Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Victor D. Corector: Stefan Liute
Aşadar suntem în 2009.
Și este bicentenarul lui Charles Darwin.
Și în întreaga lume, evoluționiști eminenți
sunt nerăbdători să sărbătorească asta.
Și plănuiesc să ne dezvăluie
aproape fiecare aspect
al lui Darwin și al vieții lui
și *** ne-a modificat el felul de a gândi.
Spun aproape fiecare aspect,
deoarece există un aspect al acestei poveşti
asupra căreia n-au aruncat nici o rază de lumină.
Și par nerăbdători să fugă de el, să schimbe subiectul
și să vorbească despre altceva.
Așa că voi vorbi eu despre asta.
Întrebarea este, de ce suntem atât de diferiți de cimpanzei?
Avem geneticienii care ne tot spun
cât de apropiați suntem, că abia există câteva diferențe genetice,
că am fi foarte, foarte înrudiți.
Și totuși, când privim fenotipurile,
acesta-i cimpanzeu, acesta e om,
ei sunt uluitor de diferiți,
fără absolut nicio asemănare.
Și nu vorbesc despre ceva iluzoriu, imaginar,
despre cultură, psihologie sau comportament.
Vorbesc despre ceva fundamental, palpabil,
despre diferențe fizice măsurabile.
Ei, cel de acolo
este păros și merge pe patru picioare.
Acesta e un biped gol. De ce?
Vreau să spun --
(Râsete)
că dacă sunt un darwinist bun, trebuie să cred
că există un motiv pentru așa ceva.
Dacă ne-am schimbat așa de mult, ceva trebuie să se fi întâmplat.
Ce s-a întâmplat?
Acum 50 de ani, asta era o întrebare de râsul găinilor.
Toți știau răspunsul.
Toți știau ce s-a întâmplat.
Strămoșul maimuțelor a rămas în copaci.
Strămoșii noștri au ieşit în câmpie.
Asta explica totul.
Noi trebuia să mergem pe picioare pentru a vedea peste iarba înaltă,
sau pentru a urmări alte animale,
sau pentru a ne elibera mâinile pentru arme.
Și ne înfierbântam atât de mult în urmăriri
încât a fost nevoie să ne scoatem haina de blană și s-o aruncăm.
Toți știau asta, generații în șir.
Dar apoi, în anii 90 ceva a început să iasă la iveală.
Paleontologii înşişi au examinat mai atent
microfauna care ne însoțea,
care trăia în același timp și locuri ca și hominizii.
Și nu erau specii de savană.
Au examinat erbivorele. Și nu erau erbivore de savană.
Și apoi au fost atât de isteți, încât au găsit un mod să analizeze
polenul fosilizat.
Șoc! Oroare!
Polenul fosilizat nu provenea de la vegetația din savană.
O parte din el venea chiar de la liane,
acele lucruri care atârnă în mijlocul junglelor.
Așa că ne-am trezit într-o situație în care
știm că cei mai timpurii strămoși
se mişcau pe două picioare prin copaci,
înainte chiar ca ecosistemul de savană să apară.
Asta nu-i ceva ce-am inventat eu.
Nu e o teorie minoritară.
Toți sunt de acord cu asta.
Profesorul Tobias a venit din Africa de Sud
și a vorbit la University College din Londra.
A spus: tot ce v-am zis în ultimii 20 ani,
uitați tot. Era greșit.
Trebuie să ne întoarcem la zero şi să începem din nou.
Asta l-a făcut foarte nepopular. Nimeni nu voia să se întoarcă la zero.
Vreau să spun că e un lucru îngrozitor.
Avem această paradigmă minunată.
Ați crezut în ea generații în șir.
Nimeni n-a pus-o la îndoială.
Ați clădit lucruri fantastice având-o la bază,
mizând pe ea că este tare ca piatra.
Și acum este măturată de sub voi.
Ce faceți atunci? Ce face un savant într-o astfel situație?
Păi știm răspunsul fiindcă
Thomas S. Kuhn
a scris un tratat seminal
despre așa ceva în 1962.
El zicea că ceea ce fac savanții
când eşuează o paradigmă
este, ghiciţi ce, să continue ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
(Râsete)
Dacă nu au o paradigmă nu pot pune întrebarea.
Așa că zic: "Da e greșită,
dar presupunând că ar fi corectă..."
(Râsete)
Și unica alternativă pentru ei
e să înceteze să mai pună întrebări.
Așa că asta au făcut și în acest caz.
Iată de ce nu-i auzi vorbind despre asta. E întrebarea zilei de ieri.
Unii din ei chiar au ridicat asta la rang de principiu.
Asta-i ce trebuie să facem.
Aaron Filler de la Harvard zicea:
"N-ar fi timpul să nu mai vorbim despre presiuni selective?
Vreau să spun, de ce n-am vorbi despre, ei bine, faptul că există cromozomi și gene.
Şi doar să înregistrăm ceea ce observăm."
Charles Darwin probabil se învârte în mormânt!
El știa totul despre acest fel de știință.
Și o numea știință fără ipoteze.
Și disprețuia așa ceva din adâncul inimii.
Și dacă vreţi să spuneți:
"Voi înceta să vorbesc despre presiunile selective,"
puteți arunca "Originea Speciilor" pe fereastră.
Pentru că ea vorbeşte doar despre presiuni selective.
Și ironia este
că acesta este un caz de colaps al unei paradigme
în care nu a trebuit să așteptăm apariția alteia.
Era una care aștepta în culise.
Aşteptase acolo din 1960,
când Alister Hardy, un biolog marin,
a zis: "Ce cred că s-a întâmplat a fost că,
probabil, strămoșii noștri
au dus o existență mai acvatică
pentru o vreme."
A păstrat ideea pentru sine timp de 30 ani.
Dar apoi presa a pus mâna pe ea și scandalul a izbucnit.
Toți colegii săi spuneau: "Este scandalos.
Ne-ai făcut de râsul lumii!
Să nu mai faci asta niciodată."
Și în acel moment a fost scris în piatră:
teoria acvatică trebuie aruncată la gunoi
alături de OZN-uri și de Yeti
ca parte a periferiei ţicnite a științei.
Ei bine, eu nu cred asta.
Cred că Hardy avea o mulțime de argumente.
Vreau să vorbesc doar de câteva
dintre lucrurile care au fost numite
atribute ale umanității,
atributele care ne fac diferiți de toți ceilalți
și de toate rudele noastre.
Să privim la pielea noastră goală.
E evident că majoritatea ființelor pe care le știm
și care și-au pierdut părul de pe corp, mamifere fără păr corporal,
sunt acvatice, precum dugongii, morsele,
delfinii, hipopotamii, vacile de mare.
Și câțiva bălăcitori în noroi ca babi rusa.
Și ești tentat să crezi că, poate
ar putea fi acesta motivul pentru care noi suntem goi?
Am sugerat asta și lumea a zis: "Nu, nu, nu.
Uită-te la elefant.
Cu totul ai uitat de elefant, așa?"
Așa că în 1982 am zis:
"Păi, poate că elefantul are un strămoș acvatic."
Grămezi de râsete cu poftă!
"Sărmana femeie. Iar a apucat-o. Ar zice orice, nu-i așa?"
Dar astăzi toți sunt de acord că elefantul are un strămoș acvatic.
S-a ajuns să se creadă că toate pahidermele fără păr
au strămoși acvatici.
Unica excepție trebuia să fie rinocerul.
Anul trecut în Florida s-au găsit strămoși dispăruți a rinocerului
și s-a spus: "Se pare că petreceau majoritatea timpului în apă."
Așa că avem o relație strânsă între goliciune și apă.
Ca o conexiune absolută, e adevărată într-un singur sens.
Nu puteți afirma că toate animalele acvatice sunt lipsite de păr --
uitați-vă la vidra de mare.
Dar puteți afirma
că fiecare animal care și-a pierdut părul
a fost condiționat de apă, în propria viață
sau viața strămoșilor săi. Cred că asta-i foarte important.
Unica excepție e cârtița somaleză golașă.
Ea nu-și scoate nasul niciodată la suprafață.
Alt exemplu - omul biped.
Aici n-avem cu cine să ne comparăm.
Suntem unicul animal care merge vertical pe două picioare.
Dar putem observa asta - toate maimuțele
sunt capabile să meargă pe două picioare
dacă vor, pentru un interval scurt.
Există doar o circumstanță în care ele,
întotdeauna, toate, merg pe două picioare
și anume când trec prin apă.
Credeți că asta poate fi important?
David Attenborough crede că-i important.
Și ăsta ar fi posibilul început al mersului biped.
Să privim stratul de grăsime.
Avem sub piele un strat de grăsime, pe tot corpul.
Nu există nimic asemănător la celelalte primate.
De ce să fie acolo?
Păi ei știu, dacă privim alte mamifere acvatice,
grăsimea care în majoritatea animalelor terestre
e depozitată în interiorul corpului,
în jurul rinichilor și al intestinelor ș.a.m.d.,
observăm că a început să migreze spre exterior,
și s-a distribuit într-un strat în interiorul pielii.
La balenă, acest strat conține toată grăsimea.
Nici un pic de grăsime în interior, totul este în untura exterioară.
Nu putem să nu suspectăm
că în cazul nostru asta a început să se întâmple.
Avem pielea căptușită cu un astfel de strat de grăsime.
E singurul motiv posibil pentru care oamenii,
dacă sunt foarte ghinioniști,
pot deveni vulgar de obezi,
într-un mod absolut imposibil pentru orice alt primat, fizic imposibil.
Ceva foarte straniu și care n-a fost niciodată explicat.
Întrebarea de ce putem vorbi.
Putem vorbi.
Iar gorila nu poate vorbi. De ce?
Nici o legătură cu dinții, limba, plămânii sau ceva similar.
E vorba despre controlul conștient a respirației.
Nu puteți nici măcar să dresați o gorilă să zică "Ah".
Singurele ființe care au control conștient asupra respirației
sunt animalele și păsările care se scufundă.
Este o precondiție absolută pentru capacitatea noastră de vorbire.
Iar apoi urmează faptul că suntem zvelți.
Încercați să vă imaginați un plonjor
sărind în apă--abia de face stropi.
Imaginați-vă o gorilă
făcând aceeași manevră
și veți înțelege că, în comparație cu gorila,
noi suntem pe jumătate de forma unui pește.
Încerc să sugerez că, timp de 40 și ceva de ani,
această idee acvatică a fost categorizată greșit ca țicnită,
și de fapt nu e marginalism țicnit.
Iar ironia este că
ei nu reneagă teoria acvatică
pentru a proteja vreo altă teorie de-a lor,
cu care sunt toți de acord și pe care o iubesc.
Nu există nimic altceva.
Ei reneagă teoria acvatică
pentru a proteja vidul.
(Râsete)
(Aplauze)
*** reacționează când spun aceste lucruri?
O reacție foarte obișnuită pe care am auzit-o de vreo 20 de ori
este: "Dar ideea a fost investigată.
S-au făcut investigații serioase la început,
atunci când Hardy a publicat articolul său."
Nu-i cred.
De 35 de ani caut orice dovadă
a unui asemenea incident,
și am ajuns la concluzia că asta e un mit urban.
Nu s-a făcut niciodată vreo investigație.
Uneori întreb lumea și ei zic:
"Îmi place teoria acvatică!
Tuturor le place teoria acvatică.
Sigur că nu cred în ea, dar le place."
Bine, le zic: "De ce credeți că e o prostie?"
Și ei zic: "Păi...
toți cei cu care vorbesc spun că e o prostie.
Și nu pot greși cu toții, nu-i așa?"
Răspunsul la așa ceva, tare și răspicat, este: "Ba da! Pot să greșească toți."
Istoria e plină de cazuri în care am greșit cu toții.
(Aplauze)
Și dacă avem o problemă științifică ca aceasta
n-o putem soluționa printr-un sondaj de opinie,
și afirmând: "Mai mulți din noi spun da decât nu."
(Râsete)
Afară de asta, unele voturi valorează mai mult ca altele.
Unele dintre ele au schimbat tabăra.
Profesorul Tobias. E de partea noastră.
Daniel Dennett a trecut de partea noastră.
Sir David Attenborough a trecut de partea noastră.
Altcineva? Treceți încoace.
Apa e minunată.
(Aplauze)
Și acum trebuie să privim spre viitor.
În cele din urmă, unul din următoarele trei lucruri se va întâmpla.
Fie vor continua următorii 40, 50, 60 ani.
"Păi bine, noi nu discutăm așa ceva. Să discutăm ceva interesant."
Asta ar fi foarte trist.
A doua posibilitate
ar fi să apară un tânăr geniu,
care să spună: "Am găsit.
N-a fost savana, n-a fost apa, a fost, iată, asta!"
Nu prea sunt semne că se întâmplă așa ceva.
Și nu cred că există o a treia opțiune.
Așa că a treia posibilitate este
un lucru foarte frumos.
Dacă priviți înapoi la primii ani ai secolului trecut,
a existat o opoziție, multă ciondăneală și dușmănie
între suporterii lui Mendel
și suporterii lui Darwin.
Totul s-a sfârșit printr-o nouă sinteză.
Ideile lui Darwin și ale lui Mendel
s-au combinat.
Și cred că ceva similar se va întâmpla și aici.
Vom avea o nouă sinteză.
Ideile lui Hardy și ideile lui Darwin
vor fi aduse împreună.
Și vom putea progresa de acolo
și chiar vom ajunge undeva.
Asta ar fi ceva minunat.
Ar fi foarte frumos pentru mine dacă s-ar întâmpla curând.
(Râsete)
Fiindcă acum sunt mai bătrână decât era George Burns când a zis:
"La vârsta mea, nici banane verzi nu mai cumpăr."
(Râsete)
Așa că dacă asta va fi și se va întâmpla,
ce o reține?
Vă pot spune asta în trei cuvinte.
Mediul academic zice nu.
Au decis în 1960:
"Asta ține de OZN-uri și Yeti."
Și nu e ușor să-i faci să se răzgândească.
Revistele de specialitate
nu se ating de așa ceva nici cu prăjina.
Manualele nu o menționează.
Programele de învățământ nici nu menționează că suntem goi
și cu atât mai puțin caută motivul pentru asta.
"Horizon," care se ghidează după mediul academic,
nu ar aborda subiectul nici morți.
Așa că niciodată nu auzim vreo pledoarie în sprijinul ideii,
cu excepția referințelor glumețe
despre oameni țicniți.
Nu știu exact de unde provine acest dictat.
Cineva sus-pus
dă porunca:
"Să nu crezi în teoria acvatică."
Și dacă râvnești să avansezi în această profesie
și crezi în această teorie, mai bine n-o spune nimănui.
Deoarece îți va sta în cale.
Așa că am impresia că unele părți
ale comunității științifice
se transformă într-un fel de preoțime.
Dar știți, asta mă face să mă simt bine.
Fiindcă Richard Dawkins ne-a spus
*** să tratăm preoțimea.
(Râsete)
El zice: "În primul rând trebuie să refuzi să-i acorzi
toată slava și venerația
pe care s-a deprins s-o primească."
Așa. Voi continua să fac asta.
Și apoi, zice el,
"Nu trebuie niciodată să te temi să clatini barca."
Voi continua să fac și asta.
Mulțumesc foarte mult.
(Aplauze)