt resturi de la abator.
Acum o săptămână, a venit un camion plin.
Erau intestine şi capete de oaie în special.
- Prefera asta în locul fructelor? - Desigur. Carnea are multe proteine.
- Însă începe să se strice... - Se simte de aici mirosul.
În curând, nu se vor mai atinge de ea.
- Aceia sunt pui. - Da, e o ursoaică cu trei pui.
S-au născut în ianuarie.
E prima dată când îi scoate la plimbare
- Nu i-ai mai văzut? - Nu, i-a păzit cu mare grijă.
- E prima oară când vin aici. - Ce ocazie! Fantastic!
- Au vreo 15 kg. - Sunt micuţi. Ce drăguţi sunt!
Uite, stă să cadă. Încearcă să se agaţe.
- Nu te plictiseşti niciodată cu ei. - Nu, nu.
Vii aici aproape în fiecare zi, nu?
În fiecare după-amiază se întâmplă câte ceva.
Aş putea să stau să-i urmăresc încontinuu.
Pe lângă munca de conservare, Cristoph şi Barbara au o pensiune
Care oferă expediţii la bârlogul urşilor şi excursii cu caiacul.
Şcoala de călărie Equus Silvania organizează vacanţe cu cai,
în care oaspeţii pot galopa zile întregi prin sălbăticie.
Micloşoara e un sat mic din maghiarime, lângă Baraolt.
Am venit aici pentru a îl cunoaşte pe contele Tibor Kalnoky,
care a transformat casele părăsite în case de oaspeţi tradiţionale
oferindu-le turiştilor şansa unei întoarceri în timp.
- Bună, Tibi! - Bun venit, Charlie!
E un conac de vânătoare foarte frumos.
Are 500 de ani şi e părăsit de 50-60 de ani.
Începem să îl restaurăm pas cu pas.
Restaurarea unui astfel de loc presupune investiţii substanţiale.
În primul rând munca de cercetare pentru a afla *** arata în trecut.
Apoi trebuie folosite tehnici vechi. E o sarcină uriaşă.
- Deci totul se face tradiţional. - Manual.
- Câte clădiri ai? - Şase case în satul acesta,
cu şoproane şi toate anexele.
Mai am conacul cu domeniul aferent.
Clădirile cu totul sunt vreo 12.
E un spaţiu grozav pentru o experienţă a traiului rural.
Ştiu că e doar o păşune, dar parcă am fi într-un parc.
Sub aceşti copaci superbi, bătrâni de sute de ani,
vitele găsesc adăpost la umbră. De aceea sunt aici.
- Majoritatea sunt stejari. - Da, unii au peste 500 de ani.
Care e istoria satului?
Numele familiei e asociat locului de aproape 1000 de ani.
Satul e cel mai vechi din regiunea secuiască.
Va aniversa 800 de ani, de existenţă, anul acesta.
Ai mei au venit aici cu 40 de ani mai târziu, acum 760 de ani.
- Sunt un fel de nou-veniţi. - Categoric.
Ai trăit în exil pe vremea lui Ceauşescu?
- Apoi ai hotărât să te întorci. - Da.
Am crescut în Franţa. Bunicul meu a plecat înainte de al Doilea Război Mondial.
Era contra fascismului. A fost şi contra comunismului.
S-a născut în 1900 şi a avut o viaţă grea.
Prin '90 am dat statul în judecată pentru expropriere ilegală.
Am câştigat câteva cazuri, dar nu puteam trăi din pământ.
Aşa că am decis să trăim din turism.
În felul acesta îi putem ajuta şi pe săteni
În casele de oaspeţi avem mai mulţi angajaţi decât locuri de cazare.
Suntem foarte apreciaţi în sat.
Faptul că îi angajăm le permite să îşi păstreze fermele.
Dacă s-ar angaja la oraş ar trebui să renunţe la ele.
E o modalitate bine-venită de a câştiga un ban în plus,
fără a renunţa la stilul de viaţă.
Crezi că acest minunat stil de viaţă e condamnat?
- Va pieri inevitabil? - Sper că nu.
Am văzut în America şi în Anglia
reconstituiri în muzeele în aer liber.
Oamenii se costumează şi reconstituie un trai
aşa *** cred că ar fi fost cu 100 de ani înainte.
Aici nu e necesar fiindcă acest trai încă există.
Dar e important să îl susţinem. Dacă piere, pierdut rămâne.
- Pierdut pe vecie. - Pierdut pe vecie.
A doua zi am pornit spre valea Zarandului,
unde Tibor lucrează împreună cu prinţul Charles
la restaurarea câtorva proprietăţi, demonstrând că turismul rural
poate aduce profit localnicilor fără să afecteze mediul.
Un lucru care mă surprinde mereu în România
sunt drumurile care,de nicăieri, ajung în mici insule de civilizaţie.
La capătul lor te aşteaptă o surpriză.
Vom intra în casa principală, care are trei camere.
Am muncit din greu la recondiţionarea mobilierului.
- Tâmplarii au făcut şi furnirul? - Da, şi tapiseria, totul.
A trebuit să recondiţionăm până şi lămpile.
- Şi tablourile? - Majoritatea au fost alese de prinţ.
Îmi place covorul.
Sunt covoare turceşti şi caucaziene.
După ce se uzează pe duşumele, le punem pe pereţi.
Dau căldura camerei, mai ales pe timp de iarnă.
- Cred că se face frig, nu? - Aşa e.
Am văzut culoarea asta în Spania. E zugrăveala tradiţională pe aici?
Se numeşte albastru de Transilvania.
E caracteristică pentru casele servitorilor, pentru grajduri,
pentru case care nu servesc ca locuinţe.
Acesta e vechiul staul, pe care l-am transformat
-...într-un loc mai confortabil. - O transformare minoră.
E un refugiu fantastic!
Ce e inscripţia aceea? Scrie "Wales" pe ea.
În mod tradiţional, se înscrie data renovării pe grinda principală.
Scrie aşa: Această casă a fost renovată
de contele Kinoky în 2009 pentru Prinţul de Wales.
E foarte interesant să îi vezi pe meşteri la lucru.
Arată perfect după ce aşează ţiglele.
Nu prea ştiu *** o fac aproape că nu se cunoaşte.
- E ca un puzzle. - Cred că da.
De ce s-a îndrăgostit Charles de acest loc?
E foarte frumos, dar de ce aici?
Probabil pentru că oamenii locului încă trăiesc
în armonie perfectă cu natura.
Nu e sălbăticie absolută că în munţi, se vede lucrul omului.
Însă e o coabitare perfectă a omului cu natura.
Într-un ambient aşa de tihnit, uiţi cu uşurinţă
că pădurea e la câţiva metri de uşa din spate.
Mie mi s-a adus aminte în timpul plimbării pe dealuri.
Mergând pe câmpurile cu orhidee de la marginea pădurii,
te cufunzi complet în lumea naturii.
Nu speram că voi vedea urşi ieşiţi din ascunzătoarea lor.
Dar iată că aveam în faţa ochilor imaginea mult visată.
Dovada că omul nu a distrus acest mediu ***.
E incredibil! Ce norocos sunt! Priviţi!
Iată de ce codrii Carpaţilor trebuie păstraţi în strălucirea lor neatinsă.
Nu doar pentru generaţiile viitoare,
ci şi pentru a asigura supravieţuirea celor mai ameninţate carnivore.
Dacă nu se face ceva acest paradis verde va deveni
la fel de sterp ca înălţimile Scoţiei.
Acoperite cândva de păduri măreţe de stejari, fagi şi pini,
acum sunt pustii şi lăstarii cedează în fata invaziei de căprioare.
Am venit aici, în ultima parte a călătoriei mele,
pentru a cunoaşte un mare apărător al Carpaţilor,
Alteţa Sa Regală, prinţul Charles.
Un element important la România şi Transilvania, în mod special,
este că ne oferă o lecţie valoroasă.
Este ultimul colţ din Europa
unde găseşti natura nealterată, durabilă în timp.
Ecosistemele sunt conservate
spre beneficiul omului, dar şi al naturii.
Avem multe de învăţat înainte să fie prea târziu.
De aceea e importantă conservarea mediului.
Oamenii spun că e o conservare artificială,
că ne opunem progresului.
Ar fi trebuit până acum să învăţăm ceva de la ceea ce a mers prost
în abordarea agroindustrială.
Ceea ce mi se pare extraordinar în Transilvania, e combinaţia
dintre ecosistemele naturale, pădurile şi regiunile agricole
şi sistemele culturale umane.
E o relaţie extraordinar de integrată,
de o importanţă uriaşă.
Odată distrusă relaţia rămâi cu ceva ce poţi exploata,
dar care nu va fi durabil.
Dacă tai marile păduri ale Carpaţilor
distrugi unul din marile servicii făcute omului de către natură,
absorbţia dioxidului de carbon.
Ţinând cont că dezvoltarea industriei şi agriculturii
au dus la distrugerea pădurii caledoniene din Scoţia
credeţi că se poate preveni acest lucru în România?
Ar fi trebuit să fi câştigat înţelepciune,
să fi învăţat nişte lecţii pentru a evita acest lucru.
Dacă vom face la fel, vom ajunge la distrugere
şi oamenii se vor întreba *** să pună totul la loc.
De ce să ne confruntăm cu probleme
atât de dureroase de această dată?
Ne vom trezi că trebuie să regândim sistemul agricol
şi să repunem natura în centrul lucrurilor.
*** o vom pune la loc?
Transilvania e un element cheie la care trebuie să ne raportăm.
Ce iubiţi mai mult din România?
Sentimentul veşniciei.
E că în poveştile copilăriei. Cu totul deosebită.
Oamenii au nevoie de sentimentul apartenenţei, de identitate şi sens.
Trebuie să redescoperim unele aspecte
felul în care producem hrană şi traiul în armonie cu natura.
asta dacă vrem ca sistemul să mai existe.
Aici intervin sistemele culturale ale oamenilor,
fiindcă sunt legaţi intim de natură.
Există în noi, dar o negăm cumva
şi îi contestăm importanţa şi existenţa, dar nu e aşa.
- Îţi hrăneşte sufletul şi inimă. - ASTA FACE ROMÂNIA.
Traducerea Adriana Crihan w.w.w.sdimedia.com pentru TrueZone Romania
http://truezone.ro