Tip:
Highlight text to annotate it
X
ŞARADA
Nu-mi spune. Nu ştiai că e încărcat.
Sylvie!
Nu poate să facă ceva constructiv *** ar fi să stârnească o avalanşă sau aşa ceva?
Du-te să te joci, dragule.
Când începi să mănânci aşa, e ceva în neregulă.
- Sylvie, divorţez. - Ce?
- De Charles? - E singurul soţ pe care îl am.
Am încercat să fac să meargă, chiar am încercat, dar...
- Dar ce? - Nu pot să-ţi explic.
Chestia e că sunt prea nefericită că să mai continui aşa.
Este revoltător că nefericirea ta nu se transformă în grăsime.
Dar nu înţeleg. De ce vrei să divorţezi?
Pentru că nu-l iubesc. Şi e clar că nici el nu mă iubeşte.
Ăsta nu e un motiv să divorţezi. Cu un soţ bogat şi cu moda din anul ăsta
nu va fi greu să găseşti noi prieteni.
Am venit la Paris să scap de provincialismul american,
dar asta nu înseamnă că sunt pregă***ă pentru tradiţionalismul francez.
Detest ideea de divorţ, Sylvie. Dar dacă Charles ar fi fost sincer cu mine...
Asta e tot ceea ce cer de la cineva. Adevărul gol-goluţ.
Dar cu Charles, totul e secret şi minciună.
Îmi ascunde ceva, Sylvie. Ceva teribil. Şi mă sperie.
Vă aparţine?
E al ei. Unde l-ai găsit? Jefuia o bancă?
- Aruncă bulgări în baronul Rothschild. - Mulţumesc.
- Ne cunoaştem? - De ce? Crezi că ne vom cunoaşte?
Nu ştiu. De unde să ştiu?
Pentru că deja cunosc mulţi oameni şi până moare unul din ei, nu mai pot cunoaşte pe nimeni.
Bine. Dacă unul ajunge pe lista neagră, anunţaţi-mă.
Laşule.
Renunţaţi foarte uşor, nu-i aşa?
Hai, Jean-Louis, să ne plimbăm. Nu am mai văzut vreun Rothschild înainte.
Deştept băiat. Aproape că nu m-a nimerit.
Mulţumesc.
Îmi blocaţi priveliştea.
- Ce privelişte aţi prefera? - Cea pe care o acoperiţi.
Este ultima mea ocazie. Mă întorc la Paris după-amiaza asta.
- *** vă cheamă? - Peter Joshua.
Numele meu e Regina Lampert.
- E şi un domn Lampert? - Da.
- Bravo ţie! - Nu. Divorţez.
- Vă rog, nu din cauza mea. - Oh, nu. Vedeţi, nu îl iubesc cu adevărat.
- Măcar sunteţi sinceră. - E şi o doamnă Joshua?
- Da, dar am divorţat. - Nu era o insinuare. Sunt doar curioasă.
- E şi soţul cu dumneavoastră? - Charles nu a fost niciodată cu mine.
- *** vă spun oamenii? Pete? - Domnul Joshua.
- Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneavoastră. - Acum sunteţi supărat.
Nu, nu sunt. Am multe bagaje de făcut. Şi eu mă întorc la Paris.
Shakespeare zicea... Când necunoscuţii se întâlnesc la capăt de lume,
ar trebui să se revadă?
- Shakespeare nu a spus niciodată asta. - De unde ştiţi?
- E groaznic. L-aţi inventat. - Sună bine. Mă veţi suna?
- Sunteţi în cartea de telefon? - Charles este.
Este doar un singur Charles Lampert?
Doamne fereşte! Sper.
- La revedere, Sylvie şi mulţumesc. - După ce divorţezi, te întorci în America?
- Nu vrei să rămân? - Desigur. Dar dacă te-ai întoarce, mi-ai scrie.
Şi ai putea avea timbrele. O să-ţi iau câteva de aici, bine?
- Bine. - La revedere.
Mulţumesc.
Honorine?
Honorine!
- Doamna Charles Lampert? - Da...
Sunt inspectorul Edouard Grandpierre de la Poliţia Judiciară.
Vreţi să mă însoţiţi, vă rog?
Ei bine, doamnă?
Sunteţi sigură?
L-aţi iubit?
Mi-e frig.
Am găsit cadavrul soţului dumneavoastră lângă linia de tren Paris-Bordeaux.
Era îmbrăcat doar în pijama. Cunoaşteţi vreun motiv pentru care
ar fi vrut să părăsească Franţa?
Să plece? Nu.
Soţul dumneavoastră avea un bilet pentru vasul Maranguape.
Acesta a plecat spre Venezuela în dimineaţa asta la 7:00.
- Sunt foarte confuză. - Soţul dumneavoastră era american?
- Elveţian. - Elveţian... Meseria sa?
- Nu avea una. - Era un om înstărit?
- Bănuiesc. Nu ştiu. - Cam cât de înstărit aţi spune?
- Nu ştiu. - Unde îşi ţinea banii?
Nu ştiu.
În afară de dumneavoastră, care îi este cea mai apropiată rudă?
Nu ştiu.
E absurd, doamnă! Cu totul absurd.
- Ştiu. Îmi pare rău. - Se poate?
Aş vrea să nu fumaţi.
- Lucrurile lui Lampert. - De acord.
Miercurea trecută, soţul dumneavoastră a vândut
tot conţinutul apartamentului la licitaţie publică.
Totul. Galeria i-a plă*** 1.250.000 de franci. În dolari, 250.000.
Autorităţile din Bordeaux au percheziţionat compartimentul său din tren.
Au căutat temeinic. Nu au găsit 250.000 de dolari.
Aceste câteva lucruri sunt tot ce s-a găsit în compartiment.
Nu era niciun alt bagaj. Soţul dumneavoastră se grăbea foarte tare.
Un portofel cu 4.000 franci. O agendă.
Ultima sa notă a fost scrisă ieri, joi, 5:00 PM, Jardin des Champs Elysees.
- De ce acolo? - Nu ştiu. Poate că a cunoscut pe cineva.
Evident. Un bilet pentru America de Sud.
O scrisoare cu timbru dar nesigilată, adresată dumneavoastră.
Pot s-o văd, vă rog?
Draga mea, Regina, sper că te bucuri de vacanţă.
La Megeve e frumos în perioada asta a anului. Zilele trec încet şi sper
să te văd curând. Ca întotdeauna, Charles.
PS. Dentistul a sunat ieri. Programarea ta a fost schimbată.
Nu e prea mult, nu?
Ne-am permis să-l sunăm pe dentistul dumneavoastră.
- Credeam că poate aflăm ceva. - Şi aţi aflat?
Da. Programarea dumneavoastră a fost schimbată.
O cheie de la apartamentul dumneavoastră, un pieptene, un stilou,
o perie de dinţi, o cutie de praf de dinţi.
Asta e tot.
Dacă semnaţi această listă, puteţi lua lucrurile cu dumneavoastră.
- Asta e tot? Pot să plec? - Încă o întrebare.
Acesta este paşaportul soţului dumneavoastră?
Da...
Şi acesta?
Nu înţeleg.
Şi acesta?
Şi acesta?
Am sunat, dar nu a răspuns nimeni.
- Bună. - Bună. Vroiam să-ţi spun ce rău îmi pare.
- Dacă pot să fac ceva... - *** ai aflat?
Scrie în ziare. Îmi pare foarte rău.
Mulţumesc.
- Am apăsat pe sonerie, dar nu a sunat... - Ştiu. Nu e curent.
- Unde a dispărut totul? - Charles a vândut totul la licitaţie.
Asta e tot ce mi-a rămas.
Îmi plăcea camera asta, dar Charles nu a văzut niciodată asta.
Vedea doar ce e în ea.
Cred că o prefer aşa.
- Ce vei face? - O să încerc să-mi recapăt vechea slujbă
de la Euresco, bănuiesc.
- Ce făceai? - Sunt traducător simultan. Ca Sylvie.
Ea traduce din engleză în franceză, eu din franceză în engleză.
Asta făceam înainte să mă mărit cu Charles.
Poliţia probabil crede că eu l-am omorât.
- Vrei să spui divorţ instant? - Cam aşa ceva.
Totuşi e groaznic să se termine aşa. Aruncat din tren ca un sac de poştă...
- Hai, nu poţi rămâne aici. - Nu ştiu unde să mă duc.
O să-ţi găsim un hotel.
Să nu fie prea scump.
- Nu mai sunt o doamnă avută. - Ceva curat şi modest.
Destul de aproape de EURESCO să poţi lua un taxi când plouă. Bine?
Bine.
- Nu a venit prea multă lume, nu-i aşa? - Charles nu avea prieteni?
Nu mă întreba pe mine. Sunt doar văduvă.
Dacă Charles ar fi murit în pat, nu l-am fi avut nici pe el.
Măcar ştie *** să se comporte la înmormântări.
Nu ai nicio idee cine ar fi putut s-o facă?
Până acum 2 zile, singurul lucru pe care-l ştiam despre Charles, era numele său.
Acum se pare că nici asta nu ştiam.
Se pare că-l cunoştea pe Charles destul de bine.
- *** poţi să ştii? - E alergic la el.
Noroc.
- Îl cunoşti? - Nu l-am mai văzut înainte.
Arrivederci, Charlie.
Doamna Lampert?
Doamnă Lampert, Charlie nu merita să moară aşa.
Zău că nu.
Ce urmează?
Mii de scuze, doamnă.
- Mersi. - Pardon...
- De la cine e? - De la ambasada americană.
Dragă doamnă Lampert, vă rog să treceţi pe la biroul meu mâine la 13:00.
Sunt nerăbdător să discutăm despre moartea soţului dumneavoastră. Cu stimă, H. Bartholomew.
L-am păcălit pe bătrânel la ultimul pot cu o pereche de doiari.
- Ce e deprimant în asta? - Dacă eu îl fraieresc, ce o să-i facă ruşii?
Bună ziua!
E ceva în neregulă, domnişoară Tompkins?
Domnişoara Tompkins nu e aici.
Îmi pare rău. Secretara probabil că a plecat la masă. Dumneavoastră sunteţi...
- Doamna Lampert. Doamna Charles Lampert. - Da, vă rog. Intraţi, doamnă Lampert.
Scuzaţi-mă puţin, doamnă Lampert.
Ce pată încăpăţânată!
Curăţătoria chimică nu are efect.
Ştiam un om foarte priceput pe Rue Ponthieu,
dar ni s-a cerut s-o folosim pe cea din clădire ca să economisim.
Domnule Bartholomew, sunteţi sigur că ştiţi cine sunt?
Eşti văduva lui Charles Lampert, nu?
Îmi pare foarte rău.
Ultima oară când am trimis o cravată, numai pata a venit înapoi.
Voila, după *** spun ei. Nu luaţi loc, doamnă Lampert?
Am ceva aici. Am lebărvurşt, lebărvurşt, pui şi lebărvurşt.
Nu mulţumesc.
Doamnă Lampert, ştiţi ce este CIA?
Bănuiesc că nu e o companie aeriană, nu-i aşa?
Central Intelligence Agency. CIA.
- Vreţi să spuneţi spioni şi tot tacâmul? - Noi le spunem agenţi.
- Noi? Vreţi să spuneţi că dumneavoastră? - Cineva trebuie s-o facă, doamnă Lampert.
Nu credeam că oamenii ca voi trebuie să recunoască...
Nu sunt un agent. Sunt administrator.
Un funcţionar. Încerc să conduc un birou de oameni suprasolicitaţi
cu fonduri puţine.
- Congresul crede că un spion... - Un agent.
Da. Că el nu are nevoie decât de o carte de coduri, o pilulă de cianură
şi e în afacere.
Ce legătură are totul cu mine, domnule Bartholomew?
Soţul dumneavoastră era căutat de Guvernul SUA.
- Pot să iau un sandwich, vă rog? - Pui sau lebărvurşt?
Pui!
Să fiu mai precis, doamnă Lampert, soţul dumneavoastră era căutat de CIA.
- Deci asta era! - Da.
Noi îl ştiam bineînţeles, după numele său adevărat, Voss. Charles Voss.
Bine, doamnă Voss, mi-ar plăcea să vă uitaţi la această poză pentru un moment.
Spuneţi-ne dacă recunoaşteţi... Apropo, aţi văzut-o pe asta?
- Scott, Cathy şi Ham Jr. - Sunt foarte drăguţi.
- Nu-i aşa? Bine, doamnă Voss... - Nu-mi mai spuneţi aşa.
Lampert este numele de pe certificatul de căsătorie.
Îmi pare rău, doamnă Lampert,
uitaţi-vă la această poză şi ziceţi dacă recunoaşteţi pe cineva.
Un moment. Să vedeţi mai bine.
- E Charles! - Foarte bine.
Arată aşa de tânăr. Când a fost făcută?
În 1944. Următorul, vă rog.
Un om care a fost la înmormântare ieri. Un bărbat înalt în costum de catifea.
- Numele de Tex Panthollow vă este cunoscut? - Nu.
- Vreţi vin? - Nu, mulţumesc.
Următorul vă rog.
Şi el era acolo. Mai puţin păr, dar e acelaşi.
Îl cunoaşteţi, doamnă Lampert? Leopold W. Gideon?
- Nu. - Ultimul, vă rog.
Asta e o figură pe care n-o poţi uita. Şi el era acolo!
Herman Scobie. Nici pe el nu l-aţi mai văzut?
Mulţumesc cerului, nu!
- Doamnă Lampert, mă tem că sunteţi în pericol. - De ce aş fi în pericol?
Sunteţi soţia lui Charles Voss. Acum că el e mort, sunteţi singura lor pistă.
Domnule Bartholomew, dacă încercaţi să mă speriaţi, faceţi o treabă foarte bună!
Faceţi ce vă cerem, doamnă Lampert. Este singura dumneavoastră şansă.
Bucuroasă. Dar nu ştiu ce vreţi. Nu mi-aţi spus.
Nu v-am spus?
E vorba de bani, doamnă Lampert. Banii.
Cei 250.000 de dolari primiţi de Charles Voss la licitaţie.
Cei trei îi vor şi ei şi îi vor mult de tot.
Dar sunt banii lui Charles, nu ai lor.
Doamnă Lampert, aş vrea să vă văd convingându-i pe ei de asta.
Dar atunci ai cui sunt? Ai lui sau ai lor?
Ai noştri.
Charles Voss a furat 250.000 de dolari de la Guvernul SUA. Mă tem că îi vrem înapoi.
Dar eu nu îi am.
E imposibil, doamnă Lampert. Sunteţi singura care ar fi putut să-i aibă.
Domnule Bartholomew, dacă aş avea un sfert de milion de dolari, credeţi-mă, aş şti!
Cu toate astea, doamnă Lampert, îi aveţi.
Vreţi să spuneţi că se află pe undeva, toţi banii ăia?
Sau un cec, cheia de la un seif... Uitaţi-vă după ei, doamnă Lampert.
Sunt sigur că o să-i găsiţi. Căutaţi-i cât de tare şi de repede puteţi.
S-ar putea să nu aveţi foarte mult timp. Aceşti 3 oameni ştiu că aveţi banii
la fel de sigur *** ştim noi.
Nu veţi fi în siguranţă până când banii nu sunt în mâinile noastre. E clar?
Aici trebuie să mă sunaţi, ziua sau noaptea.
E o linie directă către biroul şi apartamentul meu.
Şi vă rog să nu spuneţi la nimeni că aţi fost aici.
S-ar putea să fie fatal şi pentru ei şi pentru dumneavoastră.
După *** am spus, doamnă Lampert, mă tem că sunteţi într-un mare pericol.
Regret că trebuie să spun asta. Dar vă rog amintiţi-vă ce a păţit soţul dumneavoastră.
- Bună. - Bună, Peter.
Nu mi-ai telefonat să ne întâlnim la colţul ăla?
Îmi pare rău. Am auzit copiii râzând.
- Înţelegi franceza? - Niciun cuvânt.
Încă mai am probleme cu engleza.
- Bărbatul şi femeia sunt căsătoriţi. - Văd asta. Îşi dau în cap.
- Cine e ăla cu pălărie? - Ăla e poliţistul.
Vrea s-o aresteze pe Judie pentru că l-a omorât pe Punch.
- Ce zice acum? - Că e nevinovată. Nu l-a omorât.
- Ba l-a omorât. - Eu o cred.
- Cine era ăla? - Punch, bineînţeles.
Punch, bineînţeles... Credeam că e mort.
Doar se prefăcea ca să-i dea o lecţie.
Numai că e mort, Peter. L-am văzut, nu se preface.
Cineva l-a aruncat din tren. Charles era implicat în ceva groaznic.
- Ce o să fac? - Mi-ar plăcea să mă laşi să te ajut.
Nu pare genul de lucru la care o femeie tânără poate să facă faţă singură.
Ce-ar fi să mă faci vicepreşedinte cu sarcina de a te înveseli?
Începând din seara asta?
Bună seara, doamnelor şi domnilor!
În seara asta, ca în toate celelalte seri, ştiţi bine, că aici, în clubul Black Sheep,
atracţia sunteţi voi!
Apropiaţi-vă, doamnelor şi domnilor...
Ce se întâmplă?
Distracţie şi jocuri. Şi evident noi suntem atracţia.
- Hai. - Ce? Tu şi cu mine?
Toată lumea!
Haideţi, doamnelor şi domnilor! Jocurile sunt foarte simple.
Sunt 2 echipe şi pentru fiecare echipă e câte o portocală.
Puneţi portocala aşa şi daţi-o persoanei din spatele dumneavoastră,
dar fără să vă folosiţi mâinile.
Sunteţi gata? Unu, doi, trei...
- Doamnă Lampert! - Cine sunteţi dumneavoastră?
- Charles nu v-a spus, doamnă Lampert? - Ce să-mi spună?
- Nu vă aparţin. Ştiţi asta, nu-i aşa? - Nu ştiu nimic...
Doamnă Lampert! În orice dimineaţă vă puteţi trezi moartă, doamnă Lampert.
Lasă-mă în pace!
Moartă, doamnă Lampert. Ca ştirile de acum o săptămână. Ca Charles, doamnă Lampert.
Opreşte-te!
- Care-i problema? - M-a călcat pe picior.
- Iertaţi-mă... - Aşteaptă-mă aici. Nu voi sta mult.
Sunt sigur că a fost fără intenţie...
Domnule Bartholomew? Sunt Regina Lampert. Tocmai l-am văzut pe unul din acei oameni...
Domnule Bartholomew, mă auziţi?
Domnule Bartholomew, sunt Regina Lampert. Tocmai...
- Salut. - Ce vreţi?
- Cred că glumiţi! - Nu glumesc.
Haideţi, doamnă Lampert, ştiţi ce sunt şi o să îi luaţi pentru mine.
Eu nu mă joc aici.
Chiar deloc...
- Vă rog, opriţi-vă! - Nu faceţi atâta zgomot, doamnă Lampert.
Ştiţi, ar putea fi mai rău...
Îmi aparţin, doamnă Lampert. Şi o să-i luaţi pentru mine.
Sau viaţa dumneavoastră nu o să mai valoreze nici cât hârtia pe care sunt imprimaţi.
- Înţelegeţi ce vă spun? - Opriţi-vă, vă rog! Opriţi-vă!
- Duceţi-vă acasă şi gândiţi-vă foarte bine... - Sunteţi nebun! Sunteţi absolut nebun!
Ce s-a întâmplat? Ce faci aici?
Am o cădere nervoasă.
Stai puţin. Am aşteptat destul. Ce s-a întâmplat?
- Nu sunt sigură dacă ar trebui să-ţi spun sau nu. - Ce înseamnă asta?
A zis că dacă aş spune cuiva, ar putea fi fatal pentru ei şi pentru mine.
- Cine a zis? - Asta nu trebuie să spun.
- Încetează cu prostia asta. - Nu mă mai necăji. Toată lumea mă necăjeşte.
- Nu te necăjesc... - Ba da. Ai zis că e o prostie.
Să fii omorât cu sânge rece nu e o prostie. De ce nu încerci şi tu odată?
- Te superi dacă mă conduci până la uşă? - Bineînţeles că nu.
E un loc bun să-ţi faci prieteni.
- Ai zis că soţul tău era implicat în ceva. - *** te razi acolo?
- Ce era? - Ce era... ce?
În ce era implicat soţul tău.
Ştiu că îţi cer să-ţi foloseşti imaginaţia... Putem să ne prefacem măcar puţin că sunt o femeie.
Ascultă. Ai putea fi arestată că ai transportat un minor deasupra etajului 1.
- Ai ajuns. - Unde?
Pe strada unde stai.
- Ce-ar fi să ne mai plimbăm în jurul parcului? - Ce-ar fi să ieşim de aici? Hai, copilă, afară.
- Nu intri puţin? - Nu.
Nu muşc, să ştii. Decât dacă e necesar.
- Ţi-ar plăcea o bătaie? - Ţi-ar plăcea un pumn în nas?
- Nu mă mai trata ca pe un copil! - Atunci nu te mai comporta ca unul.
Dacă vrei să-mi spui ce te nelinişteşte, bine. Dacă nu, sunt obosit, e târziu şi vreau să mă culc.
- Ştii ce e rău la tine? - Nu. Ce?
Nimic.
- Unde sunt, doamnă? - Nu ştiu.
Îi vreau. Dă-mi banii! Sunt ai mei!
Peter! Peter! Un bărbat a încercat să mă omoare!
Peter?
Peter, eşti bine?
- Peter, eşti rănit? - Mi-am scrântit orgoliul.
- *** te simţi tu? - Speriată.
O să fii bine. Unde s-a dus?
Pe fereastră, bănuiesc.
Încuie uşa şi nu lăsa pe nimeni înăuntru în afară de mine.
- Şi închide ferestrele după mine. - Ai grijă.
Mi-ai luat vorbă din gură.
- Alistair! - Ce mai e acum, Pamela?
Iar s-a întâmplat. Alt om ciudat s-a uitat pe fereastră la mine, dar apoi a plecat!
Ghinion, Pamela!
A fost o mişcare proastă, Herman!
Dacă ştiam că te duci în camera ei, puteam face ceva să-i ţinem ocupaţi.
Dar să te strecori aşa, pe cont propriu! Ce vroiai să facă, să intre şi să dea mâna cu tine?
O mişcare proastă, Herman. O mişcare proastă.
Da, a fost o mişcare proastă, Herman. Ce e cu tine?
- Mai vrei? - Nu contează. Ai banii?
*** puteam să-i iau cu cei trei fraţi Marx pe urmele mele?
Credeam că avem o înţelegere.
Fata are încredere în mine. Dacă are banii, voi afla.
Dar voi să mă lăsaţi în pace.
Noi ne-am asumat toate riscurile. Banii ne aparţin nouă. Nu lui.
Nu fi lacom, Herman. O parte din nimic e tot nimic.
Gândeşte-te la asta. Şi hotărăşte-te. Mă aşteaptă.
Nu văd *** ar putea să ne facă rău încă 24 de ore.
Sigur că nu după atâţia ani.
Atunci să-i daţi din partea voastră. Nu din a mea.
Nu din a mea!
Are vreunul din voi camera de lângă a ei?
- Da, eu. De ce? - Dă-mi cheia şi ia-ţi altă cameră.
Vreau s-o folosesc.
Dar dacă găseşti banii, n-o să uiţi să le spui prietenilor tăi de ei, nu-i aşa?
- Nu-ţi face griji. - Nu-mi fac griji.
Îl vezi pe micuţul ăsta? El îşi face griji. Şi e chiar mai rău decât mine.
- Cine e? - Eu sunt, Peter.
Nu era nici urmă de el.
De ce nu ai încredere în mine să-mi spui despre ce e vorba?
Erau 3 bărbaţi. El e unul din ei.
Ei cred că am un sfert de milion de dolari care le aparţine lor.
- Continuă. - Asta e tot.
Nu este. Unde sunt banii?
Nu ştiu. L-au omorât pe Charles că să-i obţină dar probabil că nu-i avea cu el în tren.
- Deci ei cred că ţi-a lăsat ţie banii? - Nu mi i-a lăsat. M-am uitat peste tot.
Şi dacă nu-i găsesc, o să mă omoare.
N-o s-o facă. Nu-i voi lăsa.
Peter, ajută-mă. Eşti singurul în care pot avea încredere.
Te voi ajuta. Ţi-am spus că te voi ajuta.
Îmi e aşa de foame că o să leşin. Şi ţi-am udat costumul.
Nu-i nimic. Se usucă repede.
Şterge-ţi ochii.
Promite-mi că nu o să mă minţi la fel ca Charles. De ce trebuie să minte oamenii?
De obicei pentru că vor ceva. Şi le e teamă că nu vor obţine nimic, spunând adevărul.
Tu minţi?
- Alo? - Doamnă Lampert, sunt eu.
Cel care a fost în camera dumneavoastră acum câteva minute.
- Ce vrei? - Cine e?
- E cel cu care te-ai luptat. - Dyle e cu tine?
- Cine? - Cel cu care m-am luptat, doamnă Dyle!
Ăla e numele lui. Ce e? Mai e încă acolo?
- Da. Aşa e. - Ce zice?
Să nu aveţi încredere în el. Nu-i spuneţi nimic. Vrea banii.
Despre ce era vorba?
A zis că dacă nu-i dau banii, o să mă omoare.
Nu o lua în serios. Încearcă doar să te sperie.
- Cred în ceea ce a zis. - Erau doar nişte cuvinte.
Cuvintele pot răni.
Ştiu. Încearcă să dormi. O să te simţi mai bine.
N-ai nicio grijă. Am aranjat să iau camera de lângă tine.
Aşa că o să fii în siguranţă. Dacă vrei ceva, să baţi în perete.
Mai bine încuie uşa după mine. Noapte bună.
Dar sunt calmă, domnule Bartholomew. Ceea ce încerc să vă spun e că mai e cineva.
Ce?
Cineva care nu era în poza pe care mi-aţi arătat-o azi.
Zice că numele său e Peter Joshua, dar nu e. E Dyle.
- Mai sunteţi acolo, domnule Bartholomew? - Da, da, doamnă Lampert.
Nu ştiu cine e acest domn Dyle,
dar poate că ne-am înşelat în legătură cu cine l-a omorât pe soţul dumneavoastră.
Vreţi să spuneţi că poate el...
Domnule Bartholomew, plec de aici cu primul avion. Nu o să stau până mă ciopârţeşte cineva.
Liniştiţi-vă, doamnă Lampert! Liniştiţi-vă! Unde sunteţi acum? Putem să ne întâlnim în piaţă?
- La Les Halles? - Da, vizavi de St. Eustache.
- Ne vedem acolo în 15 minute. - Bine, voi fi acolo în 15 minute.
Plecaţi repede! Nu contează unde! Nu contează unde! Repede!
Urmăreşte taxiul ăla!
- Aţi fost urmărită? - Da, de Dyle. Dar l-am pierdut.
Încep să cred că femeile sunt cei mai buni spioni.
Agenţi.
Are un pistol, domnule Bartholomew.
- Nu. - Dar l-am văzut!
- Nu, nu e Carson Dyle. - Carson?
Există un singur Dyle implicat în această afacere, doamnă Lampert.
- E Carson Dyle. - Vreţi să spuneţi că aţi ştiut de el tot timpul?
E destul cât să te facă vegetariană, nu-i aşa?
Sunt norocoasă că nu mă aflu şi eu acolo.
- De ce nu mi-aţi spus că ştiaţi de Dyle? - Nu vedeam rostul. Dyle e mort.
Domnule Bartholomew, despre ce e vorba?
În 1944, 5 membri ai OSS, unitatea de spionaj militar,
au fost trimişi în spatele liniilor germane pentru a trimite 250.000 de dolari în aur francezilor.
Cei 5 oameni, erau bineînţeles, soţul dumneavoastră, Charles,
cei trei care au venit la înmormântarea lui ieri şi Carson Dyle.
- În loc să aducă aurul, ei l-au furat. - ***?
Îngropându-l. Apoi au raportat că l-au capturat germanii.
Tot ce trebuiau să facă era să se întoarcă după război, să-l scoată şi să-l împartă în la 5.
Un sfert de milion de dolari. Fără întrebări.
Pot să iau o ţigară, vă rog?
Nu pot să le suport. E ca şi *** ai bea cafeaua cu paiul.
Totul a mers bine până ce aurul a fost îngropat. Apoi, înainte să poată scăpa,
au fost prinşi în ambuscadă de o patrulă germană. O mitralieră l-a lasat pe Scobie fără mâna dreaptă
şi l-a lovit pe Carson Dyle din plin în stomac.
- Ce avea aia? - Nimic, bănuiesc. Ce s-a întâmplat apoi?
- Aveţi idee cât costă astea? - Vă rog continuaţi, domnule Bartholomew.
Ce s-a întâmplat apoi?
Carson Dyle a fost omorât, dar Scobie putea călători...
- Supa pentru cine e? - Pentru mine.
- Unde rămăsesem? - Carson Dyle era mort.
Da. Carson Dyle era mort.
Ceilalţi în sfârşit s-au întors la bază şi au aşteptat să se termine războiul.
Numai că Charles nu a mai putut aştepta la fel de mult ca ceilalţi.
A ajuns înaintea lor la aur, a luat totul pentru el şi a dispărut.
Le-a luat lui Gideon, Tex şi Scobie tot acest timp să-l găsească.
Dar dacă au furat toţi aceşti bani, de ce nu-i puteţi aresta?
Ştim ce s-a întâmplat din puţinele dovezi pe care le-am strâns.
- Încă nu avem nicio dovadă clară. - Ce legătură are asta cu CIO?
CIA, doamnă Lampert. E o extensie a OSS-ului.
- Sunt banii noştri şi îi vrem înapoi. - Îmi pare rău, domnule Bartholomew,
dar nimic din ce mi-aţi spus nu mi-a schimbat părerea. Plec din Paris diseară.
Nu v-aş sfătui asta, doamnă Lampert. Mai bine gândiţi-vă ce a păţit soţul dumneavoastră,
când a încercat să plece. Oamenii ăia nu vor fi foarte departe
indiferent de unde mergeţi. De fapt, nu văd rostul în a vă schimba hotelul.
Vă rog, ajutaţi-ne, doamnă Lampert. Guvernul contează pe dumneavoastră.
Bănuiesc că dacă tot o să mor, mai bine aş face-o pentru ţara mea.
Aşa trebuie. Uite ce vreau să faceţi.
Suntem nerăbdători să ştim cine e bărbatul ăsta, cel care îşi spune Dyle.
- Vreau să aflaţi. - De ce eu?
Sunteţi în situaţia ideală. Are încredere în dumneavoastră.
Oricum, dumneavoastră înşivă aţi spus că femeile sunt cei mai buni spioni.
Agenţi.
Oh, mă scuzaţi.
- Domnişoară! Domnişoară! - De ce mă urmăreşti? Arăt ca o paradă.
Opreşte-te!
Ce mai faci? Mă bucur să te văd. Când ai sosit? E un oraş frumos.
Te simţi bine? Sunt atâtea lucruri de văzut.
- Domnişoară! Domnişoară! - Dacă nu încetezi să mă urmăreşti, chem poliţia!
Taxi!
- Dyle, vă rog. D-Y-L-E. - Da, domnule Dyle. Îmi amintesc.
- Îmi pare rău, domnule Dyle. Nimic azi. - Mulţumesc.
Domnul Dyle, vă rog. Sunteţi căutat la telefon. Domnul Dyle, cabina 4.
Domnul Dyle, cabina 4, vă rog.
- Da? - Bună dimineaţa, domnule Dyle.
- Reggie? - E singurul nume pe care îl am eu. Dar tu?
- M-ai prins. Ce vrei să ştii? - De ce m-ai minţit?
Trebuia. Din câte ştiam, erai implicată în toată afacerea.
- Încerc să aflu cine eşti. - Dar îmi ştii numele. E Dyle.
- Carson Dyle e mort. - Da, este. Era fratele meu.
- Fratele tău? - Armata crede că a fost ucis în război de germani.
Dar eu cred că ei au făcut-o. Tex, Gideon, Scobie şi soţul tău.
Pentru că fratele meu nu a vrut să continue cu planul de a fura aurul.
Cred că a ameninţat că-i denunţă şi l-au omorât. Şi eu încerc să dovedesc.
Ei cred că sunt de partea lor. Dar nu sunt, Reggie. Sunt de partea ta.
- Crede asta. - *** să cred? M-ai minţit, *** a făcut-o Charles.
După ce ai promis că n-o vei face. Vreau să te cred, Peter.
Nu mai pot să-ţi spun Peter, nu-i aşa? O să-mi ia ceva să mă obişnuiesc cu noul tău nume.
Care este?
Alo?
Să nu încerci nimic sau să vorbeşti cu cineva, sau te omor, Dyle.
O să-ţi strici pardesiul.
Luaţi alt lift, vă rog.
Ai grijă. Nu vreau să te loveşti la cap.
Intră acolo!
Întoarce-te!
Acum şezi!
- Acum ce? - Aşteptăm. Cu gura închisă.
Îmi pare rău pentru asta.
Acolo sus.
- Bat la uşă? - Deschide-o!
- Şi continuă să mergi! - Sper să merite priveliştea.
Foarte frumos. Acum ce?
Mă temeam de asta.
O să-ţi dau o şansă Dyle. Este mai mult decât mi-ai da tu mie.
Unde sunt banii?
Pentru asta m-ai târât până aici? Să mă întrebi asta?
- Sunt la ea. - Iar eu zic că poate îi aveţi amândoi.
Încă o dată, Dyle. Unde sunt?
Presupunând că i-aş avea, ceea ce nu e adevărat, crezi că ţi-i voi da ţie?
Păşeşte înapoi!
- Înapoi unde? - Asta e ideea.
Stai puţin. Ia-o uşurel.
- Herman! - Ce e?
- Ce mai faci? - Ce crezi că fac?
Dacă te plictiseşti încearcă să scrii de 100 de ori pe peretele clădirii, "iubeşte-ţi vecinul".
Domnule, data viitoare, vă rog să folosiţi gaura cheii.
- Tu eşti? - Da.
- Deschizi? - Sigur. Aşteaptă puţin.
Nu crezi că e nepoliticos să laşi pe cineva să aştepte... la telefon?
Ce s-a întâmplat?
Am întâlnit un om cu gheare ascuţite.
- Scobie? - Da.
L-am lăsat atârnând de clădirea American Express.
- Intră. Am ceva care ustură tare. - Eşti genul de fată care ar avea aşa ceva.
- Ia loc. - Stai puţin. Ce e chestia aia?
Ceva minunat. O să te doară pe tine mai mult decât pe mine.
- Ai auzit ceva rupându-se? - Nu.
Ciudat...
- Am venit aici doar pentru o estimare. - Stai liniş***.
Nu e prea rău. N-o să poţi sta pe spate câteva zile.
Dar tu poţi să stai în multe poziţii, nu-i aşa?
- Te doare? - Ce?
- Te doare? - Glumeşti?
- Ai un glonte de care să muşc *** fac în filme? - Eşti cu adevărat fratele lui Carson Dyle?
- Dacă vrei să-mi vezi paşaportul... - Paşaportul? Ce fel de dovadă e aia?
- Ai vrea să vezi unde am fost tatuat? - Da.
Bine. O să te duc acolo într-o zi.
Ai putea să-mi spui măcar ce nume mai ai zilele astea.
Alexander.
Bine, Alexander. E gata.
- Bine. - Eşti un om nou.
Îmi pare rău că cel vechi nu a putut să-ţi spună adevărul.
Dar a trebuit să aflu ce rol aveai în toate astea.
- Există şi o doamnă Dyle? - Da. Dar am divorţat.
- Credeam că ăla era Peter Joshua. - Sunt la fel de dificil ca el.
- Alex, *** poţi spune dacă cineva minte sau nu? - Nu poţi.
- Trebuie să existe un mod. - E o anecdotă despre 2 triburi de indieni.
Picioarele-Albe spun tot timpul adevărul, iar Picioarele-Negre mint întotdeauna.
Şi într-o zi vezi un indian şi-l întrebi... Indianule, ce eşti? Un Picior-Alb sincer
sau un Picior-Negru mincinos? El spune... Sunt un Picior-Alb sincer.
Dar de care e?
- De ce nu te poţi uita la picioarele sale? - Pentru că poartă mocasini.
- Atunci e un Picior-Alb sincer, bineînţeles. - De ce nu un Picior-Negru mincinos?
- Tu de care eşti? - Un Picior-Alb sincer.
Intră. Ia loc.
- De ce? Vrei să te uiţi la picioarele mele? - Da.
Hei! Potoleşte-te! Hai Reggie, ascultă-mă.
Iarăşi vorbeşti părinteşte. Uiţi că sunt deja văduvă.
- Aşa a fost şi Julieta la 15 ani. - Dar eu nu am 15 ani.
- Asta e problema. Eşti prea bătrână pentru mine. - Nu poţi să fii serios?
- Tocmai ai spus un cuvânt oribil. - Ce am zis?
Serios. Când un bărbat ajunge la vârsta mea este ultimul cuvânt pe care ar vrea să-l audă.
Nu vreau să fiu serios. Mai ales nu vreau să fii tu.
Atunci o să fim toată ziua frivoli. Ce zici de asta?
Reggie, opreşte-te.
- Bine. - Acum ce mai faci?
- Mă opresc. - Cine ţi-a spus să faci asta?
- Tu. - Nu am terminat încă cu protestele.
- Opreşte-te. - Alex, cred că te iubesc.
- Sună telefonul. - Nu contează.
Oricine ar fi nu se va lăsa bătut şi nici eu.
Hai. Ia-l.
Alo? Îmi pare rău... Gustam ceva.
- Aş aprecia dacă ai veni la camera 46 puţin. - Îmi poţi da un motiv bun să vin?
Da. Unul mic de vreo 6 sau 7 ani. Vrea la mătuşa Reggie.
- Nu e drăguţ? - Îl au pe Jean-Louis!
Voi fi acolo.
Tex, fă ceva cu puştiul ăsta. Mi-a amorţit piciorul.
- Eşti un cowboy adevărat? - Sigur că sunt, puştiule.
Atunci unde îţi este pistolul?
Vrei să pui ăla la loc?
- Jean-Louis! - Bună seara, doamnă Lampert.
- Cine l-a invitat pe el? - Herman, văd că ai aterizat cu bine.
- Trebuie s-o sun pe Sylvie imediat. - Mă tem că va trebui să aşteptaţi, doamnă Lampert.
Este mama lui.
Nu va mai fi mama nimănui dacă nu răspundeţi la nişte întrebări!
- Ăsta nu e un joc, doamnă Lampert. - Vrem banii acum!
De ce nu taci şi nu mai ameninţa copilul. Nu are el banii.
- Şi nici doamna Lampert. - Atunci cine îi are?
Nu ştiu, Herman. Poate că tu îi ai.
- Eu? - Sau tu.
- Sau el. - E cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit!
- Îl asculţi pe ăsta? - A înnebunit.
Staţi puţin. Presupunând că unul din voi l-a găsit pe Charles în Paris,
sau chiar s-a întâlnit cu el din întâmplare, l-a urmărit când a încercat iar să fugă,
l-a prins în tren, l-a aruncat pe fereastră, fără să spună celorlalţi doi
ca să ia banii pentru el?
Dacă unul din noi ar fi făcut asta nu ar sta aici aşteptând până îşi dau seama ceilalţi doi.
Dar ar fi obligat, nu înţelegi? Dacă ar pleca şi-ar recunoaşte vina.
Oricine ar fi, trebuie să rămână prefăcându-se că se uită după bani,
aşteptând ca ceilalţi să se dea bătuţi şi să plece acasă.
Încearcă să ne inducă în eroare. Vă spun că ei au banii.
De ce nu căutăm în camerele lor?
- Nu avem nimic împotrivă. - Atunci de ce mai pierdem timpul? Să mergem.
- Cât aşteptăm, o să căutăm în ale voastre. - Nu în camera mea!
Herman, ai ceva de ascuns?
Atunci nu sunt obiecţii.
- Bine. Uite cheia mea. - O s-o iau eu.
Camera mea e deschisă.
Voi doi simţiţi-vă ca acasă aici.
Să căutăm. Hai, Jean-Louis!
- Tu cu cine votezi? - Scobie. El e cel care a protestat.
O să mă uit eu în camera lui Tex şi a lui Gideon. Tu ia-l pe Jean-Louis cu tine şi încuie uşa.
Hai Jean-Louis să vânăm comori, bine?
Tex!
- Sunt lucrurile lui Charlie. - Aşa par să fie.
- O să-l chemi pe Herman? - Pentru ce? Dacă nu sunt aici de ce să-l deranjăm?
- Şi dacă sunt? - De ce să-l deranjăm?
- Sper că nu lipseşte nimic. - Nu, totul e aici. Poliţia ne-a oferit şi o listă.
Nu e nimic aici care să valoreze un sfert de milion de dolari.
Decât dacă suntem orbi. Tot îmi spun că am furat mulţi bani,
dar până acum n-am văzut niciun şfanţ.
Crezi că poate ne uităm unde nu trebuie?
- Ce vrei să spui? - Să presupunem că unul din noi îi are.
*** zicea ăla. Ar fi destul de dezagreabil.
Noi fiind veterani ai aceluiaşi război.
- Ştii că eu ţi-aş spune dacă i-aş avea. - Evident. Şi eu ţi-aş spune dacă i-aş avea.
Evident. Şi asta e valabil şi pentru Herman.
Evident!
E bine, Sylvie. Sincer. Vino cât de repede poţi. Bine. La revedere.
Dacă ai avea o comoară unde ai ascunde-o?
- Aş îngropa-o în grădină. - E bine, dar omul ăsta nu are grădină.
Nici eu.
Nu? Dacă ar trebui s-o ascunzi aici, unde ai pune-o?
- Acolo sus. - Pe dulapul ăla?
Ştii ceva? S-ar putea să ai dreptate.
Sper să nu găsesc chestii mici şi păroase aici.
- Este ceva şi e greu. - Am găsit-o!
Dacă crezi că o să primeşti ceva, eşti nebun.
Am câştigat!
Am găsit-o!
- I-ai găsit? - Nu.
- Adică ***, nu? - Puştiul ţipa.
Acolo sus. E acolo sus.
Crede-mă, nu e nimic sus.
Fir-ar să fie! E o rezervă de-a lui Herman.
- Unde e el? - E în camera mea.
Mai bine ai duce băiatul pe hol.
Cine ar face un lucru atât de rău?
Nu sunt chiar atât de sigur.
- Nu e camera mea. - Nici a mea.
Poliţiştilor n-o să le placă asta deloc.
Putem să-l uscăm şi să-l ducem în camera lui.
Nu arată prea rău.
Bietul Herman. Se pare că nu prea a avut noroc.
Poate că acum o să se întâlnească cu cealaltă mână a lui pe undeva.
Un bărbat înecat în patul său? Imposibil! Şi în pijama!
Al doilea în pijama. E prea stupid.
Nu mă mai minţiţi! Nasul îmi spune când minţiţi.
Nu greşeşte niciodată. Nu a greşit în 23 de ani.
Nasul ăsta mă va face comisar de poliţie.
Domnule Dyle sau domnule Joshua, care vă e numele?
Dyle.
Şi totuşi v-aţi înregistrat în Megeve drept Joshua.
Nu ştiaţi că e ilegal să vă înregistraţi sub un nume fals?
- Nu, nu ştiam. - Se face în America tot timpul.
Niciunul din voi nu va avea voie să plece din Paris până nu se rezolvă problema.
Însă vă avertizez. Vă voi supraveghea!
Folosim ghilotina în ţara asta.
Întotdeauna am bănuit că lama când coboară cauzează doar o uşoară senzaţie pe ceafă.
Este numai o bănuială, bineînţeles. Sper că niciunul din voi nu o să afle vreodată.
- Cine crezi că a făcut-o? Gideon? - Posibil.
- Sau Tex? - Posibil.
- Nu prea eşti de ajutor. - Aşa e.
- Pot să iau asta? - Asta ce?
Cred că Tex a făcut-o. Vanilie şi ciocolată, vă rog.
De ce crezi că Tex a făcut-o?
Pentru că-l suspectez pe Gideon şi e întotdeauna persoana pe care n-o suspectezi.
Femeile chiar cred că e feminin să fie aşa de ilogice, sau nu se pot abţine?
Ce e aşa de ilogic?
Tocmai ai zis că e întotdeauna cel pe care nu-l suspectezi.
Şi tu îl suspectezi pe Gideon, deci trebuie să fie Tex.
Pe de altă parte, dacă îl suspectezi pe Tex, trebuie să fie celălalt, Gideon.
Bănuiesc că nu se pot abţine.
- Cine? - Femeile.
Nu mă pot abţine să nu-mi pară rău de Scobie.
- Nu ar fi frumos dacă am fi şi noi aşa? - ***? Ca Scobie?
Nu, Gene Kelly. Îţi aminteşti când a dansat lângă rău în "Un american la Paris"
fără nicio grijă?
Să ştii că e bună. Vrei?
Nu mersi.
Şi bănuiesc că nici tu nu vrei, nu? Dă-mi asta.
Îmi pare rău.
Alex, mi-e teamă.
Da, ştiu.
Nu pot găsi niciun motiv pentru care a fost omorât.
Poate că unul a crezut că 4 părţi sunt prea multe.
Ce te face să crezi că acest cineva se va mulţumi cu 3 părţi?
Îi vrea pe toţi, Alex. Şi asta înseamnă că şi noi îi stăm în drum.
- Aşa e. - Trebuie să facem ceva.
În orice moment am putea fi asasinaţi.
- Tu ai face aşa ceva? - Să asasinez pe cineva?
Nu, să cobori de acolo pe o frânghie pentru a o salva pe femeia pe care o iubeşti.
Precum Cocoşatul de la Notre-Dame.
Cine a pus aia acolo?
Grăbeşte-te să te schimbi. Sunt lihnită.
Zi-mi ce mănânci, să-mi aleg un costum care se potriveşte.
- Ce vrei? - E detectivul. De ce nu ai o fată acolo?
- Ce pacoste eşti! - Pot să intru?
Nu! O să fac o baie.
- Nu ar fi bine dacă ai face-o aici? - De ce?
Eu nu aş vrea să folosesc cada aia. Şi oricum nu vreau să fiu singură. Mi-e teamă.
Sunt alături. Dacă se întâmplă ceva, ţipă.
- Reggie? - Te-am prins!
- Ai auzit povestea băiatului care ţipă după lup? - Duşul e acolo.
- Hai Reggie, deschide uşa. - Este o situaţie ridicolă.
Pot să mă gândesc la cel puţin o duzină de bărbaţi care abia aşteaptă să-mi folosească duşul.
- De ce nu chemi pe unul din ei? - Te provoc.
Eşti nebună.
- Ce faci? - Îmi dau jos pantofii. Tu ce crezi că fac?
Ai mai auzit de cineva care face duş cu pantofii în picioare?
Eu de obicei cânt de toate când sunt sub duş. Vreo preferinţă?
- Închide uşa. - Mi-e teamă că nu-l cunosc pe ăla, domnişoară.
- Închide uşa! - De ce? Vino să te uiţi.
Se usucă repede.
- De câte ori treci prin acest ritual? - În fiecare zi. Fabricantul îl recomandă.
- Nu te cred. - E adevărat. Stai puţin.
E o etichetă. Uite.
Dacă porţi costumul ăsta când te speli, ajuta la menţinerea formei sale.
Rezistent la apă.
Nylon. Acril rezistent.
Tu eşti nebunul!
- Da? - Doamnă Lampert? Bartholomew.
- Am vorbit cu Washington-ul, doamnă Lampert. - Continuaţi, domnule Bartholomew. Ascult.
Le-am spus ce aţi zis despre acest bărbat care e fratele lui Carson Dyle.
I-am întrebat ce ştiu de asta şi mi-au spus. N-o să vă placă, doamnă Lampert.
Carson Dyle nu a avut niciun frate.
- Doamnă Lampert? - Sunteţi sigur că nu e o greşeală?
Absolut niciuna. Vă rog să aveţi grijă, doamnă Lampert.
La revedere.
Mi-am lăsat costumul să se usuce. E bine?
Ce e? S-a întâmplat ceva?
Probabil că eşti slăbită de foame. Ai mâncat doar de 5 ori astăzi.
O să chem pe cineva să-mi aranjeze costumul repede şi o să te scot la cină.
Să mergem într-un loc aglomerat. Vreau să fie multă lume în jur.
Ştii că asta e încă umed?
N-ai zis nimic de 20 de minute.
Mă gândeam la Charles şi Scobie şi la cine o să urmeze.
Eu? Bănuiesc că nu ştii cine e criminalul, nu-i aşa?
Nu, nu încă.
Cine va rămâne în viaţă la sfârşit va avea multe şanse, nu crezi?
Ce încerci să spui? Că poate eu i-am omorât pe Charles şi Scobie?
Ce trebuie să fac să te mulţumesc? Să devin următoarea victimă?
Oricum e un început.
Nu te înţeleg deloc. Ba mă alergi prin baie, ba mă acuzi de crimă.
Carson Dyle nu a avut niciun frate.
Pot să explic asta dacă mă asculţi.
Nu prea pot să plec de aici, nu?
- Bine. Pregăteşte-te pentru povestea vieţii mele. - Ficţiune sau non-ficţiune?
De ce nu taci?
- Ai de gând să asculţi? - Continuă.
Bine. Când eram tânăr, tatăl meu se aştepta să mă ocup de afacerea lui.
Schelete de umbrele, asta făcea. O afacere rezonabilă, bănuiesc,
dar eu nu prea percepeam ce rezonabil pe atunci.
Bănuiesc că toate astea duc undeva.
M-a dus departe de afacerea cu schelete de umbrele.
Dar asta m-a lăsat fără nici un mijloc cinstit de trăi.
- Ce vrei să spui? - Ei bine...
În această lume foarte competitivă, când un om nu are de lucru, nu prea are de ales.
Aşa că am început să caut oameni care aveau mai mulţi bani de cât aveau nevoie.
- Chiar şi bani cărora abia le-ar simţi lipsa. - Vrei să spui că eşti hoţ?
Nu e chiar cuvântul pe care l-aş fi ales, dar descrie bine esenţa meseriei.
- Nu cred! - Nu te pot condamna acum.
Dar cred, asta nu-mi vine să cred. Deci, la revedere, Alexander Dyle
şi bine ai revenit Peter Joshua!
- Îmi pare rău, dar numele e Adam Canfield. - Adam Canfield?
Minunat! Îţi dai seama că ai avut 3 nume în ultimele 2 zile?
- Nici nu mai ştiu cu cine vorbesc. - Omul e acelaşi chiar dacă numele e diferit.
Nu e acelaşi. Adam Canfield e escroc şi vreau să ştiu de ce.
Simplu. Îmi place ceea ce fac.
Nu am cunoscut mulţi oameni care îşi iubesc munca mai mult decât mine.
Uită-te în jurul tău din când în când.
- E şi o doamnă Canfield? - Da, dar...
Aţi divorţat.
- Aşa e. Acum mănâncă-ţi cina. - Aş putea mânca un cal!
Cred că asta ai comandat.
Nu încerca să fii politicos cu mine după ce m-ai minţit aşa!
- *** te-am minţit? - Cu respingerea aia minunată.
Ştiai că nu pot rezista şi s-a dovedit că nu te interesau decât banii.
Aşa e. Ce ai vrea să spun?
Că pentru un profesionist ca mine
o fată drăguţă cu maniere exagerate, înseamnă mai mult de un sfert de milion de dolari?
Bănuiesc că nu.
Pot să-ţi spun că e greu de ales.
Ce?
Te-ai gândit vreodată că-mi este greu să-mi ţin mâinile departe de tine?
- Ar trebui să-ţi vezi faţa. - Ce are?
E fermecătoare!
Acum care e problema?
Nu-mi mai e foame. Nu e minunat?
- Adam! - E în regulă. Vino să vezi!
Nu arăţi aşa de rău în lumina asta.
- De ce crezi că te-am adus aici? - Credeam că vroiai să văd *** stă concurenţa.
Destul de bine, nu? I-am învăţat tot ceea ce fac.
- Făceau aşa ceva pe vremea ta? - Sigur! *** crezi că am ajuns aici?
- Nu ai voie să întorci sărutul, nu? - Nu. Doctorul a zis că e rău pentru mine.
- Când îţi vii în fire, îţi vii în fire bine! - Atunci vino!
Da.
Pe hol?
Ai înnebunit? E 3:30 dimineaţa!
Serios?
Bine. O să cobor imediat. Stai puţin.
Hei! Aprindeţi luminile!
*** opreşti chestia asta?
Trei! Toţi în pijama? E ridicol!
Ce este? O nouă modă americană? Şi acum, prietenul care locuia aici,
cel din Texas, a dispărut!
- Unde e? - Aş vrea să ştiu.
Doamnă?
Spuneţi-mi, domnule Dyle... Unde eraţi la 3:30 AM?
- În camera mea. Dormeam. - Şi dumneavoastră, doamnă Lampert?
- Şi eu la fel. - În camera domnului Dyle?
Nu, în a mea.
Evident, spuneţi adevărul. De ce aţi inventa o poveste aşa de ridicolă?
Dacă aş fi în locul dumneavoastră, nu aş sta în pijama. Noapte bună.
Asta e tot. Tex are banii.
Tu culcă-te. Te anunţ când îl găsesc.
O să-l cauţi acum?
Dacă îl găseşte poliţia, nu o să ne dea nouă sfertul de milion de dolari.
- Adam! - Fă ce ţi-am spus. Culcă-te şi încuie uşa!
- Da? - Ascultă-mă Dyle! Ştiu cine are banii.
Şi vreau partea mea. Pare să crească în fiecare zi.
- Eu nu dispar până pun mâna pe ei. - Unde eşti, Tex?
Mama nu a crescut copii proşti. Îţi spun eu ceva.
Dacă vrei să mă găseşti, uită-te peste umăr că de acum înainte voi fi chiar în spatele tău!
Deschide.
- Cred că am greşit zicând că Tex are banii. - De ce?
Tocmai am vorbit cu el. Încă îi caută. Înseamnă că nu i-a găsit omorându-l pe Gideon.
Aşa că ne bănuieşte pe noi. Tu îi ai.
- Dar m-am uitat peste tot şi ştii asta... - Unde e geanta?
- În dulap. - Adu-o!
Doamne, ce încăpăţânat eşti!
Charles trebuie să-i fi avut în tren când l-a omorât Tex.
Toată lumea s-a uitat în geanta aia. Inclusiv eu.
- Ne mă uităm o dată. - M-am uitat prin ea cel puţin o dată pe zi.
Cineva i-ar fi văzut.
Sunt acolo, Reggie. Ne uităm la ei chiar acum.
Ceva de pe patul ăsta valorează un sfert de milion de dolari.
- Dar ce? - Nu ştiu.
4 paşapoarte.
Un bilet de vapor.
- Ceva acolo? - Nimic.
Portofelul.
Pieptenele?
Un stilou.
- Ce e cu cheia aia? - De la apartament. Se potriveşte cu a mea.
Pun pariu că nu ai nevoie de ăştia. Ai nevoie de ei.
Tot nu are niciun sens. Şi nici nu valorează un sfert de milion de dolari.
- Stai puţin! - Ce?
- Praful de dinţi! - Ce e cu el?
Poţi recunoaşte heroina după gust?
***ă! ***ă cu aromă de mentă!
Bine. Cred că asta e tot. Drum închis.
Du-te să te culci. Trebuie să ne sculăm devreme mâine.
Nu mai putem face nimic azi.
Te iubesc Adam.
- Da, mi-ai zis. - Ultima dată am zis... Te iubesc, Alex.
Stai. Vorbeşte Marea Britanie.
Domnule preşedinte, delegaţi, distinsul meu coleg din Italia.
Delegaţia Majestăţii Sale a ascultat cu răbdare...
- E rândul tău? - Nu. E în regulă. Ce e, Adam?
Nimic rău. Cred că am găsit ceva.
Mă uitam prin camera lui Tex şi am găsit asta în coşul de gunoi.
Mai uită-te o dată pe ea.
E lista pe care Grandpierre mi-a dat-o pentru lucrurile lui Charles.
- Nu văd *** ne poate ajuta... - Nu eşti atentă.
Ieri seară când ne-am uitat prin geantă lipsea ceva. O agendă.
Un carnet de întâlniri, nu-i aşa? Nu era acolo.
Aşa e.
Îmi amintesc că Grandpierre s-a uitat în ea dar nu era nimic în ea,
sau cel puţin poliţia a crezut că nu era nimic important.
- Îţi aminteşti ceva din ea? - Zicea ceva de ultima întâlnire a lui Charles.
- Cu cine? Unde? - Cred că zicea doar unde.
Gândeşte, Reggie! S-ar putea să fie ceea ce căutăm.
Adam, banii nu ne aparţin nouă! Dacă îi păstrăm, încălcăm legea.
Prostii! Nu noi i-am furat. Nu e nicio lege împotriva furtului banilor furaţi.
Bineînţeles că e!
Când s-a aprobat o lege aşa de prostească? Gândeşte Reggie! Ce era în agendă?
Era un loc sau un colţ de stradă sau aşa ceva. Ai grijă! E rândul meu.
Domnilor delegaţi, distinsul meu coleg din Marea Britanie.
Problema care se pune influenţează într-un mod vital propunerea cea mai importantă
a conferinţei emisferei occidentale.
a conferinţei emisferei de vest...
care a avut loc pe 22 martie... Stai! A fost joia trecută la ora 17:00,
Jardin des Champs Elysees. Asta e, Adam! Grădina!
Azi e joi şi e aproape 17:00. Hai!
Nu-i nimic, domnilor. Continuaţi.
Acum ce?
Ora 17:00, joi, grădinile. Trebuie să fie ceva pe aici.
- Întâlnirea lui Charles a fost săptămâna trecută. - Da, ştiu. Dar numai asta ne-a rămas.
Glumeşti, nu? Acum 10 minute aveam de lucru.
Acum o să ai iar de lucru. Aşa că nu mai protesta şi caută!
Mă duc eu pe partea aia. Tu uită-te pe aici.
- E fără speranţă. Nici măcar nu ştiu ce căutăm. - Cred că nici Tex nu ştie.
- Tex e aici? - Uite.
Mă duc să văd ce pune la cale. Tu rămâi aici.
Ai grijă, Adam. A omorât deja 3 oameni.
Stai! Stai! Taxi!
- Unde e scrisoarea? - Scrisoarea?
- Nu valorează nimic. - Ştii ce vreau să spun.
Plicul cu timbrele. Îl vreau.
Începătorule! Începător fără creier ce eşti!
- Amândoi au fost prea deştepţi pentru noi! - Despre ce vorbeşti?
Mai întâi soţul ei, acum ea? S-a uitat cu ochii ei mari la tine
şi tu i-ai picat în mreje ca un ou unei găini amărâte!
Vrei plicul? Uite! Ia-l! E al tău.
I-ai omorât pe toţi trei pe degeaba!
Începătorule! Măgarule!
Neghiobule!
- Sylvie! Ce faci aici? - Îl aştept pe Jean-Louis.
Ce mai face?
A fost aşa de bucuros când a primit timbrele pe care i le-ai dat azi dimineaţă!
A zis că nu a mai văzut altele ca ele.
Mă bucur. Ce e asta?
Piaţa de timbre. E aici în fiecare joi după-amiaza.
Aici face schimb de timbre Jean-Louis.
- Dumnezeule! Unde e? - Ce e, dragă?
Timbrele valorează o avere!
- Ce? - O avere! Vino!
- Nu-l văd nicăieri. - Să ne separăm. Tu uită-te acolo.
Bine.
Jean-Louis!
Jean-Louis!
Jean-Louis...
Jean-Louis! Reggie!
Jean-Louis! Mulţumesc cerului! Ai...
- Ce e asta? - Un om mi-a dat toate astea pentru numai 3.
Un bărbat? Oh, nu Jean-Louis! Cine? Unde?
Repede dragule, repede!
- Acolo. - Hai!
- Dar nu mai e! - Nu-l învinovăţesc.
- Intraţi! - Domnul Felix?
Da.
Vă aşteptam. Ştiam că veţi veni.
Uitaţi-vă la ele, doamnă.
Aţi mai văzut ceva aşa de frumos în viaţa dumneavoastră?
Îmi pare rău. Nu mă pricep la timbre.
Le cunosc ca-n palmă, deşi nu le-am văzut niciodată.
Acesta e suedez, de 4 şilingi, numit De Gula Fyraskillingen, tipărit în 1854.
- Cât valorează? - Banii nu sunt importanţi.
- Mă tem că sunt foarte importanţi. - În banii dumneavoastră, poate 85.000 de dolari.
- Pot să iau loc? - Da.
- Şi cel albastru? - Este numit The Hawaiian Blue.
În 1894, proprietarul a fost omorât de un colecţionar rival care era obsedat să-l aibă.
- Şi cât valorează azi? - 65.000.
- Şi ultimul? - Cel mai bun.
Capodopera colecţiei. Cel mai valoros timbru din lume.
Este numit The Gazette Moldave. A fost tipărit de mână pe hârtie colorată
şi însemnat cu iniţialele tipografului. Azi are o valoare de 100.000 de dolari.
Nu sunt un hoţ, doamnă. Ştiam că este o greşeală.
I-aţi dat băiatului multe timbre în schimb. Sunt de vânzare?
Să văd. 350 europene, 200 asiatice, 175 americane, 100 africane
şi 12 timbre comemorative "Prinţesa Grace". Care fac 10 franci.
- Şi nu uitaţi astea. - Vă mulţumesc.
- Îmi pare rău. - Pentru câteva minute au fost ale mele. Ajunge.
Adam?
- Alo? - Domnule Bartholomew?
- Da? - Tex e mort. Sufocat.
Şi Adam a făcut-o. El i-a omorât pe toţi.
- Sunteţi sigură? - Da, sunt sigură.
Tex a scris cuvântul Dyle înainte de a muri.
- Vă spun că el este criminalul. - Staţi puţin, doamnă Lampert.
Mai bine mi-aţi spune încă o dată.
Erau timbrele de pe scrisoarea pe care Charles a avut-o în tren.
Au fost sub nasul tuturor în tot acest timp. Nimeni nu s-a deranjat să se uite la plic.
Doamnă Lampert, ascultaţi-mă. Nu sunteţi în siguranţă cât timp aveţi timbrele.
- Să vedem... Ştiţi grădina de la Palais Royal? - Da, la colonade?
Da, la colonade. Cât de repede puteţi. Grăbiţi-vă, doamnă Lampert!
Plec chiar acum. La revedere.
Reggie! Timbrele, unde sunt? Reggie! Aşteaptă!
Ca să mă omori şi pe mine? Tex e mort. A scris Dyle pe covor.
- Nu sunt Dyle, ştii asta! - Dar Tex nu ştia. Eşti un asasin!
Reggie, vreau timbrele!
- Palais Royal. Repede! - E ocupat.
- Dar e foarte urgent! - Ocupat!
Biletul, domnule!
- Ambasada americană. - Ambasada americană?
- Biroul domnului Bartholomew, vă rog. - Puteţi vorbi mai tare, vă rog?
Nu pot vorbi mai tare. Domnul Hamilton Bartholomew.
Îmi pare rău, domnul Bartholomew a plecat.
- Dar cineva încearcă să mă omoare! - Ce?
Să mă omoare! Trebuie să-l anunţaţi imediat!
Este la Palais Royal lângă colonade. Spuneţi-i că sunt blocată într-o cabină telefonică
în staţia de metrou şi că mă numesc Lampert.
- Alo? - Alo, domnule Bartholomew?
- Da? - V-a sunat cineva adineauri, domnule Bartholomew.
- Părea urgent. O doamnă Lampert. - Lampert?
Nu cunosc nicio doamnă Lampert.
Zicea că e blocată într-o staţie de metrou şi că cineva încearcă s-o omoare.
Încearcă s-o omoare?
Ce crede că sunt? CIA?
Bine, bănuiesc că trebuie să chemi poliţia franceză.
Domnule Bartholomew! Ajutaţi-mă!
Reggie! Opreşte-te!
Omul ăla e Carson Dyle.
- Ştim cu toţii că Dyle e mort, doamnă Lampert. - Îţi spun că e Carson Dyle.
Doar n-o să-l credeţi pe el? Aduceţi timbrele. Încearcă să vă păcălească iar.
Tex l-a recunoscut. De aia a scris Dyle.
Dacă îi dai timbrele te va ucide şi pe tine.
Doamnă Lampert, dacă sunt cine zice că sunt, ce mă împiedică să vă omor acum?
Pentru că ar trebui să iasă pentru a lua timbrele. Şi ştie că nu va reuşi.
Doamnă Lampert, vrea banii pentru el. Asta e tot ce a vrut.
E de le CIA L-am văzut la ambasadă.
- Îţi spun că e Carson Dyle. - Aşa e, doamnă Lampert. Aşa e.
Sunt un mort. Uitaţi-vă la mine!
Nu mai ştiu cine e fiecare!
Reggie, te implor. Ai încredere în mine încă o dată.
- De ce aş avea? - Nu pot găsi niciun motiv.
- Opriţi-vă, doamnă Lampert sau vă omor! - N-o să obţii timbrele, Dyle.
Tot va trebui să ieşi ca să le iei. Şi eu nu ratez de la distanţa asta.
Poate nu, dar ai nevoie de multe gloanţe să mă omori. M-au lăsat cu 5 în picioare şi stomac.
Doamnă Lampert, ştiau că mai trăiesc, dar m-au lăsat acolo.
Am petrecut 10 luni într-un lagăr de prizonieri german cu nimic care să oprească durerea.
M-au lăsat acolo, doamnă Lampert. Meritau să moară.
- Dar eu n-am nimic de-a face... - Dă-mi banii! Îmi aparţin.
Doamnă Lampert, ştiau că mai trăiesc, dar m-au lăsat acolo.
De aceea a trebuit să-i omor pe toţi 4. Vă rog să mă credeţi, doamnă Lampert.
Vă omor şi pe dumneavoastră. Nu va fi nicio diferenţă.
Nu are niciun rost. Vi se scurge timpul. Am ajuns prea departe ca să mă mai întorc.
Jur că o să vă omor!
Hotărâţi-vă, doamnă Lampert. Acum!
Adam!
Ştiu că sunteţi acolo, doamnă Lampert! Ieşiţi afară!
Mă auziţi? Ieşiţi afară!
Nu vreau să vă omor, dar o voi face.
Ieşiţi afară!
S-a terminat jocul, doamnă Lampert!
Nu trebuia să mă alergi aşa de tare.
Ai terminat cu asta, treci la celălalt.
Îmi pare rău că am crezut că eşti ucigaşul. De unde era să ştiu că era mincinos ca tine?
Asta e tot ce primesc că ţi-am salvat viaţa? Masează-ţi singură piciorul!
Zi adevărul. Mi-ai salvat viaţa sau ai salvat timbrele?
Ce lucru oribil spui! *** poţi să gândeşti asta?
Atunci dovedeşte-mi!
Zi-mi să mă duc la ambasada mâine dimineaţă şi să predau timbrele.
- Am spus să-mi zici să mă duc la ambasadă... - Te-am auzit!
- Atunci spune-o! - Reggie, ascultă-mă.
- Aş vrea să-ţi explic ceva... - Nu contează. Mă duc singură.
Ce te face să crezi că sunt interesaţi? E doar un sfert de milion de dolari.
Îi costă mai mult să-şi ţină contabilitatea.
- Ca plătitor de taxe... - Cine e plătitor de taxe? Hoţii nu plătesc taxe!
- Scuzaţi-mă, soldat! - Infanteria marină, doamnă.
Scuzaţi-mă!
Pe cine trebuie să văd în caz de returnare a banilor furaţi de la Guvern?
Aţi putea încerca la Trezorerie, doamnă. Camera 217, etajul 2, domnul Cruikshank.
217. Mulţumesc.
Te superi dacă nu intru? Dacă văd *** dai toţi aceşti bani, s-ar putea să nu rezist.
Domnul Cruikshank, vă rog. Numele meu e Lampert.
Da. Domnule Cruikshank? O domnişoară...
- Doamnă. - Vă caută doamna Lampert.
Da, domnule. Intraţi.
Mulţumesc.
Ticălos, netrebnic, escroc ce eşti!
Escroc? Credeam că o să te bucuri să afli că nu sunt escroc.
Nu poţi nici măcar să recunoşti sincer nesinceritatea!
- De ce nu ai zis nimic? - Nu aveam voie să spun.
Acum dă-mi timbrele.
Stai puţin. *** de a făcut rost Carson Dyle de un birou în clădirea asta?
- Când l-ai cunoscut? În ce moment al zilei? - Pe la 13:00.
La prânz. Probabil a plănuit dinainte.
A găsit un birou lăsat de obicei deschis şi s-a mutat aici când erai şi tu.
Atunci de unde ştiu că asta e biroul tău?
Doamnă Foster, du un memoriu lui Bartholomew de la Pază, recomandând...
Bartholomew!
Recomandând că birourile ambasadei să fie încuiate în timpul orei de prânz.
Începând cu al lui.
- Acum dă-mi timbrele. Hai! - Care îţi e prenumele azi?
- Brian. - Brian Cruikshank!
- Aşa-mi trebuie dacă rămân cu ăsta. - Cine a zis că trebuie să rămâi cu vreunul?
- E şi o doamnă Cruikshank? - Da...
Dar aţi divorţat.
Nu.
Mama mea. Locuieşte în Detroit. Ţi-ar plăcea. Şi ea te-ar plăcea.
Hai, dă-mi timbrele.
Nu înainte să-mi dovedeşti că eşti cu adevărat Brian Cruikshank.
Cândva, săptămâna viitoare. O să-l pun pe un certificat de căsătorie. Ce zici?
Nu mai trage de timp. Vreau să-ţi văd actele, acum!
Nu poţi să-mi dovedeşti, nu-i aşa? Încă mai încerci să...
Certificat de căsătorie? Ai zis certificat de căsătorie?
Nu schimba subiectul. Dă-mi timbrele.
Te iubesc Adam, Alex, Peter, Brian, care ţi-o fi numele!
Te iubesc.
Sper că o să avem mulţi băieţi ca să-i numim pe toţi după tine.
Dar înainte să începem, îmi dai timbrele?