Tip:
Highlight text to annotate it
X
Un film de Ingmar Bergman
Imaginea: Sven Nykvist
Traducere din limba suedeză de Cosimo, aprilie 2005
emailcosimo@yahoo.com
Se numeşte Andreas Vinkelman, şi are 48 ani.
Locuieşte de mult timp singur în această casă,
aşezată pe o insulă din largul mării.
Acoperişul este stricat de multă vreme
şi, după ploile de astă-toamnă, au apărut scurgeri.
Bună, Johan!
Ce mai faci?
Bine, mulţumesc.
- Ce-ţi face bronşita? - Nu prea bine.
Am o sticluţă cu sirop de tuse, dacă vrei.
Mulţumesc.
Poate treci într-o zi...
...să mai stăm un pic la taclale.
Trebuie să ajung la poştă, înainte să închidă.
Pe curând, atunci.
La revedere.
Bună ziua.
- Mă numesc Anna Fromm. - Vinkelman.
Trebuie să dau un telefon şi al nostru nu funcţionează.
Îl puteţi folosi pe al meu.
- Intraţi, vă rog. - Mulţumesc foarte mult.
- Pe aici. - Mulţumesc.
Mulţumesc.
Stockholm, 400979.
Să-mi spuneţi cât costă convorbirea. Mulţumesc.
Bună, Elis, sunt Anna. Iartă-mă că te deranjez.
Ai aflat ceva pentru mine?
Andreas a depus nişte bani, când s-a născut băiatul nostru.
Acum am nevoie de banii aceştia.
Da.
N-a făcut-o?
De ce?
Urma să-l ajuţi. Aşa am stabilit.
Nu înţeleg.
Nu este vorba despre o tranzacţie oarecare!
Pentru mine contează foarte mult. Nu e vorba numai de bani!
Elis...
Da.
Ne vedem deseară.
Mi-au spus cât costă convorbirea.
Nu vă faceţi griji pentru asta.
Veniţi de câte ori doriţi.
Telefonul vă stă la dispoziţie.
Von Sydow. Proba a patra.
Max, în calitate de actor,
Care este părerea ta despre Andreas Vinkelman?
Cred că este un personaj complex, pentru că...
...încearcă să se ascundă de restul lumii.
O căsătorie ratată şi anumite probleme juridice
l-au condus în acest loc retras,
unde încearcă să-şi ascundă identitatea.
Încearcă să-şi şteargă propriile mijloace de expresie.
Şi această ascunzătoare,
fără să fie conştient de asta,
a devenit o închisoare.
Cel mai dificil lucru pentru un actor este
să exprime lipsa de expresie.
"Dragă Anna,”
"Nu mai pot trăi lângă tine.”
"Am încercat mult timp să o neg,”
“pentru că te iubesc."
"Nu mai pot şi nu voi mai trăi cu tine.”
"Nu cred că mai are rost să încercăm,”
"cât timp nici unul dintre noi nu vrea să se schimbe.”
"Nu mă voi râzgândi,”
"deoarece ştiu că vom avea din nou probleme,”
"care vor duce la o cădere nervoasă”
“la violenţă psihică şi fizică."
“Vom avea din nou probleme,”
"care vor duce la o cădere nervoasă”
“la violenţă psihică şi fizică."
"De aceea, îţi cer să nu mă cauţi.”
“Al tău, Andreas."
- Bună ziua. - Bună ziua.
D-na Fromm este acasă?
A răcit. S-a culcat.
Da? Azi a venit să dea un telefon şi şi-a uitat geanta.
I-o dau eu.
- Bună ziua. - Bună ziua.
Vreţi să intraţi pentru un coniac?
Mulţumesc, dar trebuie să mă întorc acasă, am nişte treabă.
Atunci sunteţi binevenit oricând.
Să vedem dacă găsim ceva bun pentru tine.
Ia bagă botu aici.
S-au purtat rău cu tine...
Ce-au avut cu tine, mititelule?
Iertaţi-mă.
Mi s-a părut că e ceva în neregulă.
Nu. N-am nimic.
Nu prea pot să adorm noaptea
şi uneori mă apucă somnul în amiaza zilei.
Iertaţi-mă că v-am trezit. La revedere.
Pe curând.
Această întâlnire s-a lăsat cu o invitaţie la cină.
Fără să-şi dea seama de ce, a acceptat-o şi s-a pregă*** pentru ea.
Atmosfera este sinceră, prietenoasă şi călduroasă.
Dintr-o dată se simte ataşat de aceşti oameni.
Sunteţi cu toţii atât de drăguţi.
Nu sunt obişnuit cu asta. Nu sunt un pustnic, *** spune Elis.
Mă bucur să-mi fac şi alţi prieteni, în afară de vecinii mei.
- Ne bucurăm că aţi venit. - Sperăm că nu v-aţi plictisit de noi.
Nu.
Când eram mică, credeam că Dumnezeu are barbă.
Îmi aduc aminte că stăteam în poala lui tata.
Citeam o carte intitulată "Lumină",
despre creaţia lumii.
Era o imagine a lui Dumnezeu plutind pe deasupra pământului.
Avea braţele desfăcute şi nu avea aripi.
Era aproape de suprafaţa pământului.
Era incredibil de frumos, cu o barbă mare.
Asta m-a determinat să cred în Dumnezeu, chiar dacă părinţii mei nu credeau.
Doar Îl văzusem în carte…
Acum crezi în Dumnezeu?
Cred în Dumnezeu, Elis?
Nu eşti habotnică, în orice caz.
Nu, dar cred. Cred în Dumnezeu.
Le vei vorbi copiilor tăi despre Dumnezeu?
Nu, nu i-aş învăţa să creadă în Dumnezeu.
Nu cred că m-aş descurca cu copiii, în nici un caz.
- Ba da, te-ai descurca. - Nu. E greu, pentru că...
I-ai lăsa să ajungă la propria lor concluzie, atunci?
Da, aşa cred.
Când voi fi la Milano, să pun bazele unui centru cultural,
vreau să veniţi în vizită.
Este un oraş foarte interesant,
o metropolă plină de oameni incredibil de urâţi, neinteresanţi şi respingători.
- Câtă răutate! - Iertaţi-mă.
Vor avea şi ei ocazia să aibă o activitate culturală.
Trebuie să vii să vezi *** se concretizează asta,
Un monument remarcabil de...
...pretenţie culturală. Sigur că pot s-o fac.
- Chiar este o clădire de cultură... - Este. Este.
*** poţi să-ţi dispreţuieşti munca?
N-o dispreţuiesc.
Consider că este foarte important să-ţi pot satisface nevoile,
mai ales cele financiare.
De ce-ai acceptat oferta?
Îmi place să proiectez case. Sunt un arhitect recunoscut.
Am fost flatat de propunere. Au fost multe motive...
Ce presupune un centru cultural?
Este un mausoleu despre vanitatea
în care îşi duc zilele oamenii ca noi.
De ce-ţi baţi joc de asta?
De ce îl construieşti dacă nu crezi în ceea ce faci?
În ce scop?
Ca să nu stau degeaba. Vorbeşte-ne despre tine.
Să nu stai degeaba? Eu cred în ceea ce fac.
Încerc să nu trăiesc în minciună.
Şi de unde ştiţi ce este adevărat?
Simţi, în sufletul tău, ce este just şi adevărat.
Uneori mai greşim, dar eu mă zbat să ating perfecţiunea spirituală.
Ai dat greş de multe ori?
N-am dat greş în ceea ce a fost mai important pentru mine...
...viaţa alături de bărbatul meu, de soţul meu, Andreas.
Ştii de ce n-am dat greş?
Pentru că am trăit în armonie şi în sinceritate.
Am fost oneşti şi am crezut unul în celălalt.
Dacă aş fi avut aceeaşi atitudine faţă de căsnicia mea
*** ai tu faţă de centrul cultural,
n-aş fi avut nici un fel de amintiri frumoase.
N-aş fi crezut în nimic.
"deoarece ştiu că vom avea din nou probleme,”
"care vor duce la o cădere nervoasă”
“la violenţă psihică şi fizică."
*** vă veţi mai întoarce acasă în seara asta?
Puteţi dormi aici. Nu-i aşa?
Hai să bem nişte cafea.
Vreţi o cafea?
Andreas!
Elis! Anna are un coşmar.
Anul trecut, am cumpărat terenul care duce până la mare.
- E frumos. - Da. Avem destulă intimitate aici.
Andreas, ai auzit ceva azi-noapte?
Da, m-am trezit la un moment dat.
Era Anna.
Încă mai are coşmaruri după accident.
Înţeleg.
Hai să mergem la moară.
- Aici este. Intră. - Oh!
La început, colecţionam tot felul de imagini;
pe acestea le-am făcut eu
şi pe acestea le-am luat din ziare, reviste şi albume vechi cu fotografii.
Toate sunt despre oameni.
Aici sunt oameni mâncând.
De necrezut.
Oameni dormind,
oameni pradă unor diverse emoţii violente.
Cândva adunam numai fotografii cu acte de violenţă.
Ia loc, te rog.
Mulţumesc.
Le-am catalogat după tipul de comportament.
O clasificare iraţională,
la fel de inutilă ca şi colecţia însăşi.
Sunt chipuri, gros-planuri.
Le-am făcut eu însumi. Unele sunt interesante.
Te superi dacă îţi fac şi ţie câteva fotografii?
Nu, deloc. Aş fi flatat.
Am tot timpul din lume.
Grozav.
Uite.
Asta ar putea să te intereseze.
Anna Fromm, la 23 ani,
căsătorie fericită, şapte ani înainte de catastrofă.
N-ai o fotografie cu soţul ei?
Ba da, desigur.
Ar fi interesant de văzut *** arăta.
Poftim. El este.
Ce fel de om era Andreas?
Se spune că era un om de ştiinţă genial,
dar n-a avut niciodată şansa de a o dovedi.
Era şi amabil, şi brutal în acelaşi timp.
- Vrei ceva de băut? - Da, te rog.
- Whisky? - Da, te rog.
Poate e prea devreme.
Nu şi azi.
- Gheaţă? - Nu, mulţumesc.
Am fost prieteni în liceu,
Dar nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.
Pentru Anna a fost o catastrofă.
- Poftim. - Mulţumesc.
Era nebună după el. N-am mai văzut aşa ceva.
Doar în romane poate.
Cred că şi el a iubit-o, în felul lui. Noroc!
Noroc!
Nu sunt eu în măsură să judec.
Soţia mea i-a fost amantă un an de zile.
Nu mă vaiet. Stiam despre asta.
Într-o bună zi, l-a părăsit.
Nu ştiu din ce motiv.
Nu îndrăznesc s-o întreb.
Ce voiam să spun?
Oh, da, voiam să-ţi spun...
că Eva...
...are o tărie de caracter extraordinară...
...deşi nu s-ar zice la prima vedere.
Nu am avut impresia asta.
Ea şi cu Anna sunt nedespărţite de ani întregi.
Asta este situaţia. Acum ştii.
Aud ceva?
Nu, nici un sunet.
Absolut nimic.
Auzi ce îţi spun?
Andreas!
Vinkelman!
Drace! Drace!
Andreas. Scoală-te! Nu poţi rămâne aici.
Scoală-te! Vrei să-ţi dau un şut?
Linişteşte-te. Îţi fac nişte cafea.
Te vei simţi mai bine.
Du-te la dracu!
Interludiu. Liv UIImann, proba a şaptea.
Simpatizez foarte mult cu nevoia de adevăr a Annei.
Înţeleg perfect exigenţa ei faţă de lumea înconjurătoare.
Dar la un moment dat se pare că această nevoie de adevăr devine periculoasă.
Când realizează că lumea înconjurătoare nu i se potriveşte,
şi că nu primeşte răspunsurile pe care le aşteaptă,
se refugiază în minciună şi în disimulare.
Şi tocmai din acest motiv este atât de dificil să fii corect...
...pentru că te aştepţi ca şi ceilalţi să fie la fel.
O putem vedea oricând, la milioane de oameni.
Sunt singură de trei zile şi mă plictisesc de moarte.
Şi m-am gândit: Ce-ar fi să-i fac o vizită lui Andreas?
Bună idee.
Mă poţi alunga oricând.
Vrei?
- Da, mi-ar plăcea. - Hai.
- Ce drăguţ. - E biroul meu.
- Le-ai citit pe toate? - Aproape.
Le ţii doar de formă?
- Şi aici? - Bucătăria.
Unde dormi? Acolo?
Aici e dormitorul.
Pare abandonat.
Anna şi-a anulat vizita în ultima clipă.
Se operează la picior.
A patra oară.
A avut un accident de maşină. Soţul şi fiul ei au murit.
Ea a stat în spital luni întregi.
Bănuiesc că eşti la curent. S-a întâmplat în apropiere.
Aici a lucrat soţia ta?
- E exact ca atunci când a plecat. - Eşti divorţat?
Da, într-un fel.
- Sunt indiscretă? - Nicidecum.
- Se va întoarce? - Poate.
Îţi lipseşte mult?
Iartă-mă dacă am fost lipsită de tact.
Ţi-e foame?
Un prieten geolog râdea de mine
pentru că mi-e frică să intru în peşteri.
Mai vrei şuncă?
Nu, sunt sătulă. “Always Romantic”
E unul din albumele mele cele mai vechi.
Întotdeauna am suferit îngrozitor de claustrofobie.
Când eram la şcoală,
visam mereu să intru în una din peşterile acelea din Franţa.
Dar nu s-a întâmplat niciodată.
- Îţi place muzica asta? - Da.
Elis mă detestă când dansez. Se simte nelalocul lui.
Serios?
Elis s-a săturat de mine.
- Nu prea cred. - Ba da.
Nu sunt decât o părticică din nesfârşitul său dezgust.
Lumea nu-i bagă în seamă sarcasmele, dar eu da.
Nu vreau decât să mă răzbun.
Şi nu stiu ***.
Elis e fantastic.
Aşa e. Îmi place foarte mult.
Cel mai rău este că îl iubesc.
Chiar îl iubesc. Acesta este cuvântul.
Nu stiu *** să-i arăt dragostea mea.
Andreas, ce se va întâmpla cu noi? De ce ni se întâmplă asta?
ce e mai bun în noi,
lăsând doar învelişul?
Sunt aşa de obosită...
Chiar aşa?
Mă adoarme vinul.
Aşa este.
Te superi dacă dorm aici?
- Poţi dormi mai bine dincolo. - Unde?
În dormitor.
Te poţi întinde şi pe canapea.
- Nu te deranjez? - Nicidecum.
N-am dormit toată noaptea, am hoinărit de colo-colo.
Uite o pătură călduroasă.
- Mulţumesc. - Aşa.
- Gata. Aşa. - Ce bine.
Vino. Vino-ncoa.
O să-ţi ţină de cald.
Aşa.
- Stai bine? - Oh, da.
Cred că am dormit câteva ore.
Pot să dau un telefon de aici? Trebuie să vorbesc cu Elis.
E plecat să ia cina.
Sigur. Să-ţi aduc lampa.
Aici e...
- Poftim. - Mulţumesc.
- Vrei să te las singură? - Nu, nu.
Alo? Bună, iubitule. Iartă-mă că te sun aşa de târziu.
Mănânci deja? Vrei să te sun mai încolo? Nu?
Mi s-a făcut somn şi m-am întins puţin..
Nu, nici vorbă. Mă simt destul de bine.
Ştii, m-am întâlnit cu Andreas, din întâmplare.
Nu, acum sunt singură.
E totul în regulă.
Te las acum. Te întorci joi?
Ne vedem la aeroport.
Să te gândeşti la mine.
Pa.
Crezi că a fost o prostie să-i spun că sunt singură?
Nu.
Ar înnebuni dacă ar şti că sunt aici.
Cred că arăt groaznic. Poţi să-mi împrumuţi un pieptene şi o oglindă?
Da. Sunt în dormitor.
- E cam întuneric aici. - Da.
Lasă-mă să fac lumină.
Înţelegi, Elis nu e gelos, sau mai ştiu eu ***.
Sau o fi, mai ştii?
Se duce la Milano. Se simte onorat, chiar dacă glumeşte pe seama asta.
Are succes. Acum şi de-a pururi. Amin.
Îţi vine aşa de greu să realizezi într-o zi că eşti inutil…
că nimeni nu are nevoie de tine,
chiar dacă tu eşti pregă*** să dai totul din tine.
Presupun că e vina mea, dar nu pot face nimic.
Înţelegi? Vreau să fac atât de multe şi îmi fac atâtea planuri…
Când îi spun lui Elis, îmi răspunde: "Nu fă nici aşa, nici aşa, fă aşa."
Şi se alege praful de tot.
Nu, n-ar trebui să dau vina pe Elis.
Totul îmi merge rău. Şi Elis, el...
N-ar trebui să-l învinovăţesc. Nu pe el…
Alo?
- Salut, sunt Elis. - Bună.
Am tot încercat să sun acasă la mine, dar nu răspunde nimeni.
În general e trează noaptea. Sunt îngrijorat.
Vrei să fii drăguţ şi să verifici dacă e totul în regulă?
Te rog să-i spui Evei că mi-am făcut griji. Nu e nevoie să mă sune.
Sună-mă tu, de îndată ce afli *** se simte.
O dată am rămas însărcinată. Nu mă mai lua deloc somnul.
M-au internat în spital, ca să pot adormi.
Din greşeală, mi-au dat o doză prea mare.
Eu tot nu am adormit, dar copilul a murit.
Elis a fost alături de mine şi am plâns împreună.
Şi Elis a plâns.
A fost prima şi ultima dată când a făcut-o.
N-am mai rămas însărcinată niciodată.
S-ar putea să fie mai bine aşa. Cred că e mai bine.
- Trebuie să pleci? - Da.
Vezi cât sunt de urâtă?
Priveşte-mă, Andreas.
Ai dormit vreodată cu o amantă mai plictisitoare ca mine?
Spune-mi că mă înşel!
Te înşeli.
Ai fost foarte bun cu mine, Andreas Îmi vei lipsi.
Ne vom reîntâlni curând. N-ai teamă.
Dacă nu mă grăbesc, pierd feribotul.
- Mă vei suna? - Trebuie?
- Da. Poţi să şi scrii. - Preferi să-ţi scriu?
- Da, e mai bine. - Atunci voi încerca.
Când te întorci?
Peste două săptămâni. De Paşti, dar voi veni cu Anna şi cu Elis.
- Nu poţi veni singură? - Nu ştiu. Nu cred.
- Măcar câteva zile. - O să încerc.
Hei, ia uite aici...
Vino-ncoa.
- Ai grijă de el. - Eşti sigur?
Da. E al tău. Vei dormi mai bine.
Era limpede că se află un descreierat pe insulă.
Într-o dimineaţă, Olsson a găsit opt dintre oile sale omorâte şi câteva chiar mutilate.
Poliţia a început o anchetă.
În ultimele luni au mai fost şi alte cazuri de cruzime faţă de animale.
Andreas e convins şi el că trebuie să le spună poliţiştilor
*** a găsit căţeluşul.
Furia şi suspiciunea planează asupra întregii insule.
Acum ar fi bine să îngropaţi animalele.
M-am întâlnit cu un poliţist ieri, pe feribot.
N-au nici un indiciu, dar...
...localnicii îl suspectează pe Johan Andersson din Skir.
A fost într-un spital de boli mintale şi e de ajuns să fie suspect.
Trăieşte singur, complet izolat, nu vorbeşte niciodată,
nu se întâlneşte cu nimeni şi nu are nici un animal de casă.
L-am fotografiat acum câţiva ani.
Am găsit fotografiile. Uite-le.
Pe vremea aceea era destul de sociabil,
dar apoi a fost implicat într-un fel de proces, pe care l-a pierdut.
De atunci, trăieşte ca un ermit.
M-am gândit la situaţia ta financiară, Andreas.
În legătură cu împrumutul pe care voiai să ţi-l acord...
Ar fi frumos din partea...
Da, cred că aş putea să te ajut.
- Te deranjează lumina? - Nu.
Avocatul meu propune un program de rambursare.
Aş fi foarte recunoscător dacă ai vrea să faci asta pentru mine.
E prea cald?
Nu.
Mai este totuşi o mică problemă.
Trebuie să ai un mic venit ca să poţi plăti ratele.
Ai vreo sugestie?
Nu.
Nu e nici o grabă, deocamdată.
În timp ce te gândeşti la ceva
poate ţi-ar plăcea să-mi baţi la maşină notiţele.
Am făcut nişte cercetări în legătură cu centrul cultural din Milano.
Ar fi o idee bună…
Da. Te rog să întorci capul puţin mai la stânga,
dar să priveşti direct în cameră.
Privirea e prea sus. Mai jos puţin. Aşa.
Acum întoarce capul puţin spre dreapta.
Încă puţin. Rămâi aşa! Nu mişca!
Nu mişca! Aşa.
Mulţumesc. E bine.
- Whisky? - Nu, mulţumesc.
Te superi dacă beau în continuare?
Nu, dă-i bătaie.
Nu-mi fac iluzii că pot pătrunde în sufletul omului
cu aparatul meu de filmat.
Nu pot decât să înregistrez o interacţiune între mii de forţe mai mari sau mai mărunte.
Apoi mă uit la fotografie şi-mi las imaginaţia să zboare.
E absurd totul.
Jocuri, poeme.
Nu poţi fi deloc sigur că ai reuşit să citeşti *** trebuie în sufletul cuiva.
Nici măcar durerea fizică acută nu se manifestă întotdeauna.
I-am făcut fotografia aceasta fără să ştie.
Avusese un atac violent de migrenă.
E al dracului de interesant.
Bună! Iertaţi-mă că vă deranjez. Am venit doar să aduc nişte scrisori.
Falkman întreabă ce termostat…
Ar trebui să se descurce şi singur.
Vrei să-i ţii puţin companie lui Andreas?
Andreas?
Da?
Vreau să ştii că nu sunt nici supărată, nici geloasă.
Anna mi-a spus despre voi doi.
Cred că te iubeşte foarte mult.
Aşa cred, dar e greu să fii sigur de sentimentele Annei.
Vă iubesc pe amândoi.
Ţin mult la tine, Andreas. Mă gândesc la tine tot timpul.
Dragul meu.
Dragul meu.
Trebuie să fii prudent cu Anna.
Mi-e greu să-ţi explic ce vreau să spun, dar fii prudent.
Ce s-a întâmplat, Elis? Pari supărat.
Întotdeauna mă scot din fire nişte fleacuri.
Putem continua mica noastră şedinţă? Sau eşti obosit, Andreas?
Nu, nicidecum.
- Când va fi gata masa? - Masa va fi gata într-o oră.
Pa, pa.
Ai făcut închisoare, nu-i aşa?
Da, am fost la închisoare.
Şi?
A fost o situaţie de panică.
Am fost condamnat pentru falsificare de cecuri.
Apoi am fost arestat pentru exces de viteză la volan, fiind beat.
Apoi am lovit un poliţist în faţă.
Iar acum te ascunzi ca un câine bătut.
Sunt un câine bătut.
- Muşti? - Aşteaptă şi vei vedea.
De fapt, nu, nu cred.
Anna şi Andreas locuiesc împreună de câteva luni.
Ea lucrează ca translator, iar el a acceptat propunerea lui Elis.
Sunt relativ fericiţi,
fără certuri adevărate şi fără patos.
E sfârşitul iernii.
Într-o bună zi, Anna aduce vorba de căsnicia ei.
Trăiam în deplină armonie.
Gândeam la fel. Ne înţelegeam unul pe celălalt.
Înţelegi ce vreau să spun?
Ştiu că sună aiurea şi exagerat, dar…
este foarte greu să descriu
cât de devotaţi îşi pot fi doi oameni unul altuia.
Cuvintele sună atât de banal
şi nu pot exprima cu adevărat experienţa pe care am trăit-o împreună.
Copilul a fost o experienţă uluitoare. Pentru amândoi.
Şi tot ce a avut legătură cu copilul. Înţelegi?
Mi-am dat examenele şi am obţinut un post de profesor,
iar Andreas a devenit profesor suplinitor.
Am cumpărat o căsuţă în afara oraşului şi am mobilat-o încet, încet.
Am construit ceva împreună.
Nu ştiu *** să numesc asta. Un adăpost sigur.
O siguranţă.
Poate crezi că a fost o căsnicie întru totul ideală, fără probleme,
dar n-a fost aşa.
Am avut certuri violente,
dar n-am fost niciodată suspicioşi sau necruţători unul cu celălalt.
Şi eram cât se poate de sinceri.
N-a fost nici o urmă de prefăcătorie în relaţia noastră.
Andreas a fost necredincios o dată.
N-ai fi crezut, nu? Dar a fost.
A venit imediat la mine şi mi-a spus.
Am simţit cât de mult mă iubeşte şi l-am iertat.
După aceea am ţinut şi mai mult unul la celălalt.
Cel mai îngrozitor moment a fost când m-a părăsit.
Dar am aflat unde este,
iar lui i-a părut rău şi s-a întors la mine.
Şi am devenit mai apropiaţi ca niciodată.
Într-un week-end am rămas pe insulă cu băieţelul nostru.
Eva şi Elis ne-au închiriat casa lor.
Era duminică, după masa de prânz. Andreas voia să-şi facă siesta.
Eu voiam să fac o excursie până la ruinele bisericii, înţelegi?
Am făcut *** voiam eu. Am plecat.
Andreas băuse şi m-a lăsat pe mine să conduc.
N-am condus deloc repede.
Eram toţi într-o dispoziţie foarte bună.
Drumul era alunecos şi maşina a început să derapeze puternic.
Andreas a încercat să apuce volanul...
...dar maşina a ieşit de pe şosea, a trecut prin şanţ
şi s-a izbit de un zid de piatră şi de nişte copaci.
Când mi-am revenit, am văzut o maşină accidentată...
şi un bărbat în ea, cu gâtul tăiat…
şi cu trupul ieşit jumătate prin parbriz.
Puţin mai încolo zăcea trupul unui băieţel.
Fusese aruncat prin uşa maşinii…
şi avea capul într-o poziţie ciudată.
Mă gândeam: "Ce accident îngrozitor."
“Şi nu e nimeni să vină în ajutorul acelor oameni sărmani…”
M-am îndreptat spre drum
şi am început să simt o durere în şoldul stâng şi în picior.
Am realizat că şchiopătez la un picior.
Apoi am văzut sângele. Era sânge peste tot.
Tibia îmi străpungea ciorapul.
Ne-au găsit peste câteva ore.
N-am crezut vreodată că viaţa poate fi aşa.
N-am crezut că viaţa poate însemna o suferinţă neîncetată…
...zdruncinare, o violenţă fizică şi psihică.
- Ziua bună! Ce mai faci? Te-ai împotmolit? - Da.
- Putem fi de ajutor? - Da.
Mă vor omorî.
De ce ar face una ca asta?
Din cauza masacrării animalelor.
Mi-au aruncat asta prin fereastră.
"Criminal nenorocit de animale.”
“îţi vom face şi ţie ce le-ai făcut tu animalelor.”
Au aruncat-o prin fereastra aceea...
Ca şi *** aş fi în stare să omor animale!...
Dacă Johan e de acord, vorbim noi cu poliţia.
De-aia nu mai pot ei. Au fost deja aici.
N-ar putea Johan să plece undeva?
Unde să mă duc?
- Trebuie să găsim o soluţie. - Ce soluţie?
Lasă-mă să mişc antena...
Acum e bine.
Aşa.
O fi fost o pasăre.
Poate s-a rănit.
Mai bine ne-am duce să vedem.
Mă duc să iau lanterna.
Mai bine i-ai curma suferinţa.
N-ar fi putut scăpa, nu-i aşa?
Nu.
Avea răni prea grave.
Acum se vede mai bine.
Mă întreb de ce zbura pasărea singură, noaptea…
Nu ştiu. Poate era speriată de ceva.
Recunoaşte că ai avut o aventură cu Eva astă-toamnă, când a stat singură.
De fapt, nu e deloc aşa.
Eva e complet lipsită de apărare, nu e în stare să se protejeze singură.
Oricine îi poate face ce vrea.
N-are de ce să se protejeze de mine.
Eu cred că Eva este o femeie care nu poate suporta să se ştie lipsită de personalitate…
fără identitate.
Nu e decât un produs al celor din jurul său.
Nu-şi poate afla liniştea sufletească şi nu are nici nu fel de încredere în sine.
Ceea ce mă face să cred că va încerca să se sinucidă.
Dar… sinuciderea nu este o soluţie.
Este mai degrabă încă o acţiune egocentrică.
Sper să… să o salveze cineva.
Sper ca atunci când se va trezi...
...să i se fi întâmplat ceva
care să o elibereze de ea însăşi,
astfel încât să-ţi poată privi vechiul sine cu duioşie,
dar fără remuşcare.
Cred că se hotărăşte să devină profesoară
pentru oameni care au probleme cu auzul,
pentru că surzii trăiesc într-o izolare de sine mai profundă
decât a trăit ea însăşi vreodată.
Cred că se va simţi eliberată...
...şi binecuvântată.
Şi?
Nimic. Asta-i tot.
Exist aici doar ca o formalitate.
Se stinge lampa.
Nu. Mă strangulezi.
Semnele precursoare sunt latente
şi răbufnesc pe neaşteptate.
Anna îşi aminteşte un vis lung şi aproape real,
care a tulburat-o de Paşti.
Eram singură pe drum.
Simţeam o nevoie aprigă de a avea pe cineva alături,
de a fi cuprinsă în braţe… de odihnă.
Ceva îmi spunea că nu voi mai avea niciodată parte de aşa ceva.
Pot veni la tine acasă?
Nu, nu se poate. Nu avem voie să primim străini. E interzis.
Am schimbat toate încuietorile de la uşi.
De ce?
Nu ştiu, aşa s-a făcut.
- Poţi să te opreşti puţin? - Nu, trebuie să fug.
Stai! Stai!
Nu ştiu unde mă aflu. Ce loc este acesta?
Vreţi să mă ajutaţi puţin?
Cine este femeia aceea?
Fiul său urmează să fie executat.
E în drum spre locul execuţiei.
Iartă-mă. Iartă-mă…
Vrem să vă punem câteva întrebări, dacă nu vă supăraţi.
Sigur. Intraţi, vă rog.
Johan Andersson a fost găsit mort în Skir
şi a lăsat un mesaj pentru dv.
Când s-a întâmplat?
L-am găsit azi, spânzurat.
Avea capul plin de lovituri.
A fost bătut.
Presupun că doriţi să aflaţi ce scrie în mesaj.
Da, domnule, şi am vrea să ne înapoiaţi şi scrisoarea.
"Dragă Andreas. Acum câteva ore, au venit câteva persoane.”
"Mi-au spus că sunt o brută şi că trebuie să fiu pedepsit.”
"M-au târât de păr afară, în curte.”
"Au început să mă lovească în cap cu pumnii şi să mă scuipe.”
“Unul, mai tânăr, a luat o piatră mare şi m-a lovit în cap cu ea."
"Am ameţit şi le-am spus că sunt nevinovat.”
“Au spus că dacă mărturisesc mă lasă în pace şi nu mă mai bat."
"Apoi am spus că voi mărturisi..."
"…şi au încetat să mă mai lovească peste faţă cu pumnii.”
"M-au împins lângă zid şi mi-au poruncit să vorbesc.”
"Am spus tot ce mi-am imaginat că vor să audă.”
"Când n-am mai fost în stare să mai inventez ceva, m-au aruncat la pământ.”
“Unul dintre ei a venit lângă mine şi..."
"...a urinat pe chipul meu.”
“N-am putut să mă feresc, pentru că eram prea obosit."
"Au început să mă lovească cu picioarele în timp ce zăceam acolo.”
Mi-au călcat ochelarii în picioare, mi-a căzut dintele fals..."
"...şi nu l-am mai găsit după aceea."
"Mai departe nu-mi amintesc, pentru că am leşinat.”
Când mi-am recăpătat cunoştinţa, plecaseră cu maşinile lor şi..."
"...am reuşit să ajung înapoi în casă.”
Simt că nu mai vreau să trăiesc..."
"...pentru că n-aş mai putea să privesc pe cineva în ochi."
"Nu mai pot continua să trăiesc aşa.”
"Îţi scriu această scrisoare, dragă Andreas,”
"pentru că tu ai fost întotdeauna bun cu mine”
“şi te-a preocupat întotdeauna sănătatea mea."
"Sincere mulţumiri."
Mulţumim, domnule. Asta-i tot.
Pot primi scrisoarea înapoi, mai încolo?
Da, domnule, după ce va lua sfârşit ancheta.
- La revedere. - La revedere.
Anna?
Oh, aici erai. Ce faci?
Mă rog pentru Johan.
Te rogi doar pentru tine însăţi.
Pleacă! Lasă-mă singură! Pleacă!
Ce ipocrizie nenorocită! Ce ipocrizie!
Ce porcărie, nu e bună de nimic.
Arunc-o!
Aia ar putea fi bună.
Poţi s-o păstrezi. A fost a bunicului.
Eu o să iau radioul.
Bună ziua.
Am primit o scrisoare de la Johan.
Zău?
Anna şi Andreas au trăit un an de zile într-o relativă armonie.
Din când în când au mai avut loc certuri şi împăcări.
În general din cauza unor neînţelegeri sau a proastei dispoziţii,
dar disputele n-au fost niciodată infectate cu venin.
Anna s-a angajat ca traducătoare,
iar Andreas a continuat să lucreze pentru Elis.
Mă doare puţin capul.
O fi de la vreme, sau m-o fi prins o răceală.
O să-ţi fac ceva fierbinte.
Eşti tare bună cu mine.
Doar să termin capitolul ăsta. E destul de captivant.
Ai cancer în suflet.
Trebuie să te operezi şi să faci tratament cu raze.
Ai tumori peste tot.
Vei avea parte de o moarte îngrozitoare.
- Ce faci? - Mă uit la o fotografie veche.
Sper că nu e vreo fostă iubită de-a ta.
Ce te face să crezi asta?
La ce te gândeşti?
Mă gândesc la cancer… şi mă îngrozeşte.
Tu la ce te gândeşti?
La nimic.
- Mă gândesc la minciuni. - Ce minciuni?
Andreas!
Andreas, ar trebui să plecăm undeva.
Trebuie să plecăm de aici.
Ar fi bine pentru amândoi.
Aş vrea cu adevărat să pot spune da.
La ce te gândeşti?
Aş vrea să spun “Hai să mergem la Elis, să ne împrumute nişte bani.”
Dar în acelaşi timp este acest drum între noi…
Nu sunt în stare s-o spun, nu pot să-mi exprim fericirea.
Te privesc în ochi, dar nu pot ajunge până la tine.
Înţelegi ce vreau să spun?
Te înţeleg. Te înţeleg foarte bine, Andreas.
Sunt dincolo de acest drum. M-am izolat singur.
M-am îndepărtat atât de mult încât... ai ajuns atât de departe…
Înţeleg, Andreas. Înţeleg cât este de ciudat.
Da, e ciudat.
Aş vrea să fiu cald, tandru şi plin de viaţă.
Vreau să fiu liber... să o iau de la capătul drumului.
E ca într-un vis. Vrei să te mişti, ştii *** s-o faci dar nu poţi.
Picioarele îţi rămân înţepenite şi braţele îţi sunt grele ca plumbul.
Încerci să vorbeşti, dar nu poţi.
Mi-e atât de frică să nu fiu umilit.
E ca o suferinţă eternă.
Am acceptat umilinţa şi am lăsat-o să mă cuprindă.
Înţelegi ce spun?
Înţeleg.
E atât de îngrozitor să fii un ratat.
Unii cred că au dreptul să-ţi spună ce să faci…
Dispreţul lor pavat cu bune intenţii…
Dorinţa aia bruscă de a călca în picioare ceva viu.
Înţeleg, Andreas. Nu trebuie să...
Sunt mort, Anna.
Ba nu, nu sunt mort. E prea melodramatic.
Nu sunt mort deloc.
Dar trăiesc fără demnitate.
Ştiu că sună aiurea, poate chiar pretenţios.
Pentru că majoritatea oamenilor
sunt forţaţi să trăiască fără nici o consideraţie de sine.
Cu sufletul umilit, călcaţi în picioare şi scuipaţi.
Dar sunt în viaţă şi nu mai ştiu nimic altceva.
Nu cunosc nici o alternativă.
Dar chiar dacă ar şti, n-ar face nimic.
Înţelegi?
Te poţi îmbolnăvi de umilinţă?
Sau este o boală de care suntem toţi atinşi şi trebuie să ne obişnuim cu ea?
Vorbim atât de mult despre “libertate”.
Spune, nu e libertatea o otravă pentru cei umiliţi?
Sau e mai degrabă un drog
care îi ajută pe cei umiliţi să reziste?
Nu mai pot trăi aşa.
Mă dau bătut. Uneori, nu mai suport.
Îmi târâi zilele.
Mă sufocă mâncarea pe care o înghit,
rahatul pe care îl elimin,
cuvintele pe care le rostesc.
Lumina zilei, ţipând la mine, poruncindu-mi în fiecare dimineaţă să mă trezesc.
Sau somnul, doar vise care mă chinuiesc în fel şi chip.
Sau întunericul, bântuit de duhuri şi de amintiri.
Te-ai gândit vreodată, Anna,
că oamenii, cu cât o duc mai rău, cu atât se plâng mai puţin?
Şi până la urmă tac definitiv...
...chiar dacă rămân în continuare fiinţe vii, cu nervi, ochi şi mâini.
Vaste armate de victime şi de călăi.
Lumina care răsare şi apune, abătută.
Gerul se apropie.
Întunericul. Căldura. Mirosul.
Şi toţi tac.
Nu vom putea pleca niciodată. Nu cred în schimbare. E prea târziu.
Totul e prea târziu.
Eu cred că Elis îşi închipuie că este o ipocrizie
să te miri de prostia omenească...
...şi o pierdere de vreme să ceri demnitate şi dreptate.
A hotărât că suferinţele altora
nu trebuie să-i provoace insomnii.
Îşi închipuie că este indiferent în ochii lui şi în ai celorlalţi.
Aşa e felul lui. Aşa sunt condiţiile în care trebuie să trăiască.
Altminteri, n-ar rezista.
Ce faci azi?
- Tu ce faci? - Nu ştiu.
Eu te-am întrebat.
Realizezi că s-a sfârşit între noi?
Răspunde!
Dacă nu-mi dai un motiv adevărat, n-am nimic de spus.
Nu te opresc eu. Eşti liberă să pleci când vrei.
Cred că minţi, Andreas.
Ai minţit în legătură cu căsnicia ta.
Ai minţit în legătură cu divorţul.
Ştiu adevărul despre tine.
Aşa? Ştii adevărul despre mine?
Ştiu cine eşti.
Eşti un parazit. Îmi repugni, Andreas.
Viaţa lângă tine e un iad. Am vrut să fug de aici tot timpul.
Sărmană Anna. Erai atât de fericită înainte de a ne întâlni...
Cel puţin eu aveam ceva.
Aveam amintiri frumoase despre bărbatul meu şi despre dragostea noastră.
Şi acum nu le mai ai?
- Credeam în adevăr. Trăiam în adevăr. - Zău?
Ai distrus totul cu minciunile tale.
Încetează, Anna.
- Nu-mi porunceşti tu! Spun ce vreau eu! - Nu ţipa la mine.
- Nu hotărăşti tu pentru mine! - Nu ţipa la mine.
Du-te la dracu! La dracu!
Anna?
Cineva s-a strecurat în grajd cu o canistră.
A turnat benzină pe sărmana creatură.
Cred că a aruncat un chibrit aprins în ieslea cu fân,
şi a fugit cât l-au ţinut picioarele.
Ca să fie mai sigur, a încuiat uşa şi a luat cheia cu el.
Calul alerga în toate părţile, înăuntru. Afară, oamenii încercau să spargă uşa.
Când au reuşit, calul a ţâşnit afară, arzând.
Da, vin!
Al naibii cal, rezistent.
Anna...
Vreau să fiu liber.
Îmi vreau singurătatea înapoi.
Nu mai suport să trăiesc aşa.
Poate am fi reuşit, dacă ne-am fi iubit cu adevărat. Dar n-a fost să fie.
Acum e mai uşor să ne despărţim...
...nu-i aşa?
Şi mai adevărat. Trebuie să trăieşti în adevăr, nu?
Cel puţin *** îl înţelegi tu.
Aşa că hai să fim sinceri măcar o dată.
De ce nu-mi răspunzi?
Îţi aminteşti când ţi-ai uitat poşeta, la una dintre primele noastre întâlniri,
când ai venit să dai telefon de la mine?
Am găsit înăuntru scrisoarea de adio a soţului tău.
Şi am citit-o.
Sărmană Anna. Nu prea ai noroc la bărbaţi.
Ceva trebuie să fie în neregulă, cu tine sau cu ei, nu-i aşa?
Vorbeşti mereu despre viaţa care trebuie trăită în adevăr.
Îmi amintesc când ai vorbit despre căsnicia ta norocoasă şi fericită.
A fost o minciună!
O minciună.
Toate numai minciuni, Anna.
Încetineşte.
Ai de gând să mă omori la fel ca…
Eşti nebună!
Eşti complet ţicnită!
Dar ce te-a apucat?
Spune ceva.
Şi de ce ai venit după mine la incendiu, apropo?
Am venit să te implor să mă ierţi.
De această dată l-au numit Andreas Vinkelman.
SFÂRŞIT
Traducere de Cosimo, aprilie 2005
Toate drepturile rezervate emailcosimo@yahoo.com