Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Victor D. Corector: Laszlo Kereszturi
Anul trecut v-am relatat istoria, în şapte minute, a Proiectului Orion,
care era această tehnologie implauzibilă
care tehnic ar fi putut funcţiona,
dar a avut o fereastră politică de doar un an pentru a putea să fie,
şi n-a fost să fie. A fost un vis care nu s-a produs.
Anul acesta vă voi povesti istoria apariţiei calculatoarelor digitale.
Asta a fost o introducere perfectă.
Şi e o istorie care a fost sa fie. Ea s-a produs,
şi maşinile sunt pretutindeni în jurul nostru.
Şi era o tehnologie care era inevitabilă.
Dacă oamenii de care vă voi relata în istorie --
dacă ei n-ar fi făcut-o, altcineva avea s-o facă.
Aşa că oarecum era ideea potrivită la momentul potrivit.
Acesta-i universul lui Barricelli. Acesta-i universul în care trăim.
E universul în care aceste maşini
fac toate aceste lucruri, inclusiv modificarea biologiei.
Voi începe povestirea cu prima bombă atomică la Trinity,
şi care era parte a proiectului Manhattan. Era un pic ca TED:
a adunat foarte mulţi oameni isteţi împreună.
Şi trei din cei mai isteţi erau
Stan Ulam, Richard Reyman şi John von Neumann,
şi era von Neumann care a zis, după bombă,
că lucrează la ceva mult mai important ca bombele:
se gândea la computere.
Şi nu doar se gândea la ele; a construit unul. Asta-i maşina construită de el.
(Hohote de râs)
A construit această maşină,
şi avem o demonstraţie minunată despre *** funcţionează,
cu aceşti biţi mărunţi. Şi e o idee care are rădăcini mult mai vechi.
Prima persoană care a explicat asta
era Thomas Hobbes care în 1651
a explicat *** aritmetica şi logica sunt una şi aceiaşi,
şi dacă doriţi să realizaţi gândire şi logică artificiale,
o puteţi face cu aritmetica.
A zis că e nevoie de adunare şi scădere.
Leibniz, care a venit ceva mai târziu -- în 1679 --
a demonstrat ca scăderea nu e necesară.
Puteţi face totul cu adunarea.
Iată întreaga aritmetică şi logică binară
care a propulsat revoluţia computerelor,
şi Leibniz era prima persoană care chiar a sugerat construirea unei asemenea maşini.
Vorbea de realizarea ei cu bile,
având porţi şi ceva ce acum numim regiştri de deplasare,
unde aranjaţi porţile, aruncaţi bilele în jos pe trasee.
Şi asta-i tot ce fac aceste maşini,
cu excepţia că în loc de bile,
ele fac asta cu ajutorul electronilor.
Şi apoi sărim la von Neumann, 1945,
când el oarecum reinventează întreaga teorie.
Şi 1945, după război, existau electronice
pentru chiar a încerca şi construi aşa o maşină.
Iunie 1945. De fapt bomba încă n-a fost aruncată,
iar von Neumann încheagă toată teoria pentru construirea acestui lucru,
care de asemenea ne duce la Turing,
care, înainte de asta, a oferit idea c-ar fi posibil toate astea
cu o foarte simplistă şi micuţă maşină cu stări finite,
doar citind o bandă la intrare şi alta la ieşire.
Un alt tip de sursă pentru ceea ce a făcut von Neumann
era dificultatea prognozării timpului.
Lewis Richardson sugera realizarea cu o reţea celulară de persoane,
oferind fiecăruia o bucăţică şi apoi asamblând informaţiile.
Aici avem un model electric ce ilustrează o minte cu voinţă
dar capabilă de doar două idei.
(Hohote de râs).
Şi acesta-i într-adevăr cel mai simplu computer.
E de fapt motivul pentru care avem nevoie de qubiţi,
deoarece are doar două idei.
Şi când plasaţi multe de acestea împreună,
obţineţi esenţa computerelor moderne:
unitatea aritmetică, unitatea de control, memoria,
mediul de înregistrare, intrările şi ieşirile.
Dar este şi un truc aici. Acesta-i fatal -- ştiţi,
am văzut la lansarea acestor programe.
Instrucţiunile care guvernează operarea
trebuie specificate în detaliu absolut complet.
Aşa că programarea trebuie să fie perfectă că altfel nu va funcţiona.
Dacă priviţi la originile sale,
istoria clasică oarecum ne conduce înapoi spre ENIAC.
Dar de fapt maşina de care vă voi vorbi
maşina Institutului pentru Înalte Studii, care-i colo sus,
ar trebui să fie aici jos. Aşa că încerc să revăd istoria.
şi să le ofer acestor tipi mai multă cinste decât au primit.
Aşa un computer ne-ar deschide universuri
care în prezent sunt înafara capabilităţilor instrumentelor noastre,
asta ne face accesibilă o lume complet nouă, şi aceşti oameni au înţeles asta.
Tipul care trebuia să construiască această maşină
e insul din mijloc, Vladimir Zworykin, de la RCA.
RCA, cu una din probabil cele mai proaste decizii de business
a tuturor timpurilor, a decis contra computerelor.
Dar primele şedinţe, noiembrie 1945, s-au ţinut la birourile RCA.
RCA a iniţiat toate acestea şi-a zis, ştiţi,
televizoarele sunt viitorul, nu computerele.
Toate cele necesare de fapt erau prezente --
toate componentele ca aceste maşini să funcţioneze.
Von Neumann, şi un logician, şi un matematician din armată
au conceput toate astea. Aveau nevoie de un loc să-l construiască.
Când RCA a refuzat, atunci au decis să-l construiască la Princeton,
unde Freeman lucra la Institut.
Acolo am copilărit.
Ăsta-s eu, asta-i soră-mea Esther, ea v-a vorbit anterior,
aşa că noi eram pe colo la naşterea acestui lucru.
Ăsta-i Freeman, cu foarte mult timp în urmă,
şi acesta eram eu.
Şi aici sunt von Neumann şi Morgenstern,
care au scris Teoria Jocurilor.
Toate aceste forţe s-au concentrat la Princeton.
Oppenheimer care a construit bomba.
De fapt maşina era utilizată pentru execuţia calculelor pentru bombă.
Şi Julian Bigelow, care a luat locul lui
(neclar) ca inginer care va înţelege, *** să construieşti aşa ceva,
utilizând circuite electrice,. Toată gaşca de oameni veniţi să lucreze la asta
şi femeile în faţă, ele făceau marea parte a codificării, au fost primii programatori.
Aceştia erau prototipul de tocilari ciudaţi.
Ei nu prea se potriveau la Institut.
Iată o scrisoare de la director îngrijorat de --
"în special nedrept în privinţa zahărului."
(Hohote de râs).
Citiţi singuri.
(Hohote de râs).
Aici e prima dată când hackerii au probleme.
(Hohote de râs).
Aceştia nu erau fizicieni teoreticieni.
Ei erau tipi reali cu ciocanul de lipit şi ei chiar au construit acest lucru.
Şi acum ni se pare natural că fiecare din aceste maşini
au miliarde de tranzistoare rulând la miliarde de cicluri pe secundă fără eroare.
Utilizau tuburi cu vid, tehnici de lucru foarte neclare
pentru a realiza operaţii binare din aceste tuburi cu vid utilizate pentru radio.
Ei chiar utilizau 6J6 - tubul cu vid pentru radiouri ordinare -
deoarece au înţeles că sunt mai fiabile decât tuburile mai scumpe.
Şi ce mai făceau la Institut - publicau fiecare pas făcut.
Rapoarte erau publicate aşa că această maşină a fost clonată
în alte 15 locuri de pe glob.
Şi chiar aşa a fost. Era microprocesorul primar.
Toate computerele sunt copii ale acestei maşini.
Memoria era în tuburi catodice --
o grămadă de puncte pe faţa tubului,
foarte, foarte sensibile la perturbaţii electromagnetice.
Şi avem aici 40 asemenea tuburi,
un gen de motor V-40 pentru memorie.
(Hohote de râs).
Intrările şi ieşirile erau prin teleimprimatoare la început.
Acesta-i un disc de cabluri, utilizând roţi de bicicletă.
Acesta e prototipul harddiscului care este în maşinile noastre de azi.
Apoi au trecut la un tambur magnetic.
Acesta-i echipament IBM modificat,
care e la originile întregii industrii de procesare a datelor de la IBM.
Şi astea-s începuturile graficii de calculator.
"Graph'g-Beam Turn On." Pe acest slide,
avem -- din câte ştiu -- primul ecran ce afişează matrice de pixeli, 1954.
Deci, von Neumann deja era plecat în norul teoretic
lucrând la studii abstracte despre *** se pot construi
maşini fiabile din componente ne-fiabile.
Tipii ăştia bând tot ceaiul cu zahăr
notau în registrele lor încercările de a face această maşină să funcţioneze
cu toate aceste 2600 tuburi cu vid care se stricau la fiecare a doua încercare.
Şi asta-i ce-am făcut ultimele şase luni, am răsfoit aceste registre.
"Timp de rulare: două minute. Intrări/Ieşiri: 90 minute."
Include un volum mare de erori umane.
Şi ei incontinuu încearcă să-şi dea seama care-i eroarea maşinii? Care-i eroare umană?
Care-i program, care-i hardware?
Aici un inginer priveşte tubul nr. 36
încercând să înţeleagă de ce memoria nu e focalizată.
Trebuia să focalizeze memoria -- pare a fi ok.
Adică, trebuia să focalizeze fiecare tub pentru a face memoria funcţională,
nemaivorbind de, ştiţi, probleme software.
"Nici un folos, plecat acasă." (Hohote de râs)
"Imposibil de înţeles afurisita de maşină, unde-i cuprinsul?"
Deja se văicăreau de calitatea manualelor:
"înainte de-a opri totul dezgustat."
Aritmetica generală -- registrele de operare,
a necesitat multă muncă nocturnă.
MANIAC - care a devenit acronimul pentru maşină,
Integrator şi Calculator Matematic şi Numeric, "şi-a pierdut memoria."
"MANIAC şi-a restabilit memoria când a alimentarea s-a oprit," "maşina sau omul?"
"Ana!" Deci şi-au dat seama: e o problemă de program:
"Găsit problema în cod, sper."
"Eroare de cod, maşina nu-i vinovată."
"Să fiu al naibii, pot să fiu tot atât de încăpăţinat ca şi chestia asta."
(Hohote de râs).
"S-au ivit zorii." Adică au rulat toată noaptea.
24 de ore acest lucru a rulat, în primul rând calcule pentru bombă.
"Totul până acum e timp pierdut." "Ce folos? Noapte bună."
"Panoul de control deconectat. La naiba cu tot. Plecat." (Hohote de râs)
"Ceva-i în neregulă cu aerul condiţionat --
miros de curele *** în aer."
"Scurtcircuit -- nu porniţi maşina."
"Maşina IBM aruncă un fel de smoală pe cartele. Smoala-i de pe acoperiş."
Aşa că ei chiar lucrau în condiţii grele.
(Hohote de râs).
Iată, "Un şoarece a intrat în ventilator
în spatele grilei de reglaj, setez ventilatorul la vibrare. Rezultat: şoarecele nu mai e."
(Hohote de râs).
"Aici odihneşte şoarece. Născut? Decedat 4:50 dimineaţa, mai 1953."
(Hohote de râs).
E şi o glumă internă creionată de cineva:
"Aici odihneşte Marston Mouse."
Dacă sunteţi matematician veţi înţelege,
deoarece Marston era un matematician care
obiecta că computerele sunt acolo în Princeton.
"Cules un licurici de pe tambur, rulăm la 2 kilo-cicluri."
Asta-i două mii cicluri pe secundă --
"da, sunt fricos" -- adică 2 kilo-cicluri era viteză mică.
Viteza înaltă era 16 kilo-cicluri.
Nu-s sigur că vă amintiţi Mac-urile de 16 Megahertz.
Acela este viteză mică.
"Am reprodus ambele rezultate.
*** determin care-i corect, presupunând că un rezultat e corect?
Acesta este al treilea rezultat diferit.
Ştiu când sunt păcălit."
(Hohote de râs).
"Am reprodus erori şi înainte."
"Maşina rulat bine. Codul nu."
"Se întâmplă doar dacă maşina rulează."
Şi uneori totul merge bine.
"Maşina-i un obiect de artă şi o bucurie pe vecie." "Rulat perfect."
"Gând final: când vor apare erori mai mari şi mai bune, la noi vor apare."
Şi nimeni nu trebuia să ştie că de fapt lucrau la proiectarea bombelor.
Proiectau bombe de hidrogen. Dar cineva în registru,
într-o noapte în fine a schiţat o bombă.
Şi iată rezultatul. Era Mike,
prima bombă termonucleară în 1952.
A fost proiectată pe această maşină,
în pădurea din spatele institutului.
Aşa că von Neumann a invitat o gaşcă de ciudaţi
din toată lumea să lucreze la aceste probleme.
Barricelli, el a venit să lucreze la ceva ce noi acum numim viaţă artificială,
încercând să vadă dacă în acest univers artificial --
era un genetician viral -- mult, mult, mult înaintea timpului său.
El este încă depăşeşte anumite lucrări care se fac acum.
Încerca să pornească un sistem genetic artificial să ruleze în computer.
A început -- universul lui e lansat pe 3 martie 1953.
Asta-i aproape exact -- exact acum 50 de ani, marţea viitoarea, cred.
Şi el vedea totul în termeni de --
Putea citi codul binar direct de pe maşină.
Avea o relaţie minunată cu maşina.
Alţii nu puteau lansa maşina. Pentru el însă rula de fiecare dată.
Chiar şi erorile erau reproduse exact.
(Hohote de râs).
"Dr. Barricelli pretinde maşina e defectă, codul e corect."
Aşa că el a proiectat acest univers şi-l rula.
Când cei cu bomba plecau acasă, el avea acces.
Rula maşina toată noaptea, rulând acest program.
Dacă-şi aminteşte cineva de Stephen Wolfram,
care a reinventat acest lucru.
Şi el l-a publicat. Nu era clasat şi a dispărut.
A fost publicat în literatură.
"Dacă-i atât de uşor de creat organisme vii, de ce să nu creezi singur câteva?"
Aşa că el a decis să încerce,
să ruleze această biologie artificială pe maşini.
Și a descoperit toate aceste, de parcă --
Era ca un naturalist ce venea
şi privea acest minuscul univers de 5000 octeţi,
şi observa toate aceste lucruri ce aveau loc
pe care noi le observăm în lume, în biologie.
Astea-s câteva din generaţiile universului lui.
Dar ele vor rămâne doar numere;
nu vor deveni organisme.
Ele trebuie să aibă ceva.
Avem un genotip şi trebuie să avem şi un fenotip.
Ele trebuie să iasă şi să facă ceva. Şi el a început să facă asta,
a început să le de acestor organisme numerice lucruri cu care se pot juca,
jucau şah cu alte maşini etc.
Şi ele au început să evolueze.
Şi a mers prin toată ţara pentru aşa ceva.
De câte ori apărea o maşină nouă, mai rapidă, începea s-o utilizeze,
şi vedea exact ce se întâmplă acum:
că programele, în loc să fie oprite -- când ieşi din program,
ai continua să le rulezi
şi de fapt, tot felul de lucruri ca cele pe care le face Windows --
rulează ca un organism multicelular pe mai multe maşini --
el a anticipat că toate acestea se vor produce.
Şi a observat că evoluţia însuşi e un proces inteligent.
Nu era nici un fel de inteligenţă a creatorului,
dar obiectul însuşi era un calcul paralel gigantic
care are şi o anumită inteligenţă.
Şi-şi ieşea din fire pentru a spune
că el nu spune că acesta este ca viaţa,
sau un gen nou de viaţă;
era doar o altă versiune a aceluiaşi fenomen.
Şi că de fapt nu-i nici o diferenţă între ce făcea el pe calculator
şi ce-a făcut natura miliarde de ani în urmă.
Dacă am putea să facem acelaşi lucru azi?
Păi când am mers la una din arhive răscolind aceste chestii, ca să vezi,
arhivarul s-a întors şi-mi zice într-o zi
"Cred că am găsit încă o cutie care ar fi fost aruncată."
Şi era universul lui pe cartele perforate.
Aşa că iată-l, 50 ani mai târziu, aşezate aici. O animaţie oarecum suspendată.
Sunt instrucţiunile pentru rularea --
ăsta-i de fapt codul sursă
pentru unul din acele universuri,
cu o notiţă de la ingineri
afirmând că au anumite probleme.
"Trebuie să fie ceva în acest cod ce nu ne-ai explicat încă."
Şi cred că ăsta-i chiar adevărul. Noi încă nu înţelegem
*** aceste instrucţiuni simple pot duce la complexitatea crescândă.
Care-i linia care desparte
lucrurile care sunt ca viaţa şi ce-i chiar viu?
Aceste cartele, acum, noroc că m-am arătat pe la arhivă, sunt salvate.
Şi întrebarea e să le rulăm sau nu?
Ştiţi, am putea oare să le rulăm?
Vreţi să le dăm drumul pe Internet?
Aceste maşini vor crede că ele --
aceste organisme, dacă ar reveni la viaţă acum --
au murit şi ajuns în rai, există un univers --
laptopul meu e de 10 mii milioane de ori
mai mare ca universul în care trăiau când Barricelli a oprit proiectul.
El se gândea mult prea înainte,
*** aşa ceva ar creşte într-o nouă formă de viaţă.
Şi asta este ceea ce se întâmplă!
Când Juan Enriquez ne-a povestit
că aceşti 12 trilioane octeţi sunt transferaţi încolo şi înapoi,
şi conţine date genomice ce merg spre laboratorul proteomic,
asta-i ce şi-a imaginat Barricelli:
că acest cod digital pe aceste maşini
de fapt începe să codeze --
deja codează cu acizi nucleici.
Facem asta de când, ştiţi, am început PCR (copierea secventelor de gene)
şi sintetizarea firelor mici de ADN.
Şi foarte curând chiar vom începe să sintetizăm proteine,
şi *** ne-a arătat Steve, asta chiar ne deschide o lume complet nouă.
E o lume închipuită chiar de von Neumann.
Asta a fost publicat după moartea lui: un fel de note nefinalizate
despre maşini auto-reproductibile.
Ce este necesar pentru a face maşinile să atingă
starea în care ele încep a se reproduce.
De fapt a fost nevoie de trei persoane:
Barricelli a avut conceptul de program ca ceva viu.
Von Neumann a văzut *** pot fi construite maşinile.
Că acum, la ultima numărare, patru milione
maşini von Neumann sunt construite în fiecare 24 ore.
Şi Julian Bigelow, care a murit cu 10 zile în urmă --
acesta-i necrologul lui John Markoff pentru dânsul --
el era veriga importantă care lipsea,
inginerul care a venit
şi a ştiut *** să aranjeze tuburile cu vid pentru a le face să lucreze.
Şi toate computerele noastre includ în ele,
copii ale arhitecturii pe care el a trebuit s-o proiecteze
într-o zi, cu creion şi hârtie.
Şi datorăm o cinstire enormă pentru asta.
Şi el a explicat, într-un mod foarte generos,
spiritul care i-a adus pe toţi aceşti oameni diferiţi
la Institutul de Înalte Studii în anii 40 să lucreze la acest proiect,
şi să facă rezultatele accesibile liber fără brevete, fără restricţii,
fără dispute de proprietate intelectuală pentru restul lumii.
Acesta este ultima înregistrare în registru
când maşina a fost oprită, iulie 1958.
Şi îi aparţine lui Julian Bigelow care l-a rulat până la miezul nopţii
când maşina a fost oficial deconectată.
Şi acesta este finalul.
Mulţumesc foarte mult.
(Aplauze)