Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Ariana Bleau Lugo Corector: Ruxandra Taleanu
M-am gândit că dacă țopăi poate îmi ajută emoțiile,
dar am o reacție paradoxală la asta,
așa că n-a fost o idee bună. (Râsete)
Oricum, am fost încântat să primesc invitația
de a vă prezenta parte din muzica mea și din realizările mele
de compozitor, probabil pentru că face apel
la binecunoscutul și abundentul meu narcisism. (Râsete)
Nu glumesc, cred că trebuia menționat
ca să putem merge mai departe. (Râsete)
Problema este, dilema a apărut repede,
că mă plictisește tare muzica
și mă plictisește rolul meu de compozitor.
Așa că am decis să fac această idee, plictiseala,
punctul esențial al prezentării mele de azi.
Voi împărtăși muzica mea cu voi, dar sper
s-o fac astfel încât să spună o poveste
despre *** am folosit plictiseala drept catalizator
pentru creativitate și inovație,
și *** m-a forțat plictiseala să schimb întrebarea fundamentală
pe care o puneam în disciplina mea,
și ***, într-un fel, plictiseala m-a împins
să adopt roluri dincolo de definiția
tradițională, îngustă de compozitor.
Aș dori să demarez cu un fragment
dintr-o piesă de muzică la pian.
(Muzică)
OK, eu am compus-o. (Râsete)
O, nu e necesar -- (Aplauze) Ei bine, mulțumesc!
Nu, n-am compus-o eu.
A fost o piesă de Beethoven,
așa că n-am funcționat pe post de compozitor.
Acum am fost în rolul interpretului,
și iată-mă, interpret.
Deci, interpret al ce? O piesă de muzică, da?
Dar putem întreba, "Chiar este muzică?"
Întreb retoric pentru că, bineînțeles,
după orice standard trebuie să recunoaștem
că este o piesă de muzică.
Pun întrebarea acum
ca s-o fixez în creierele voastre pentru moment
pentru că ne vom întoarce la această întrebare.
Va fi un gen de refren
pe parcursul prezentării.
Deci avem această piesă muzicală de Beethoven.
Problema mea e că-i plictisitoare.
Oh, vai, sst! (Râsete)
E Beethoven, *** poți spune așa ceva?
Ei bine, nu știu, mi-e foarte familiară.
A trebuit să exersez când eram copil și mi-e silă de ea. (Râsete)
Mi-ar plăcea să încerc s-o modific,
s-o transform într-un fel, s-o personalizez.
Aș putea lua deschiderea, cam așa --
(Muzică)
și aș putea substitui -- (Muzică)
iar apoi aș improviza pe melodie
care merge de la sine mai departe --
(Muzică)
Deci ăsta ar fi genul de -- Oh, mulțumesc.
(Aplauze)
Cam asta aș face
și nu e neapărat mai bine decât Beethoven.
De fapt, nu cred că-i mai bine. (Râsete)
Dar e mai interesant pentru mine. E mai puțin plictisitor.
Trebuie să mă bazez pe mine pentru că trebuie
să gândesc din zbor ce decizii voi lua
în timp ce partitura lui Beethoven îmi aleargă prin cap
și încerc să aleg
ce transformări voi aplica.
E o tentativă antrenantă pentru mine.
Chiar a trebuit să mă bazez pe mine însumi.
Acum fața mea apare de două ori, cred că suntem de acord
că e o încercare fundamental solipsistă. (Râsete)
Dar e antrenantă și interesantă pentru mine
pentru o vreme, dar apoi mă plictisesc.
Mă refer la pian, pentru că devine un instrument familiar.
Deschiderea de timbru e de fapt comprimată,
cel puțin când cânți la claviatură.
Asta dacă nu asculți la el
după ce l-ai pus pe foc.
Devine plictisitor. Așa că destul de repede
mă duc la alte instrumente, și ele devin familiare,
în cele din urmă mă trezesc proiectând și construind
propriul meu instrument. Am adus unul cu mine azi,
m-am gândit să cânt puțin la el pentru voi
ca să auziți *** sună.
(Muzică)
Trebuie să ai opritoare de ușă. (Râsete)
Am piepteni. Sunt singururii piepteni pe care-i posed.
Sunt toți montați pe instrumentele mele. (Râsete)
(Muzică)
Pot face tot felul de lucruri.
Pot cânta cu un arcuș. Nu trebuie să folosesc bețigașele.
Obținem acest sunet. (Muzică)
Și cu o mulțime de electronice
pot schimba sunetele radical.
(Muzică)
Așa. Și așa.
Și așa mai departe.
Asta vă dă o idee despre lumea sunetului
acestui instrument care cred că e interesant.
Îmi conferă rolul de inventator.
Instrumentul se numește Mouseketeer. (Râsete)
Și ce-i mai grozav e că (Râsete)
sunt cel mai grozav interpret de Mouseketeer din lume.
De acord? (Aplauze)
În privința asta,
ăsta e unul din privilegii,
și iată un alt rol, acela de inventator.
Apropo, când v-am spus că-s cel mai grozav din lume,
dacă ați ținut evidența, am avut narcisism și solipsism,
iar acum o doză sănătoasă de egocentrism.
Știu că unii gândiți, bingo! (Râsete)
Oricum, ăsta e un rol cu adevărat plăcut.
Ar trebui să admit că sunt și cel mai prost interpret de Mouseketeer,
asta e distincția de care mă temeam cel mai mult
când eram de partea cealaltă a diviziunii.
Mă bucur că am depășit faza aia. Nu se mai repetă.
Plâng pe dinăuntru. Încă mai am cicatrice.
Oricum, ideea e că toate aceste roluri
sunt antrenante pentru mine prin multiplicitatea lor,
dar, așa *** ați văzut, sunt roluri solitare.
Curând simt nevoia să comunic cu alți oameni,
așa că sunt încântat că pot compune piese pentru ei.
Scriu câteodată pentru soliști și lucrez cu o persoană,
alteori cu o întreagă orchestră și lucrez cu mulți oameni.
Asta e capacitatea, rolul creativ
pentru care sunt probabil cel mai cunoscut profesional.
Unele partituri pe care le-am compus arată așa,
altele arată așa,
iar altele așa.
Le scriu pe toate de mână și devine anost.
Îmi ia mult timp să scriu aceste partituri.
Acum lucrez la o piesă
lungă de 180 de pagini.
E o bună parte din viața mea și-mi smulg părul.
Am destul, asta cred că-i bine. (Râsete)
Și asta devine plictisitor și searbăd pentru mine,
după o vreme notația devine monotonă
și îmi doresc s-o fac mai interesantă.
Asta m-a împins să fac allte proiecte *** e acesta.
E un fragment dintr-o partitură
numită "Metafizica Notației."
Întreaga partitură are 24 m.
E o grămadă de notații pictografice.
Să mărim una dintre secțiunile de aici.
Vedeți că e detaliată. Fac toate astea cu șabloane de desen,
cu muchii drepte, curbe franceze și cu mâna liberă.
Cei 24 de metri au fost împărțiți
în 12 panouri de 2 m care au fost montate
în balconul foaier de la Cantor Arts Center Museum
unde au fost expuse timp de un an.
În timpul acelui an a fost interpretată ca artă vizuală
mai toată săptămâna, cu excepția zilelor de vineri,
când, între 12:00 și 13:00, doar în acel interval,
diverși muzicieni veneau și interpretau aceste
ciudate și nedefinite hieroglife pictografice. (Râsete)
Asta a fost o experiență incitantă pentru mine,
cu satisfacții muzicale, dar mai important
este că am îmbrăcat un alt rol,
mai ales că a apărut într-un muzeu,
rolul de artist vizual. (Râsete)
Vom umple toată lista, n-aveți grijă.
Sunt o multitudine. (Râsete)
Faptul este că unii oameni spuneau
"Oh, ești un diletant," și poate-i adevărat.
Înțeleg *** gândesc,
pentru că nu am un pedigree în arta vizuală,
nu am educație în domeniu, dar e ceva ce am dorit să fac
ca extensie la compoziția mea,
o extensie dintr-un impuls creativ.
Îndreptățesc întrebarea, totuși, "Dar chiar e muzică?"
Ce-i drept, nu e notație tradițională.
Pot înțelege de asemenea acel sort de critică implicită
în această piesă, "S-tog" pe care am făcut-o când locuiam la Copenhaga.
Am luat harta metroului din Copenhaga,
am redenumit toate stațiile cu provocări muzical-abstracte,
iar interpreții, sincronizați cu cronometre,
urmează orarul listat în minute peste ora fixă.
Acesta e un caz de a adapta ceva
sau poate de a fura ceva,
ca apoi să fie transformat în notație muzicală.
O altă adaptare ar fi următoarea piesă.
Am luat ideea unui ceas de mână și l-am transformat într-o gamă muzicală.
Mi-am conceput propriile fețe de ceas și o companie mi le-a fabricat,
iar interpreții urmează aceste note.
Ei urmăresc acul minutelor și, când ajung la diverse simboluri,
interpreții le interpretează muzical.
Iată un alt exemplu dintr-o altă piesă
și realizarea ei.
În ultimele două posturi am fost un oportunist,
în sensul că am luat harta metroului,
și am fost și designer
în cazul conceperii ceasurilor.
Din nou, pentru mine asta-i interesant.
Un alt rol pe care îmi place să-l adopt e cel de actor.
Unele dintre piesele mele au un element teatral ciudat
și adesea le joc. Vreau să vă arăt un clip
dintr-o piesă numită "Echolalia."
Asta e interpretată de Brian McWhorter,
un actor extraordinar.
Să urmărim un fragment și vă rog să remarcați instrumentația.
(Muzică)
OK, v-am auzit râzând agasați pentru că
și voi ați auzit că burghiul era cam ascuțit,
intonația era cam dubioasă. (Râsete)
Să mai urmărim un clip.
(Muzică)
Vedeți că măcelul continuă,
nu există clarinete, trompete
flaute sau viori. Iată o piesă care are
o instrumentație și mai neobișnuită, mai ciudată.
Acesta e "Tlön" pentru trei dirijori și niciun interpret. (Râsete)
E bazată pe experiența urmăririi a două persoane
având un argument virulent în limbaj surdo-mut,
care nu producea decibeli deloc,
dar care, afectiv, psihic, era o experiență zgomotoasă.
De acord, cu dispozitive ciudate,
cu totala absență a instrumentelor convenționale
și cu acest excedent de dirijori,
oamenii s-ar putea întreba "Asta-i muzică?"
Dar să trecem la o piesă în care sigur mă comport frumos,
piesa mea "Concerto for Orchestra."
Veți observa o mulțime de instrumente convenționale
în acest videoclip.
(Muzică)
De fapt nu e titlul piesei.
Am fost puțin zburdalnic,
am introdus un spațiu și de fapt acesta e adevăratul titlu al piesei.
Să continuăm cu același fragment.
(Muzică)
Sună mai bine cu un florar, nu-i așa? (Râsete)
Sau cel puțin e mai puțin plictisitor. Să mai urmărim două clipuri.
(Muzică)
Cu toate aceste elemente teatrale ajung într-un alt rol,
care ar fi, posibil, dramaturgul.
M-am jucat frumos. A trebuit să compun fragmente pentru orchestră, corect?
OK? Dar mai erau și altele, nu-i așa?
A fost florarul. Înțeleg,
din nou forțăm ontologia muzicii
așa *** o știm convențional.
Să ne uităm la o ultimă piesă pe care doresc s-o împărtășesc cu voi.
Asta va fi o piesă numită "Aphasia",
E pentru gesturi sincronizate cu sunete.
Asta va invita încă un rol, ultimul pe care vi-l prezint,
anume cel de coreograf.
Partitura piesei arată așa
și indică interpretului să facă diverse gesturi cu mâinile
în momente precise
sincronizate cu o înregistrare audio
alcătuită exclusiv din mostre vocale.
Am înregistrat un solist grozav
și am transferat sunetul vocii lui în computer,
l-am denaturat în nenumărate moduri
ca să alcătuiesc banda sonoră pe care o veți auzi.
Voi rula doar un fragment din "Aphasia" aici. OK?
(Muzică)
Asta vă dă puțin din gustul acestei piese.
Da, OK, e ciudat.
E muzică? Iată *** doresc să închei.
Am decis în final că nu asta-i întrebarea bună,
că nu asta e întrebarea importantă.
Întrebarea importantă e "Este interesantă?"
Urmăresc această întrebare, nefăcându-mi griji dacă "Este muzică?" --
fără griji despre definiția lucrului pe care-l fac.
Îi permit creativității mele să mă împingă
în direcții ce sunt interesante pentru mine,
și nu-mi fac griji dacă e plăcut rezultatul
comparativ cu vreo noțiune, vreun model
a ceea ce trebuie să fie compoziția muzicală.
Asta de fapt m-a impulsionat să îmbrac
o varietate de roluri.
Iată la ce aș dori să vă gândiți,
până-n ce limită ați putea schimba întrebarea fundamentală
în disciplina voastră,
și voi adăuga o observație aici,
pentru că am realizat că am menționat
unele defecte psihice mai devreme.
Toți am avut comportamente obsesive,
împreună cu comportamente maniace
și am putea spune că ăsta e un argument
pentru autodetestare și un fel de schizofrenie,
cel puțin în sensul popular al termenului.
Chiar mă refer la tulburare disociativă de identitate, OK? (Râsete)
În pofida acestor pericole, v-aș încuraja
să vă gândiți la posibilitatea de a prelua roluri,
în munca voastră, tangente sau divergente
față de definiția voastră profesională.
Și cu aceasta, vă mulțumesc foarte mult!
(Aplauze)