Tip:
Highlight text to annotate it
X
Mă tot întreb de-o vreme ce aş putea să vă spun.
Îmi trec prin cap, evident, lucruri extrem de interesante
care m-au îmbogăţit mult.
Nu am imagini de proiectat,
aşadar vă invit să vă imaginaţi un deşert mare.
Nisip, pietre, un deşert imens,
ceea ce eu numesc „un abis orizontal",
infinit, liniște perfectă,
iar în mijlocul acestui infinit şi al acestei linişti,
o mică pată verde,
un mic ecosistem pe care-l numim oază.
Într-una dintre aceste oaze create de oameni,
în cea mai aridă zonă, m-am născut eu.
Liniştea, minaretul, cele cinci rugăciuni zilnice,
ai fi spus că acest biotop din mijlocul deşertului exista acolo pentru eternitate,
încă de la începutul vieţii.
Totul mergea bine.
Un tată fierar care era poet şi muzician,
care încânta oamenii cu muzica lui,
şi în acelaşi timp, fasona metalul toată ziua
făcând nicovala să răsune.
Nicovala răsuna în oraş, oamenii veneau, se aşezau, stăteau de vorbă.
Oraşul fusese creat în secolul XVII de un taumaturg sofist
care propovăduia non-violenţa.
Înțelesese că violenţa nu aducea decât violenţă.
Apoi, pe neașteptate, avu loc o mare răsturnare.
Țara a devenit colonie franceză.
Geologii sau nu ştiu cine,
au descoperit cărbune.
Și odată cu cărbunele, lumea a fost dată peste cap: modernitatea s-a installat.
Toţi cei din comunitate au devenit salariaţi,
mineri; scoteau materia neagră
pe care o aveam sub picioare, dar o ignorasem.
Astfel, tatăl meu devine şomer
deoarece oamenii pentru care făurea unelte
nu-i mai solicitau serviciile şi este obligat
și el să devină miner.
Răsunetului nicovalei încetează.
Mi-am văzut tatăl care avea un anume aer nobil
venind în fiecare seară negru de cărbune,
iar eu am simţit foarte profund
ca şi *** el a suferit umilinţa destinului.
Modernitatea se instalase.
În aceeaşi perioadă, mama mea a murit,
pe tata îl îngrijora viitorul şi a zis într-un final:
„Regula jocului nu mai e în mâinile noastre."
Aşadar, mă lasă la un cuplu de francezi, un inginer şi o învăţătoare
care veniseră în ţară pentru munca în mină.
La vârsta de 5 ani, intru în modernitate, fără să-mi fi cunoscut mama.
Intru în această modernitate
spre care sar de la tradiţie,
de la islam la creştinism,
de la focul din mijlocul camerei la periuţa de dinţi etc.
Mă aflu prins între aceste două culturi,
doar că aceste două culturi au elemente
care nu sunt prea convergente.
Există multe divergenţe
în viziune, în felul de-a fi, în cultură.
Îmi asum această dilemă, ca mai apoi să mă surprindă.
La şcoală sunt un elev mediu ca să-mi mulțumesc părinţii,
dar mă întreb despre identitatea mea.
Cine sunt eu?
Şi cine are dreptate?
Comunitatea tradiţională? Comunitatea modernă?
Cu acest discurs contradictoriu, mă lansez în interogaţie,
şi excelez
mai puţin în chimie, matematică şi altele similare,
în schimb mă interesează mai mult filozofii,
adică cei care îşi pun întrebări profunde privind soarta
şi sensul pe care-l poate avea umanitatea.
Războiul din Alegeria începe, aşa că părăsesc Algeria,
nu pentru că am avut de ales,
ci pur şi simplu pentru că trebuia să vin aici.
Menționez că la şcoală,
m-au învăţat că strămoşii mei erau galezi.
Nu trebuie decât să vă uitaţi la mine să vedeți cât de evident este,
doar dacă sunt singurul galez.
(Râsete)
Deci ce înseamnă asta?
Înseamnă condiţionare, asimilare,
integrarea unei persoane într-o ideologie.
Ajung la Paris, exclus de ambele culturi,
îmi dau seama că, în fine, îmi caut un loc de muncă
şi realizez că nu am nicio calificare.
Puteam să fac o dizertaţie bună despre Socrate, care îmi plăcea foarte mult,
dar angajatorul meu nu părea interesat.
Aşadar, ghicesc ce înseamnă un LS,
Lucrător Specializat.
De ce se numeşte lucrător specializat?
Exact cel ce nu este specializat în nimic?
Eram specializat la nivel minim P2.
Aşadar mă aflu în acel microcosmos al muncii şi încerc,
din moment ce studiam multă filosofie, istorie, antropologie etc.,
încerc să deslușesc configuraţia sistemului în care eram.
Și mereu era piramida cea care se impunea.
Sunt oameni importanţi la vârful piramidei,
şi oameni care nu sunt importanţi la bază.
O ierarhie: director executiv,
directorul general, cadrele superioare,
cadrele subordonate,
şi apoi se coboară la noi, LS,
care, după *** spunea Fernand Reynaud,
nu avem nicio persoană pe care s-o supărăm,
eram ultimul strat.
(Aplauze)
În această lume surescitată, unde în sfârşit am primit un loc de muncă,
se repetă mereu că munca e o virtute,
şi că practic, a fi muncitor e o alegere în sistemul social.
Ce este această efervescenţă internă a sistemului?
E alimentată de faptul că trebuie să se producă mereu mai mult,
că trebuie să fii un muncitor bun,
ca în final să se ajungă la creşterea producţiei ţării,
prin această efervescenţă,
dar fără echitatea pe care aş fi dorit-o eu.
Marea proclamaţie a modernităţii
este că progresul avea să
elibereze oamenii.
Dar eu când mă gândesc la itinerariul unui om prin modernitate,
văd o serie de încarcerări.
O fi bine sau nu, de la grădiniţă până la universitate,
suntem închişi în „cufere”.
Toată lumea lucrează în cutii,
cutii mici, cutii mari etc.
Și când mergem la distracție, mergem în bar, în separeu.
(Râsete)
Desigur, în propria cutie.
(Râsete)
Apoi mergeţi în ultima împrejmuire, unde se adună bătrânii,
(Aplauze)
în aşteptarea ultimei cutii pe care vă las să o ghiciţi.
(Râsete)
Iată de ce îmi pun această întrebare:
Există o viaţă înainte de moarte?
Dat fiind că a trăi e această încarcerare a vieţii,
până când sistemul vă respinge
spre tranziţia de dinaintea dispariţiei voastre.
Ei bine, ce înseamnă asta?
Alienare.
Alienarea fundamentală a fiinţei umane.
Aşadar, pornind de aici,
nu vă miraţi că n-am consimțitt deloc la asta,
şi mi-am zis: trebuie să găsesc
un alt timp, un alt spaţiu.
Adică, să recuceresc cumva,
libertatea de a face din viaţa mea ce cred că e mai bine
fără să fiu determinat de ceea ce îmi impune sistemul.
Asta a însemnat întoarcerea la glie,
cu soţia mea, în Ardèche de Sud.
Acolo am cunoscut agricultura,
am ales un loc,
şi din moment ce eram neștiutori,
am ales un loc cu sol degradat,
dificil, fără apă, fără electricitate,
fără telefon, fără nimic.
Banca de Credit Agricol de la care aveam să mă împrumut, mi-a zis:
„Sunteţi nebuni să vă instalaţi aici."
Mi-a fost greu să explic că există
un motiv important în spatele alegerii noastre.
E frumuseţea locului, nu profitabilitatea lui.
Era frumuseţea locului la care nu doream să renunţăm.
În a doua fază am devenit muncitor agricol
şi am învăţat agricultura modernă,
care integrează, evident, îngrăşămintele chimice, pesticidele,
adică ne petrecem timpul omorând şi poluând.
În acelaşi timp, în soluri,
punem îngrăşăminte chimice care le deteriorează,
care poluează pânzele freatice etc.
Era exclus să adoptăm acest procedeu.
Asta m-a dus la agricultura ecologică,
şi din acel moment, am înţeles
că putem cere pământului să ne hrănească
cantitativ şi calitativ, şi în acelaşi timp
să-i ameliorăm calitatea,
să-l transmitem într-o stare mai bună
generaţiilor care vor urma.
Aşadar, am început un act de vindecare,
un act responsabil,
cu privire la această viaţă.
Mi s-a spus: „Nu veţi reuşi niciodată",
dar am reuşit.
Am reuşit să ne creştem cei cinci copii,
toţi muzicieni.
Nu am trăit
în mizerie, ci am găsit echilibrul.
Trebuie să integrezi viaţa în echilibru.
Dacă intrăm în prea mult exces
riscăm alienarea, dar dacă rămânem în moderaţie,
moderaţia ne modelează şi pe noi
şi trăim în echilibru, ducem o existenţă fericită,
satisfăcându-ne, bineînţeles, necesităţile elementare,
şi lăsând o marjă suficientă
pentru promovarea fiinţei umane,
în aşa fel încât viaţa să nu devină pur şi simplu
o viaţă nevoiaşă, ci o perioadă
în care să te dezvolţi,
în care ai spaţiul necesar pentru
a te ocupa de tine însuţi, de viaţa interioară,
de a dezvolta competenţe care nu sunt doar
competenţe remunerabile,
sau competenţe indexate pe valoarea financiară,
ci, de a te elibera cât mai mult de ceea ce e superfluu
pentru a regăsi libertatea dezvoltării personale.
Procedând astfel, agricultura ecologică şi-a demonstrat
capacitatea de a regenera solurile,
şi am fost invitat în ţări africane
unde am propus agricultura ecologică, alternativă,
în faţa acestor ţărani care au trecut prin cataclismul secetei,
şi care, în acelaşi timp, sunt în situaţia de a nu se putea hrăni,
din moment ce îngrăşământul este scump,
poluează solul, etc.
Aşadar, propun agricultura ecologică
creând primul centru de formare în acest domeniu.
Astăzi sunt 100.000 de ţărani care practică aceste metode,
mai mult sau mai puţin bine, dar mă rog, putem spune
că sunt 100.000 de ţărani care au fost instruiţi în acest principiu
conform căruia putem lua un sol degradat,
îl putem regenera, face fertil, şi in acelaşi timp, se pot
satisface mai eficient aceste nevoi alimentare
deoarece ele sunt fundamentale şi nimic nu poate exista fără ele.
Asta funcţionează, apoi ideea generală,
reflectarea asupra ecologiei prinde o anumită amploare,
astfel încât, în 2002,
prietenii mei m-au îndemnat să particip la alegerile prezidenţiale,
aşadar aţi pierdut ocazia de a avea un Obama, dar mă rog.
(Râsete)
Scopul n-a fost deloc să fac politică
în sensul clasic, chiar dacă am fost obligat să adopt scenariul.
Ideea era de-a face cunoscută o urgenţă absolută:
punerea omului şi a naturii în centrul preocupărilor noastre,
înainte de toate, lăsând celelalte lucruri la o parte,
astăzi, prioritatea e omul şi natura.
De fapt, ce doresc să ştiu este dacă,
de ex., extratereştrii ne observă,
ne studiază, şi ajung la concluzia:
„sunt dotaţi, dar nu prea inteligenţi".
Pentru că suntem supradotaţi de cunoştinţe etc,
am organizat lumea în modul în care trebuia să fie organizată.
Există disparităţi şi a nedreptăţi inimaginabile,
o lume în care o cincime a populaţiei
abia dacă poate să-şi satisfacă necesităţile vitale,
şi o cincime care cheltuieşte, care evident se înfruptă
din ceea ce au furat din altă parte, continuând să fure,
teritoriile altora.
Aşadar primordial, această inechitate, şi această...
*** să spun,
această disparitate mi se părea primul lucru de rezolvat.
Trebuie să rezolvăm subordonarea femeii,
femeia subordonată.
Nu, femeia nu trebuie să fie subordonată.
Ea trebuie să constituie elementul care să permită
echilbrul feminin-masculin, oferind societăţii
o nouă sensibilitate şi să reechilibreze întregul.
În campania mea electorală,
desigur, insistam mult asupra necesităţii educaţiei,
necesităţii de a relocaliza economia,
pentru a nu fi obligaţi să transportăm alimente etc.
Toate lucrurile astea, am puţin timp la dispoziţie să vă explic,
au constituit, dacă doriţi,
un demers din ce în ce mai confirmat,
şi în final, marea întrebare.
Am luat acest citat al lui Dostoievski:
„Frumuseţea va salva lumea"
sau „Frumuseţea va putea salva lumea",
nu-mi amintesc exact.
Mi-am pus întrebări cu privire la această noţiune de frumuseţe care salvează lumea.
Mi-am zis:
Avem multă muzică, avem multe tablouri,
avem multe monumente extraordinare,
avem... dar au salvat ele lumea?
Nu.
Întrebarea actuală: „care este frumuseţea care poate salva lumea?"
Ea se află în noi.
Frumuseţea care va salva lumea e generozitatea,
împărtăşirea, compasiunea,
valori pe care le considerăm demodate,
şi totuşi, care duc la ce?
La o energie fabuloasă, cea a dragostei.
Fără dragoste, nu există nimic.
Celălalt element necesar,
mi se oferă alternativele, în regulă,
dar eu spun oamenilor,
puteţi să mâncaţi bio, să vă reciclaţi apa, să vă încălziţi cu energie solară,
şi să vă exploataţi apropiatul, nu este incompatibil!
(Râsete)
acestea nu constituie alternative, nu-i aşa?
(Aplauze)
Aşadar, trebuie să fim atenţi să nu ne pierdem
în substituiri pentru anumite lucruri pe care le refuzăm,
şi să uităm că prima înlocuire ce trebuie făcută,
trebuie să pornească de la însăşi inima omului,
adică de la viziunea pe care o avem asupra vieţii.
Dacă nu ne vom crea o astfel de viziune,
vom sfârşi probabil prin a dispărea.
În concluzie,
dacă vreţi, mi-am pus multe întrebări despre
soarta oamenilor pe pământ.
Din păcate, avem o viziune a unei planete fascinante,
pe care însă n-o vedem ca pe un cadou extraordinar al destinului.
La urma urmei, e mică, pierdută într-un deşert imens, sideral.
Tot ce facem în prezent este s-o percepem
ca pe un zăcământ de resurse pe care-l exploatăm
până la ultimul peşte, până la ultimul copac etc.
În asta constă lipsa de inteligenţă radicală şi profundă,
dacă nu reevaluăm şi schimbăm această viziune.
În concluzie, aş dori să citez o anecdotă care ilustrează ce doresc să transmit.
Văd că sunt la zero, iată.
(Râsete)
Trebuie acum să...
(Aplauze)
Doresc să fac o mică divagaţie,
mai am o concluzie mică de tras.
Agricultura ecologică a demonstrat că poate fi o cale
spre a deveni un mic terapeut al Terrei
de care avem grijă.
O hrănim, şi tocmai asta ar trebui să dezvoltăm.
De altfel, voi cita o anecdotă
trăită în Ardèche pe când aveam ferma noastră,
turmele noastre de capre etc.
Ne-am construit mica noastră libertate
prin acţiuni care aveau sens pentru noi,
care ne-au adus multă fericire,
dar, pe principiul sobrietăţii.
Adică, principiul sobrietăţii şi al moderaţiei
oferă sentimentul de libertate.
Problema societăţii umane,
este că indispensabilul n-a fost rezolvat,
iar ce este superfluu nu are limite.
Şi *** superfluul nu are limite,
aşadar în această creştere economică exponenţială
care nu-şi pune nicio limită,
care evident, în campania mea electorală,
am propus o blasfemie: descreşterea economiei.
Ce înţelegeam prin descreştere,
nu era regresarea la trecut,
ci la o civilizaţie a moderaţiei.
Experimentăm acum ceva formidabil,
realizările pe care le-am avut sunt formidabile,
şi am citat toate aceste realizări.
În serviciul cui?
În ce paradigmă am pus aceste realizări?
În mod sigur, dacă nu adoptăm
o civilizaţie moderată,
dacă nu adoptăm schimbarea societăţii prin schimbarea individului,
dacă nu adoptăm valoarea inestimabilă a vieţii,
viaţa e atât de valoroasă, încât nu poate avea un preţ.
Dacă îi punem un etichetă de preț, o profanăm.
Dacă vedem comportamentul nostru global pe această planetă fascinantă,
putem în mod sigur să concluzionăm
că specia noastră este un accident.
(Aplauze)