Tip:
Highlight text to annotate it
X
Nu cred că ne-am fi putut imagina vreodată
cât de solicitant e un spectacol live.
Ce-am putea să facem
care să-i lase cu impresia
„Da, ăia au fost Dan și Phil”?
Ne pricepem să distrăm oamenii live?
Doamnelor și domnilor din Amazing Tour Company,
e apelul de început.
Voiam să facem ceva mare,
ceva mai mare decât fusese făcut vreodată.
Poate să dea greș oricând.
Ok. Mergem pe scenă. Chiar se întâmplă asta.
Acum 5 ani, dacă mi-aș fi spus
că voi fi pe scena Dolby Theatre
în fața a mii de oamenii,
aș fi rupt ușa fugind, dar iată-ne.
*** a început tot, Phil?
A început cu un marker.
- Să-mi fac mustața. - Ooo, Jemima.
Ne-am mustățit.
A început cu noi făcând un clip cu întrebări,
numit „Phil is not on fire”.
Prima întrebare,
„De ce-ți desenezi mereu mustăți pe față?”
Obișnuiai să-ți desenezi mustăți?
Nu. De-aia a fost ciudat,
dar m-a înveselit. Eram...
- O să o fac. - De ce nu?
Acum e pe scenă în spatele nostru. *** naiba?
Da.
- Salut, amice. - Salut, domnule.
- Prietenie! - Da!
Dacă le-ai fi arătat lor scena,
ce crezi că ar fi făcut?
Microundă.
Da, este.
O faci de mult timp, Phil Dinozaur.
Sunt un dinozaur YouTube. Cred că sunt o pterodactil.
Faci asta de zece ani.
Bună! Sunt Phil. Bun venit la blogul meu.
Sper că vă bucurați să faceți parte din el.
Am început să creez clipuri
fiindcă am câștigat o cameră web în o promoție la cereale.
Bună poveste a originilor tale.
- Era alb negru. - Cam ca Batman.
Eram... Cam ca a lui Batman.
Avem un accent apăsat.
„Bună! Bun venit la blogul meu.”
I-am luat asta mamei de 8 Martie. E o maimuță într-o cușcă.
Fără editări. Nici n-aveam software de editare.
Eram doar eu.
- Ai încărcat prima versiune. - Da.
Mai puțin rușinos
decât primul meu clip.
Da.
Bună! Numele meu e Dan.
Numele meu e Dan.
Și ăsta e primul meu clip... cred.
Când am început pe YouTube,
nu vizionau mulți oameni clipurile de pe YouTube.
- Deloc. - Față de acum.
Nici nu erau foarte mulți pe internet.
Timp de un an, am avut 100 de abonați.
Un an.
Și era doar un hobby.
La început, nu cred că ne așteptam
să avem atât de mulți spectatori.
Nu, niciodată.
Nu am schimbat nimic.
Nu mai eram așa novici,
cu cât trecea timpul...
- Editare mai bună. - ... dar bulgărele s-a mărit.
Fă o față ciudată.
Brusc ne-am dat seama,
„Avem un public imens.
„Este ceva real.
„Ce se întâmplă dacă ne lovește un meteor?
„Trebuie să facem ceva înainte.”
Care e moștenirea? Am discutam și ne-am întrebat,
„Ce-am putea să facem care să implice publicul,
ceva complet nou și ceva nemaivăzut.
și ceva care îi va lăsa cu impresia,
„Da, ăștia au fost Dan și Phil.”
Am zis, „O carte și un spectacol, așa au ceva fizic de la noi
și pot să ne vadă în viața reală.”
- Da. - Aia a fost, în mare.
Și iată-ne aici.
Voiam să facem ceva mare,
ceva mai mare decât fusese făcut vreodată...
- Trebuia să fie multe. - ... de oameni de pe net.
Trebuia să fim noi doi pe scenă.
Trebuia să fie o interacțiune live cu publicul,
fiindcă asta-și dorește să vadă și să se bucure.
Trebuia să aibă ceva din clipurile YouTube,
dar trebuia să fie și un spectacol bun,
care să ne stimuleze creativitatea.
Suntem într-un teatru. Pe scenă. Avem un public.
Cred că putem să facem ceva ce mi-am dorit dintotdeauna.
Știam că vrem elemente ale canalele noastre YouTube
în spectacol, dar ne-am întrebat
*** să transformăm Provocarea de 7 secunde
într-un spectacol live?
Sau Weird Kid? Sau Internet Support Group?
- Putem să facem asta? - E posibil să o facem?
Știm să distrăm oamenii live?
Cine din public se oferă voluntar?
Mult din spectacol e o glumă
pentru cei care ne vizionează clipurile.
Întregul spectacol e o glumă.
Sincer, tuturor celor care au venit,
le-am zis, „Dacă nu te uiți la clipuri...”
S-ar putea să nu te prinzi.
Bună! Numele meu e Dan.
Serios? Serios!
Nu voiam doar un spectacol bun.
Voiam să-l dedicăm nouă și publicului,
care ne urmărește de cinci ani.
Știam că internetul va fi esențial în spectacol,
dar aveam nevoie de un regizor...
- Partea tehnică. -... să ne spună *** să teatru.
Dialog clar.
Adică „Intră în cutie. Nu intru în cutie.”
Așa că l-am adus pe Ed.
Bine. Nu e o idee bună.
Care e minunat.
Iată scamatoria regizorului Ed. Trei, doi, unu.
Chiar a mers.
Înainte să apar în proiect,
nu știam nimic de Dan și Phil.
Am petrecut câteva săptămâni
uitându-mă la ore și ore de clipuri,
ca să înțeleg cine sunt ei,
cine sunt fanii lor
și ce îi reprezintă.
Voia să înțeleagă ce ne doream.
*** a arătat când ne-am dus în față la sfârșit?
- A arătat bine. - Ok.
- A fost bine. - Da, e ok.
Dan și Phil sunt obișnuiți
să creeze singuri conținutul.
Așază camera și luminile.
Editează tot și scriu scenariile.
Fac totul.
Așa că să lucreze cu altă voce creativă,
cred că a fost o provocare pentru ei.
Să-i dăm cuiva ocazia să ne spună ce să facem
- este un concept străin. - Am probleme cu asta.
Sunt obsedat de control. Oricine ți-ar confirma.
Cred că durează prea mult liniștea între tăcerea lui Dil și „Da”.
Nu, a fost bine. Mi-a plăcut.
Dar ai nevoie de cineva fără rușine,
care să-ți zică, „Trebuie să evoluezi”.
- Mersi, Ed. - Stați liniș***. Pa!
- Seară plăcută! - Mersi. Și voi.
O provocare incitantă a spectacolului
a fost că nu aveam nimic la început.
O să dorm o săptămână acum.
Și trebuia să creăm tot,
în mai puțin de două săptămâni.
A fost foarte palpitant.
Am decis că nu voiam
să facem ceva tipic și așteptat.
Am dus totul la alt nivel și ne-am zis,
„De ce nu facem lucruri nebunatice
pe care oameni obișnuiți le fac pe o scenă,
dar la care nu s-ar aștepta nimeni?”
Cred că prima conversație dintre noi
a fost despre spectacolul meu de magie.
Scamatoriile au fost greu de învățat. Nu sunt deloc simple.
Lupta continuă.
A fost chiar bine.
Sunt atât de multe trucuri despre ca nu știi nimic.
Poate să dea greș oricând.
Salut! O să repet spectacolul de magie
și o să exersez cu Uimitorul Chris ***.
- Salut! - Ești uimitor?
Depinde pe cine întrebi.
O să fac chestii ca asta.
În fața ochilor mei.
Prima dată când Phil mi-a arătat scamatoriile,
era entuziasmat.
„Dan, Dan, stai jos. Uite ce-o să-ți arăt,”
Eram entuziasmat.
... și o dă în bară grav. A fost un dezastru.
Ce naiba?
O să fim pe scenă într-o lună. Chiar se va întâmpla.
Da, dar am evoluat apoi. Nu?
- E perfect. - Da.
Cred că Phil e un magician convingător.
Aude chemarea Vegasului.
Phil, tu ai zis, „Vreau să încerc o scamatorie.”
Partea mea din spectacol,
„O să încheiem cu un număr muzical.”
Bine, fie. O să cânt și eu.
Așa că am adus compozitori Broadway,
care să vă ajute.
Și am zis, „Nu, n-avem nevoie de ajutor.”
Nu vrem asta. Ne descurcăm noi.
Și am zis, „Uite versurile mele” și tipul a zis,
„Nu rimează deloc. N-o să meargă ca melodie.”
Eram pe canapea și am zis,
„Nimic nu rimează cu internet.
Splinternet?”
Uitați-vă la YouTube sau vom rămâne șomeri.
Din fericire, am discutat cu Jimmy Jewel, care e...
Un tip grozav.
Geniu muzical.
E un geniu muzical
și ne-a ajutat să concepem „Internetul este aici”.
Îți amintești când am zis că dacă împingi primele patru versuri
către nota „zi”, totul e împins către asta.
Ești pe prima notă, iar a doua e...
Să-mi lumineze ziua...
E plăcut...
Da.
Trebuie doar să stai acolo.
Una dintre provocări când învățam melodia,
a fost să lunecăm, iar lunecarea e să treci
de la o notă la alta, în aceeași parte.
♪ Mă face să cânt ♪
Nu trebuie să scurtezi „face”,
fiindcă exact asta faci.
„Mă face să cânt.”
Nu trebuie să luneci.
Ok.
Dar nu știu ***.
♪ Mă face să cânt ♪
Minunat.
Dacă te gândești la un bețiv cântând,
ei lunecă peste tot.
Așa cântam noi, zicea Jimmy.
Nu luneca.
La fel de jenant și distractiv a fost că am învățat să dansăm
sau am învățat *** să dansăm.
N-am deloc ritm. M-ai văzut jucând Just Dance.
Nu-i bine. E ceva de speriat.
Am avut un coregraf de spectacole West End
care ne-a învățat rutina
și chiar ne-am chinuit.
Eram atât de îngroziți
că spectacolul se va întâmpla
că ne-am dedicat trup și suflet.
E greșit.
A fost un moment în care Phil a uitat *** să meargă.
- Trebuie să le spun. - E jenant!
Era o mișcare de dans, „The Spotty Dog”, în care faci așa.
E ca un mers exagerat.
Tocmai ai greșit.
*** ai greșit la mers normal?
Știi când te freci pe burtică...
Nici nu pot să fac asta.
E exact același lucru doar că trebuie să dansezi.
Phil!
Chiar dacă nu ne iese asta în spectacol,
o să le placă fiindcă suntem Dan și Phil.
Tot timpul zic că-s neîndemânatic,
iar apoi dovedesc în viața reală.
Bună scuză.
Sunt foarte harnici, foarte, foarte harnici.
Nimic nu e imposibil pentru Dan și Phil.
Muncesc și muncesc până când le iese.
Dil era ceva esențial ce ne doream în spectacol.
- Dil, Dil, Dil, D-Dil. - Da, clar.
- Fiul nostru virtual. - Din ”The Sims”.
Am sunat la EA ca să obținem permisiuni.
Da. Le-am scris ceva amuzant.
„Putem să creăm o versiune 3D a simului nostru
pentru un spectacol în jurul Americii?”
Persoana care a răspuns probabil a fost uluită.
Dar au fost simpatici.
Au zis, „Normal.”
N-o să mint, Dil a fost o provocare.
Ăla-i cuvântul. Provocare.
Îi ia secole să-și facă încălzirea.
Fură toată atenția. Și e pe scenă vreo două minute.
Știu că vrem un pic de Dil pe scenă.
Ne trebuie un motiv ca Dil să fie aici.
Cred că el era ultima piesă din puzzle,
care a legat o poveste deșirată.
Da.
E Dil!
E preferata mea.
Nu se așteptau ca Dil să fie real,
iar fețele lor au fost neprețuite.
Momentul când spunem, „E Dil...”,
este cel mai ridicol din univers.
Momentul în care toți se întorc și sunt dați peste cap
și e ceva în spatele lor, cu un cap imens.
Unii îl venerează și țipă „Dil!”
Nu cred că ne-am fi putut imagina
cât de solicitant e un spectacol live.
Suntem obișnuiți să avem idei
și să fie simple și în casa noastră.
Avem nevoie de recuzită
și de o scenă mare cu nouă chestii
și vrem conținut interactiv
și vrem toate costumele și tot.
Picioare de lamă.
Dan probează picioarele de lamă.
Ia să vedem *** arată.
Ce tare. *** te simți?
Mi-e cald, dar e fabulos. Uită-te la asta.
E incredibil.
E o lamă umană.
E cea mai îngrijită lamă.
A fost o nebunie.
Mergi puțin la trap?
Mersul meu de lamă?
- Blana ajunge peste tot. - Peste tot!
E ca sclipiciul. Îți distruge casa.
Încă mai ai niște blană pe tine.
Știu. Când scap de picioarele de lamă,
stau cinci minute în culise ca să mă curâț de scame.
Asta-și doreau toți să vadă.
- Te-ai simțit bine în picioarele de lamă? - Da, m-am simțit ca acasă.
Iau scamele *** trebuie?
Cineva visează la slujba asta.
Nu se duc. Nu mă place rola pentru scame.
- Sunt prea multe. - Sunt prea multe scame.
Salutare! Bun venit la garderoba TATINOF.
Exact.
Voiam să vă arăt țoalele noastre.
- Îți interzic să mai spui cuvântul ăla. - Încerc.
Voi purta emblematicul tricou cu eclipsă,
pe care l-am purtat în poza aia oribilă de profil,
vreo trei ani. Știi la care mă refer.
Mi-a luat un secol să decid ce să port.
Cred că asta e. Tricoaș, ai câștigat X Factor.
- Îi spui „Tricoaș”? - Da.
Port papuci șmecheri.
Avantajul e că, atunci când devin lamă,
sunt ușor de dat jos.
Dezavantajul e că se desfac de la sine
când mă mișc în spectacol.
Când ajung la mișcările de la final,
într-o bună zi, o să spun „Internetul”
și o să lovesc pe cineva din public.
Sunt sigur că s-ar bucura.
Dar era doar o scuză
ca să am copii ale hainelor preferate.
M-am ales cu ceva din asta.
Clar. Ăstea sunt costumele.
Magia garderobei.
Tipul care a decorat scena
a fost geniul James Turner.
Ne-a arătat multe decoruri.
- A fost grozav. - A fost incredibil.
Dan și Phil au un simț estetic puternic
și se implică.
Au un stil distinctiv.
Așa că m-am bucurat de ideile lor.
Am colaborat la multe. Iar într-o zi am zis,
„Phil a băgat laptopul în cuptor. Asta e povestea internetului.
„Cuptorul cu microunde e o ușă și un ecran
- și explică povestea.” - Da.
Scena e un cuptor uriaș.
E ciudat să mă gândesc că va fi scena
pe care vom avea spectacolul.
Un aspect foarte tare când ieși în afara YouTube
e că pentru prima dată, am zis „Iată ideile noastre”
și profesioniști,
care fac ceva,
care sunt specialiști în domeniile lor,
au făcut ceva pentru noi, iar asta a fost absolut minunat.
Scena din UK a trebuit construită rapid.
Am auzit că a fost pusă laolaltă
în zece minute, cu hârtie și gumă de mestecat,
dar arăta uimitor.
Dar pentru scena din State, au zis,
„Avem o lună să facem asta. Va fi mai mare și mai bine
„fiindcă avem scene mai mari.”
Iar noi, „Ce înseamnă asta?”
Apoi am văzut și era uluitor.
Am transpirat.
- Ai transpirat? - Din cauza aerului floridian.
E destul de umed. Mă simt lipicios.
Afară două minute și sunt ca un hobbit.
Da. Ești pregă***?
- Mi-e frică. - Cât de mare e?
Am auzit că e mai mare decât o casă.
Așa că am emoții.
Serios? Ok.
Doi, unu. Doi, doi, unu.
- E uriaș. - O, Doamne!
Hai. Hai să mergem acum.
E cel mai mare obiect pe care...
Uită-te la mânerul cuptorului. Ecranul e uriaș.
Cât de lată e scena?
O să fie un efort numai ca să vin spre tine.
E o metaforă uriașă
pentru *** va fi în America.
N-ar fi trebui să fac asta.
N-am salutat echipajul.
Să nu stricăm lucruri
când abia au fost puse.
Sunt multe elemente ale scenei care ne reflectă canalele YouTube.
Leul și lama,
cu care voiam să încadrăm scena.
Larry e mai mare și mai țanțoș la față.
- Da. - Cât de mare e?
Periculos.
Trebuia să fie din arbuști.
Trebuia.
Dar nu e simplu
să târăști un arbust după tine.
Butoanele de pe cuptor
sunt chestii care ne plac, gen popcon și pizza.
Phil, sunt butoane normale pe cuptor.
Credeam că sunt speciale.
Nu-i amuzant. Chiar ai...
Credeam că sunt.
Phil, *** ai rezuma
reacția ta la scena americană?
- Mare. Mare - Mare. Mare.
Da.
Phil, poetul, recunoscut pentru vocabularul lui.
E mai mare decât Godzilla. E mai mare decât Kaiju.
Este TATINOF S.U.A.
Avem cele mai aleatorii recuzite vreodată.
- Ăla e capul lui Dil? - Da. Pune-ți-l.
Poți să vezi?
Nu se vede deloc bine.
Ce faci, Phil?
E terifiant. Nu!
Nu. Nu. Nu. Nu.
E un cărucior. Sunt bine.
Sunt bine. Totul e bine.
Ai grijă. O să distrugi tot înainte să înceapă spectacolul.
Hai să fim cuminți în cabinele noastre.
Avem o mașină cu telecomandă, un cactus,
un buton roșu misterios, câteva bastoane.
E incredibil.
Personalitatea mea într-un cărucior.
Aia e și ideea.
Phil, e mai mișto decât îmi imaginam.
Da.
Îți amintești când am terminat repetițiile și credeam,
„Gata. Am repetat spectacolul.”
Da. Exact. Îl știm.
Apoi ne-am dat seama, „Stai o secundă,
„acum trebuie să mergem în turneu.”
Călătorim luni la rând și avem spectacole în fiecare seară.
Gândul era terifiant.
Turneul din UK a fost amuzant pentru că era primul spectacol,
care era o întreagă chestie, dar viața în turneu a fost ciudată
deoarece călătoream în timpul zilei
într-o mașină mică gri.
Mergem la următorul local,
iar Dan și-a luat „poziția de explorat.
Doar pentru că ești în mașină,
nu înseamnă că ratez ceva pe Tumblr.
Conduceam mult ziua, care nu-mi ajuta starea de greață.
Toți erau pe calculator,
scriau e-mailuri,
iar eu mă uitam pe geam și încercam să nu...
N-o să facem asta.
Citesc punga de cipsuri cu hummus și o să vedem cât îmi ia până vomit.
Până Phil vomită pe noi.
40 % mai puțină grăsime
decât cipsurile normale. Grăsime redusă cu...
Deja mi-e rău. Șapte cuvinte au fost?
Ne tot gândim *** va arăta camera de hotel.
E interesant.
„Unde o să rămân blocat următoarele...”
Sau poate...
E o închisoare?
Viețile noastre s-au... Ce naiba faci?
- Phil e urcat pe scaun. - De ce te deranjează?
Voiam să te uiți și să crezi că sunt foarte înalt.
Arăți ca un Slender Man.
Mi-am făcut griji pentru tine.
Îmi place pentru că tavanul e înalt.
*** e să trăiți zilnic în hoteluri?
- Chiar îmi place. - E oarecum distractiv.
Un lucru de care știam că-mi va lipsi
a fost perna, așa că am adus-o cu mine.
E bună dacă ai chef să dormi. Unele zile sunt obositoare.
Așa că tragi un pui de somn.
Și nu mă încred în pernele de la hotel
fiindcă nu știi cine a stat pe ele.
Phil, încetează.
Sunt pline de piele și păr, salivă.
E un mecanism de adaptare, Phil.
Ce reprezintă perna ta?
E o parte de acasă pe care pot să o iau cu mine.
Ce mi-a plăcut în UK
a fost că am văzut părți ale țării
pe care nu le mai văzusem.
Deși suntem britanici, ne-a dat seama
cât de puține am văzut din propria țară.
Și a fost distractiv.
A fost frumos. Am văzut dealuri înalte,
pășuni prospere, animale maiestuoase.
Drumul la Basingstoke prin Slough nu a fost la fel de fain.
- Mai puțin pitoresc. - Ne iubim țara.
Turneele sună grozav.
- O să ducem o viață de lux. - O să fim ca vedetele rock.
Ochelari, șampanie și câini peste tot.
Nu știu ce gândesc.
Dar aparent e trăit din ce-ai în valiză
și încercat să-ți restrângi viața la spațiul ăla.
- Phil nu se descurcă deloc la bagaje. - Avem trei picioare stângi aici.
Nu știu ce se întâmplă.
O situație tipică Philip Lester.
Unde sunt perechile papucilor?
Probabil le-am lăsat sub pat.
- Atac cu America! - Ce faci?
Am fost în America două luni.
Nu pot să scap de libertate.
E un loc imens,
așa că am avut nevoie de un autocar.
Următorul nivel al vieții în turneu.
Este uriaș.
O să stăm aici? Ok, nu se oprește.
Cred că o să ne calce. Stai, Stai.
Cred că e un pas mai sus
comparativ cu duba din UK.
- Nu știu tu ce crezi. - Clar e.
Cred că încap în șapte dube
ca aia cu care am fost în UK.
- Salutare! Sunt D-Hizzle. - Sunt P-Lizzle.
Bun venit în autocarul nostru!
Intrați.
Aici este sufrageria.
De-aici o să stau pe net.
Ce poziție... E ergonomic.
Bravo, Phil.
Preș. Preș anti-alunecare.
Nu știu de ce sunt două televizoare, dar e unul imens chiar acolo.
Casete.
- Casete - Casetele mele cu Winnie de Pluș.
O să ne uităm la ele în asta.
Fii atent, Phil. Jumătate din cameră se extinde.
Atât de mult spațiu. Continuă, Phil.
Lasă forța să te ghideze.
M-a stors de puteri.
Microundă.
Am făcut onomatopeea ca să-ți gătesc mâncarea.
Avem Wi-Fi.
Când am intrat în autobuz, ne gândeam,
„Va fi oribil. Urâm viața.”
Apoi am văzut că e net și ne-am răzgândit.
„Avem Wi-Fi.”
- E ca oxigen pentru noi. - Nu putem să trăim fără.
Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă autobuzul nu avea Wi-Fi.
Dulapuri. Fii atent, avem dulapuri.
E un coș. Nici măcar nu se deschide.
- Tacâmuri din plastic. - Uite o linguriță.
Foarfecă. Degeaba. Nu e pentru stângaci.
Dulap.
Știați că ăsta a fost autocarul lui Ed Sheeran și al lui Kanye.
Stai, ce? Kanye l-a folosit în turneu?
Da, l-a folosit. A fost aici.
O secundă.
Dan?
Bun venit în dormitor. Poftim? Nu văd niciun pat.
Phil, arată-le paturile suprapuse.
Ăsta e patul meu.
Salteaua arată ca un pampers plin
și simți că dormi pe pietre.
Avem un player pentru DVD.
Pot să mă uit la anime și să plâng în timp ce ceilalți dorm
și o lumină roșie
care zici că e din beciul unui criminal.
Pe mai tâziu.
Văd întrebarea în ochi, „Și mirosul?
Nu poți să puți într-un autocar cu oameni, timp de două luni.”
Hai să vă arăt.
Bun venit în duș.
Are o perdea cam transparentă.
Cui îi pasă dacă amicii și colegii îți văd fundul.
E prea mic pentru cineva înalt, deci va fi distractiv.
Și miroase puțin ca un canal.
Să mă săpunesc.
Să-l lăsăm singur.
- Stai, nu. - Nu mai bloca.
Sunteți gata pentru cel mai mișto lucru?
Bun venit în dormitorul mare.
- Camera mea, adică. - Poftim?
E camera mea. Mi-am ales-o.
Nu poți s-alegi camera cu televizor.
Ba da, pot. Sunt pe pat. Mi-am marcat teritoriul.
PMI. Avem doar un mod în care să rezolvăm asta.
Piatră, hârtie, foarfecă!
Unu, doi, trei, gata.
Unu, doi, trei, gata. Da!
Unui, doi, trei, gata.
Nu!
Eu am câștigat! Dă-te din pat.
- Dă-te din pat. - Nu-mi face asta!
Nu! E prea mic! E prea mare!
- Da. - În fine.
Pa!
Odată, am mers la un local în America, când tocmai sosisem,
în care desfacem harta și spunem, „Acum știm unde mergem,
„să trasăm ruta
„și să vedem în ce ne-am băgat.”
America.
Începem în Florida și ajungem în Los Angeles
și mergem în New York, pe undeva prin mijloc, apoi...
Din fericire, magazinul cu hărți avea și steluțe.
Nu cred dacă te așteptai
la un test de geografie, dar să te vedem.
Prima oprire e Orlando, Florida.
- Orlando. - Apoi Jacksonville.
Tot în Florida. Nu?
- Da. - Am găsit.
Apoi în Reading, Pennsylvania.
E o nebunie.
De zece ori cât Anglia.
Țara asta trebuie să se micșoreze.
- Apoi New York. - Uite aici.
Pe Manhattan, prostănacule.
Scuze, Manhattan.
Ai fost la facultate în Old York.
Da.
*** se compară cu New York?
Mai puțini zgârie nori și Statui ale Libertății,
dar tot frumos.
Mai mule gâște, da.
- Kalamazoo. - Ăla nu e un loc.
Uite aici. Am găsit. Apoi Charlotte.
- Alabama. - Nu.
- West Virginia. - Nu.
- Kentucky. - Nu.
♪ America, tărâmul libertății
Baltimore, în MD. Ce naiba este MD?
- Sună precum mad. - Madland. Maryland.
- Maryland. - Apoi Washington, DC.
Nu știam că Chicago e pe mare.
E un lac, Phil.
Orașul lui Mission Control și al lui Beyonce, Houston, Texas.
Apoi Cupertino. Nu sună a loc real.
E un oraș din Pokemon.
Milwaukee. Phoenix, Arizona. Apoi Hollywood.
Am ratat.
Gata. Sunt multe stele, Dan.
Hai să luăm un crenvuști.
- Ce naiba e un crenvuști? - Hai să aflăm.
Ok.
Sigur are gust a libertate.
Nu vreau să mă gândesc la asta.
- Spune, „Folosiți cealaltă ușă.” - Prea târziu.
♪ Roșu, alb și albastru. ♪
Printre lucrurile preferate din turneu
a fost că aveam un scop.
Ne trezeam dimineața,
iar sensul vieții noastre era un spectacol
și mi s-a părut înviorător.
Mi-a plăcut că am mers la localuri americane
și am mâncat multe clătite.
Ce e aia?
E o clă***ă brioșă.
- Ia să vedem. - Ce bună e.
Părere? Îi place.
Conduceam noaptea în America.
De parcă ne teleportam în somn.
Adormi într-un loc
și te trezești în altul.
Neața. Am nevoie de micul dejun.
Dan, trezește-te. Trebuie să plecăm la local.
Oprește-te. Nu filma asta. Nu râde de mine.
„O să am pat. O să pot...”
Zice că se naște o girafă.
Patul e prea mic pentru mine
așa că m-am curbat coloana într-un S.
N-ai voie să faci treaba mare în autocar. Toată lumea știe asta.
Nu voiam să menționez asta, dar ai zis-o tu.
E ceva ce nu poți face.
Cel mai periculos lucru
e să torni lapte în mers.
Suntem pe drum drept, așa că e ok.
Phil, nu e amuzant. Nici nu glumi.
Nu glumesc.
Au fost zile în care ne-am plimbat,
iar asta a fost chiar distractiv.
Hai sporturi!
Salut din Chicago.
Unde mâncăm, la recomandarea celor din Chicago,
pizza în vas adânc.
Uitați-vă la ăsta.
Bun venit în America.
Sunt gata să mă împroșcați cu cultură.
Au mai fost și excursii spontane,
*** ar fi la Niagara Falls.
Conduceam din America în Canada
și ne gândeam, „Știm că e pe acolo,
„dar nu știm dacă avem timp.”
Apoi am trecut pe lângă
și am zis, „Să ne oprim?”
Chiar o să trecem prin asta.
Nu prea îmi place să mă ud.
- Tu ce zici, Phil? - Nu văd nimic.
Pot să strâng asta? Poate....
Nu cred. Ți-ar cădea fața.
Așa? Ar arăta bine?
Suntem în ochiul furtunii. Nu, aia ar însemna că nu plouă.
Suntem la marginea furtunii.
Telefonul ăsta mai are un minut
- înainte să fie făcut din apă. - O să cad! Ajutor!
A fost incredibil.
Ți-a plăcut. Cea mai bună zi a ta.
Cea mai bună. Un peisaj incredibil.
Mergem prin Vegas și am descoperit
inamicul numărul 1 al lui Dan, aparatul pentru păr de hobbit.
O, Doamne, e un domn.
- E un domn. - Chiar că.
Este Fântâna Bellagio.
Da, o distrug.
Phil a câștigat 400 de dolari la aparatul Gremlins.
Nu pariați.
E cam două dimineața
și mă plimb prin cazinou
cu o piñata llamacorn.
E o zi de naștere faină.
Autocarul s-a stricat.
Și suntem în pustiu.
Suntem chiar în...
Uită-te acolo. Ce e aia?
Trei ore mai târziu și autocarul tot nu merge.
Aparent e ambreiajul?
Nu înțeleg mașini.
Dar n-avem internet și încep să o iau razna.
Cred că o să-mi mănânc fața.
O provocare a turneului
e că dacă te îmbolnăvești,
ce o să faci?
Din fericire, Phil s-a îmbolnăvit
după o săptămână în turneu.
Da.
Cât de rău te simți?
Am folosit puterea minții ca să-mi spun că nu sunt bolnav.
- Și *** merge? - Sunt foarte bolnav.
Am o tuse groaznică.
Frisoane și febră.
În Georgia, ai dormit toată ziua înainte de spectacol.
Tocmai asta e. Îmi dădea stare de somnolență
20 de ore pe zi.
Te filmez.
Nu!
*** făceam...
Dormeam în cabină
până la spectacol, terminam spectacolul,
folosind energia din zi,
și apoi dormeam iar.
Să sperăm că nu fac asta la „Weird Kid”.
Cine a respirat pe mine la Playlist, să știi că nu suntem prieteni.
Mergi în fiecare zi într-un loc diferit,
așa că nu ai o bază.
Nu ai un dormitor la care să te întorci.
- Nu ai o casă. - Nu ai casa ta.
Dimineața liniș***ă în hotelul meu, doar că nu.
M-am trezit cu ăsta.
Așa că am coborât la camera lui Dan
și lui i-au dat un palat.
*** adică? De ce?
Le-ai spus că am făcut schimb de chei?
Nu.
Ce e mișto e că Phil spunea,
„La ce etaj ești?” Sunt la cinci.
- Și el zice „Eu sunt la...” - Eu sunt la 14.
Și eu zic „Evident ai câștigat
„fiindcă ai camera mai bună.”
Și Phile zice, „În sfârșit,
eu am camera de sus. Dan o are pe aia de jos.”
- Da. - Iată *** arată aia de jos.
Și apoi iată cu ce s-a ales el. Uitați-vă la asta.
Îl aud și pe căpitanul Burghiu.
E ca un palat silențios cu cinci camere.
Zeii hotelului n-au fost corecți.
Ce v-a lipsit cel mai mult cât timp v-ați plimbat?
Mi-a lipsit conexiune bună la Wi-Fi.
- Hai să nu glumi cu asta. - Nu glumi despre Wi-Fi.
E cine suntem.
Primele noastre întrebări, indiferent unde mergeam,
erau „Care e codul la Wi-Fi? Aveți Wi-Fi?
„Hotelul ăsta are Wi-Fi? Localul ăsta are Wi-Fi?”
Codul la Wi-Fi?
Codul Wi-Fi?
Wi-Fi.
Știi codul la Wi-Fi?
Ai codul la Wi-Fi?
- Avem propriul Wi-Fi, Phil. - Înseamnă mult.
Ne merge bine ziua.
- Care e parola? - Îți trebuie parola.
- Da. - Ești gata? Danandphil26.
Chiar se întâmplă. Mulțumesc.
În turneu, am avut spectacol
în variate localuri și locații.
Ce talent la cuvinte, Phil.
- Variate. - Variate. Serios.
Unele erau opere cunoscute,
altele erau teatre comunitare mici.
Unele cabine erau incredibile.
Asta e cabina noastră? Zici că e din Titanic.
O să mă întind aici.
Te simți ca acasă cu...
Eu pentru restul zilei.
Iar altele erau ca niște beciuri.
Avem două scaune.
Un scaun acolo și un scaun acolo
și o chiuvetă și niște șervețele.
E un coșmar.
La unele locații,
văzând cine a avut spectacole acolo
ne-a pus lucrurile în perspectivă,
mai ales la locurile cu pereți semnați.
Pur și simplu te-ai plimba și ai vedea nume,
Frank Sinatra, Andre 3000, Amy Schumer.
- The Beatles. - Exact.
Elmo's Healthy Heroes.
Ăla e spectacol pe care mi-l doresc.
Winnie de Pluș Live de la Disney.
Suntem în sala eroilor dacă semnăm asta.
Suntem în Detroit, la Fox Theater,
unde toți cei care au avut spectacole
au semnat peretele, ceea ce e uimitor.
Mulți artiști legendari au semnat.
E uluitor.
E până sus.
Am decis că vom semna pe ușa asta.
- Vom semna aici. - Outkast.
Dan și Phil. Cât de tare.
Pentru totdeauna. Stai. Unde e?
Pentru totdeauna, în istoria Detroit Theater.
Am încheiat turneul american la Dolby Theater în Hollywood,
unde am și filmat spectacolul, ceea ce a fost terifiant.
A fost terifiant pentru că ăla e teatrul în care sunt filmate Oscarurile.
- Bun venit la Dolby Theater! - Mulțumim!
- Suntem entuziasmați. - Foarte bine.
Mă bucur. Sunt câțiva fani afară.
- Serios? - Am trecut cu mașina pe lângă ei.
Aoleu! E foarte înalt.
Bună. Ok.
E foarte tare.
Uită-te la asta.
Sunt doar câteva locuri. *** te simți acum, Phil?
De parcă au stat aici multe funduri faimoase au stat aici.
Singurul lucru de făcut
e spectacolul în sine.
- Spui asta de parcă e ușor. - L-am făcut de 42 de ori.
Doar îl mai facem încă o dată.
Da. Încă un spectacol.
Ai dreptate. Îl mai facem o dată
și *** ne descurcăm, așa vom fi ținuți minte pe veci.
O, Doamne! E atât de mișto.
Chiar dacă e complet sigur,
mereu simt că o să dau de belea
stând pe acoperiș.
Uită-te la case.
Bună, Halle Berry.
E amuzant că ăsta e momentul
care reprezintă ultimul an și jumătate din viața noastră.
Când ne-am decis la carte și turneu?
- Acum mult timp. - La începutul lui 2014, nu?
Nu ne-am oprit deloc
clădind treptat până...
Până astăzi.
... astăzi, când vom filma live.
- Sub noi. - Sub noi.
Ar trebui să intrăm înainte să fac insolație.
Înainte de fiecare spectacol, aveam o întâlnire,
în care cunoșteam 100, 150 de fani.
Era o parte esențială a turneului
fiindcă nu era vorba doar de noi, ci de cei care voiau să ne vadă.
Sunt foarte mulți oameni care și-au dorit să ne cunoască.
Publicul nostru e anonim, fiind de pe internet,
așa că să întâlnim fiecare persoană,
și să-i aflăm povestea,
și să interacționăm cu fanii noștri loiali
a fost foarte important.
Momentele cele mai faine din turneu au fost întâlnirile cu fanii,
pentru că sunt distractive,
iar ei dau energie, bucurie și viață spectacolului.
Până nu i-am cunoscut, nu cred că ne-am dat seama
ce impact am avut asupra fanilor.
Bună, ce mai faci?
O, Doamne! E uimitor.
Să-i vedem atât de încântați să ne vadă
e un sentiment ireal.
Reacționează atât de frumos
și te încarcă cu energie,
ca o baterie băgată la încărcat.
- Bună metaforă. - Mersi.
Nu par doar vedete faimoase.
Par foarte reali și ador asta la ei.
Când vezi pe cineva printr-un ecran, simți că-i cunoști.
Iar apoi să-i vezi în viața reală,
iar fețele lor sunt acolo
și sunt fețe atât de faine. Chiar m-am bucurat de asta.
Părinții au fost amuzanți, unii spuneau,
„Ne uităm la clipuri împreună și ne distrăm”,
iar alții, „M-au târât aici,
„habar n-am ce e asta sau ce faceți.
„Vreau să plec cât mai repede.”
Nu mă așteptam să fiu atât de încântată.
Am fost dată peste cap.
Cred că e Beatlemania noii generații.
Sunt încântată. Nu pot să cred că i-am cunoscut.
Nu pot să cred că-i văd în 3D.
♪ Dan și Phil live au fost uimitori. ♪
Cei care ne vizionează clipuri formează o comunitate mare,
care au un interes comun.
Mulți dintre ei ar veni gândind,
„Nu știu pe nimeni.”
Și ar pleca cu noi prieteni.
Vă iubesc.
Cu drag.
Stângăcia socială și umorul lor
rezonează cu mine, ca spectator.
Cred că asta ador la ei.
Clipurile sunt creative și unice.
Și mă fac să râd.
Am fost la TATINOF
și am avut ocazia să-i văd pe cei care m-au salvat,
care m-au convins să scriu, să cânt
și să cânt la pian din nou.
Mulțumesc, băieți. Vă iubesc!
Doar facem niște clipuri pe YouTube.
Nu ni se pare așa important sau nu ne gândim prea mult,
dar cineva ne va spune,
„Treceam prin momente grele
„sau am trecut prin asta, iar faptul că v-am văzut
„m-a făcut să zâmbesc când eram tristă.”
E cel mai important lucuru vreodată.
Sunt atât de drăguți și amabili.
Înțeleg ce e important pentru noi.
♪ Vreau doar să le mulțumesc. ♪
Cât suntem la întâlniri,
- managerul de scenă, Greg, și... - Alături de membrii echipajului.
... se plimbă și strâng conținut
pentru „Weird Kid” și „Internet Support Group”.
Și „Crafty Corner”, plus provocări de 7 secunde.
- Care implică multe. - E oră plină pentru ei.
Era important ca toți să simtă
că au avut o experiență personalizată.
Spectacolul e diferit,
fiindcă fani aduc chestii noi
și ciudate, în fiecare seară.
Înainte de fiecare spectacol,
ne uităm prin obiectele „Crafty Corner”.
Sunt atât de multe obiecte
create de fani pentru spectacol.
Arată ciudat. Ieșim într-un coridor
și sunt chestii întinse.
Cactuși, torturi, tablouri, capete din papier màché.
Avem un Tweety la conservă.
Avem păpuși voodoo Dan și Phil.
- Deloc sinistre. - Picturi noi.
Au fost obiecte memorabile în „Crafty Corner”.
Un mozaic cu noi făcut din cereale.
Sincer, mă mir că nu l-ai mâncat.
Era să-l ling, dar cei din primul rând ziceau,
„Nu-l linge. Nu-l linge.”
Cineva a făcut o jucărie de pluș din Sim Howlter, iar eu am zis,
„Uite. O păpușă Dil.”
Alegem dintre 11 copii ciudați.
Trebuie să găsim cinci.
E dificil.
Obișnuiam să stau în mașini de spălat.
- Periculos. - Ce tare.
Segmentul „unchiul Dan” a fost amuzant
pentru că nu știam ce vor întreba.
Uneori sunt foarte deschiși și spun,
„Vreau să mă las de facultate.”
iar următoarea persoană ar spune,
„Prietenii nu mă plac
„fiindcă spun numai glume cu Shrek.”
Provocările de 7 secunde
au fost trimise în frumosul cub
și primim cam 100 sau 200.
Pur și simplu le scoatem
și alegem dintre ele.
Le citim și încercăm să alegem cel mai degradat și jenant lucru
pe care să-l facă celălalt.
Compune un rap despre porumbei.
Ce?
Porumbei. Porumbei. Sunt năpădiți de boli.
Dacă pupi unul, o să te ia cu tușit. Am zis.
E bine că dacă unul din noi îi face ceva oribil celuilalt,
ne răzbunăm în spectacolul următor.
Șterge de 10 ori. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase...
Habar nu avem ce provocări de 7 secunde
vom alege unul pentru celălalt. Uneori, Phil n-are idee
cât de terifiant va fi Weird Kid.
Uneori nu mi se spune
cât de stranie e întrebarea pentru „unchiul Dan”.
Sunt în groapa anime de patru ani.
O să scap vreodată?
Sunt momentele în care suntem luați prin surprindere.
E o păpușă Dil.
Sau o dăm în bară sau ne speriem
sau ieșim din personaj și ne gândim,
„Tocmai s-a dus pe apa sâmbetei”.
De-asta e special pentru public.
Energia din aer în ziua spectacolului
este ceva special,
ce n-am mai simțit vreodată.
Dan, începe încălzirea.
Ok. Au trecut cele cinci minute.
E timpul să cântăm.
Am doza de Relentless. Sunt agitat.
Bei Relentless?
Phil e agitat de la Transformers.
- Transform-o-gustare. - Facem încălzirea?
Da.
Avem un ritual înainte de spectacol.
Ne facem încălzirea, ca să ne lubrifiem vocile.
Ce profesionist.
E foarte important.
Unu, doi, trei.
Nu pot!
Am reușit. Mi-a ieșit perfect.
E prima dată când îmi iese în cinci luni.
- Geniul șase sași în șase saci. - Du-te naibii!
Încălzirea lui Dil durează mai mult.
- Serios, e o divă. - Știu.
Nu lucrați niciodată cu un sim.
Coșmaruri.
Cea mai importantă tunsoare din viața mea
și va fi imortalizată pe veci.
Ce părere ai, Neil?
Nu-i stres deloc.
Chiar deloc...
Doar nu-mi rade sprâncenele, te rog.
Am văzut pe Tumblr și nu arată deloc bine.
Inhalez niște apă pentru voce.
Chiar e apă pentru voce.
Apoi, durează cam o oră
să ne atașăm chirurgical fețele.
Uite proteza pentru nas,
pe care o lipește Maryann.
- Nasul de spectacol. - Snasul.
Nu-mi mări așa mult fața.
Uneori ies de la un spectacol
și mă uit la fața mea și sunt linii,
linii de machiaj care se scurg pe față,
pe unde a curs un strop de transpirație,
care a dezvăluit deșertul de sub.
Poți să guști machiajul când ți se scurge în gură.
- Simt gust de machiaj în gură. - N-ar fi trebuit să spui asta.
Are gust oarecum bun.
O să mă pulverizeze Maryann și e oribil.
Ești gata?
Una pentru noroc.
Zici că sunt la Sea World.
Dar mai puțin crud.
Apoi vine momentul numit „fără internet”,
care e oribil pentru că ne stingem telefoanele
și se concentrăm pe spectacol.
Stăm acolo, ne pierdem puțin cumpătul,
iar apoi începe.
Doamnelor și domnilor din Amazing Tour Company,
e apelul de jumătate de oră. Mai aveți jumătate de oră.
Suntem în cabină, doar eu și Phil,
și auzim mii de oameni deasupra
care bat din picioare și din palme.
Uneori scandează „Dan și Phil”
și eu îmi zic, „Opriți-vă. Opriți-vă”
Cuvintele înțelepte ale lui Ed sunt „Fii în trup, nu în cap.”
Da.
Dacă-ți spui, „Nu mă gândesc la nimic”, îți iese.
Dacă te gândești, o să te dea peste cap.
Doamnelor și domnilor din Amazing Tour Company,
e apelul de 15 minute. Aveți 15 minute.
Atmosfera se întețește,
până se ajunge la un apogeu.
Doamnelor și domnilor din Amazing Tour Company,
e apelul de început. Locuri, vă rog. Locuri, vă rog.
Gata.
Sunt mulți oameni.
Cu cât țipă mai tare, cu atât va fi spectacolul mai bun.
La fel cred și eu.
Ne încarcă cu energie.
- Salut. Bună. - Salut. Salut. Salut.
Ce mai faceți?
Salut. Salut.
Când sărim din cuptorul cu microunde,
începe spectacolul,
iar asta e incitant pentru mine. Nu mai am deloc emoții.
După ce văd publicul,
nu mai sunt monștri în capul meu.
Sunt oameni drăguți. E timpul să începem.
E dosarul meu Weird Kid.
Am emoții când fac Weird Kid
pentru că am un monolog în cap
și e același în fiecare seară.
- Mi-e... - Ai de ținut minte.
... teamă că o să uit o replică.
Cât Phil face Weird Kid,
eu am împins cutia asta,
cu picioarele mele de lamă. E foarte amuzant.
Trebuie să mă așez imediat și să le dau jos.
Îmi deschid laptopul. Beau ceva. Mă șterg pe față.
Chiar și în spectacol,
găsești un motiv să umbli pe laptop
cinci minute.
E important. Trebuie să-mi reamintesc
ce va urma în spectacol.
După Weird Kid, mă duc în culise.
Și stau acolo și mă uit la tine
când faci „Sprijin de la unchiul Dan”,
pentru că e ceva nou mereu.
Și mă bucur de răspunsuri.
E foarte distractiv.
Îmi și verific bretonul.
Asta e oglinda din culise,
așa că mă uit la păr, care e destul de jenant.
Dar uite, e ciufulit.
Asta e torța din culise ca să mă uit la păr.
Gata.
Alo?
Bună, Dan. Sunt Paulina și sunt din California.
E ciudat să am un public în fața căruia să reacționez.
E singurul lucru pe care nu-l avem pe YouTube.
Te gândești, „Cred că va fi amuzant
„și că o să le placă.”,
dar ai doar reacțiile din comentarii.
Asta era prima experiență
în care ieșeam pe scenă
și spuneam o glumă și cineva ar...
Mulțumesc.
Mănuși pentru duel.
Așa ar trebui să faci.
Nu, nu văd nimic.
Un moment intens din spectacol
e când ne ștergem mustățile de pe față.
Ne-am gândit că ar fi mai bine
să ne ștergem fața unul altuia,
fiindcă nu ne vedem propria față.
E bizar.
De fiecare dată, sunt alți costumieri,
care gândesc, „ La ce naiba mă uit?”
Cea mai intensă parte a spectacolului
este melodia de la final.
Dan and Phil, Dan Is Not On Fire și Amazing Phil
au un număr muzical în fața a mii de oameni.
Măcar nu trebuie să începi. Stau acolo, în lumina reflectoarelor,
și toți se așteaptă să cânt.
♪ Aș putea ieși afară și simți că trăiesc. ♪
♪ Dar unde-aș fi fără Twitter? ♪
♪ Probabil mușchiulos.
♪ N-aș mai posta că... - Pe naiba!
♪ Dar Tumblr e parte din mine. ♪
Reacția lor la cântec și la dans
e preferata mea fiindcă e autentică.
Nimeni nu știe că vom cânta sau dansa.
Chiar dacă o faci de câteva ori, ei cred că e doar o glumă.
Da.
Mi-a plăcut cântecul.
Ador cântecul și dansul.
Nu e ceva obișnuit de la ei.
E partea mea preferată pentru că e ceva nou de la ei.
Te prinde ușor. Îl vreau pe vinil.
Și nici n-am patefon.
O să îl ating de parcă aș citi Braille.
Trebuie să-l memorez.
♪ Internetul e aici. Internetul e grozav. ♪
♪ Când ai mulți urmăritori, ♪
♪ îți mai trebuie prieteni? ♪
Încerc să nu mă uit la public.
Mă uit la reflector.
Dar dacă văd că le place,
mă simt extraordinar.
♪ Viața-i mai frumoasă când ți-o petreci online. ♪
- Cred că am reușit. - Cred că da.
Când ieșim de pe scenă,
aproape că explodăm de emoții.
- Cred că a mers bine. - Și eu cred la fel. *** te simți?
Copleșit. Nu pot să cred că s-a terminat.
Sunt epuizat fizic. Tu?
Sunt foarte obosit. N-am mai dansat așa vreodată.
Am dansat de parcă viața ne era în pericol.
Bravo.
Mulțumesc.
Acum trebuie să enumerați
ce nu a mers bine.
Spectacolul a fost uimitor. Mi-a plăcut enorm.
L-am văzut de două ori fiindcă sunt un fan foarte mare
și e ceva nemaivăzut.
N-avem cuvinte să descriem
cât de important e echipajul.
În cinstea TATINOF!
Mulțumită lor, ideile noastre devin reale și sunt atât de bune.
Îi adorăm.
A fost uimitor să-i văd în realitate,
după ce i-am urmărit pe net ani de zile.
Sunt amuzanți și spontani.
E evident că le place
ceea ce fac.
A fost... Nu mă pot opri din zâmbit.
Sperăm că v-a plăcut.
Spectacol a însemnat mult pentru mine,
nu doar pentru că am întâlnit fanii
și am văzut impactul pe care l-am avut
ci și pentru privilegiul
de-a călători în jurul lumii făcând un spectacol.
A fost o experiență de neuitat.
Eu și fratele meu creăm clipuri de mult timp.
Mare parte din asta e comunitatea.
Uneori, Dan și Phil au urmărit comunitatea și ce creăm,
dar acum cred că ne-au depășit
și eu urmăresc ceea ce creează.
Mă bucur că am încercat ceva nou.
A fost doar o idee. „Da, o să facem un spectacol.
„O să scriem un cântec. Și o să dansăm.”
Și a fost înfricoșător.
Dar faptul că am reușit și că oamenii s-au bucur
mă face să mă simt fericit și mândru.
Cred că mi-e mai puțin teamă de nou.
Au, și nu știu *** au reușit,
cea mai implicată comunitate de pe internet.
Sunt niște tocilari de pe internet,
care spun ce le trece prin cap.
Vă ador.
Sunteți surse de inspirație.
Vrem ca fanii noștri să știe
că e ok să fii puțin ciudat.
Să fii tu. Și să încerci ceva nou.
Poate ai o criză existențială.
Poate nu știi ce e important. Poate nu știi ce te motivează.
Dar dacă ceva te face fericit și îi face și pe ceilalți,
asta contează.
Nu știu *** va fi viața când ne vom întoarce.
- Da. - Facem asta de mult timp.
Nu cred că sunt pregă*** emoțional.
O să fiu în avion și o să mă gândesc,
„Mi-e dor de autocar”.
- Îți va fi dor de autocar? - Da.
O să dorm cam un an
și o să vedem după.
Doar că nu un proiect. Știi ce zic?
Niște pâine prăjită și videoclipuri YouTube.
Ne întoarcem la YouTube.
- Phil? - Ce?
- Hai acasă. - Ok.
Asta face Dan după spectacol.
De unde are energie?
O să-l las în pace.
- Salutare. Suntem doar... - Suntem într-un gol misterios verde.
- Salutare. - Adică miroase a...
Am stricat dușul.
Încă mă mai doare fundul de la asta.
E momentul să oprești povestea.
- Terifiant. - Terifiant.
Mi-e frică. E terifiant.
Terifiant. E un gând terifiant.
- Dan Howell contra fața de masă. - Nu cred că-mi iese.
Trei, doi, unu.
Dezgustător!
Păr ciufulit.
Am stricat asta complet.