Tip:
Highlight text to annotate it
X
Bună ziua, mulțumesc pentru invitație!
Un fizician poate fi un bărbat
sau o femeie,
deși când e femeie îi spunem mai degrabă fiziciană.
În fine, este cineva
care are de rezolvat două probleme:
prima - să determine
ce legătură există
între teoriile fizice pe care le folosește
ca să descrie realitatea, natura, lumea fizică
și lumea fizică propriu-zisă.
Spun aceste teorii
ceva despre natură?
Intră ele în contact cu natura?
Se contopesc cu ea măcar local?
Sau sunt divergente?
Spun lucruri vagi?
Pentru a răspunde la această întrebare,
fizicienii fac experimente
de toate taliile posibile,
uneori de mare anvergură,
pentru a vedea dacă teoriile lor
se întâlnesc, parțial sau complet,
cu realitatea fizică.
Există o a doua problemă, despre care vorbim mai puțin,
cea de a determina legătura care trebuie stabilită
între ceea ce numim fizică
și limbajul obișnuit.
*** să exprimăm ceea ce știm?
Limbajul natural al fizicii, după Galilei,
este matematica.
Prin urmare, fizicienii scriu ecuații.
Matematica e un fel de chineză
pentru mulți dintre noi.
După *** spunea prea bine Lacan:
«Nu toată lumea are fericirea să vorbească chineză în propria limbă.»
Apoi, dacă vrem să traducem pentru public
cunoștințele dobândite grație fizicii,
trebuie să săpăm în limbă
ca să integrăm în ea un fel de limbă străină
ce ne va furniza mijlocul de a expune,
în limba noastră, după ce am prelucrat-o,
ceea ce fizica ne-a învățat.
Chestiunea asta e cea care mă interesează azi
și am s-o abordez alegând ca subiect originea universului.
Vorbim corect despre originea universului?
Discursurile noastre despre ea fac dreptate
cunoștințelor noastre despre originea universului?
Întrebarea asta e aproape o chestiune politică,
deoarece, după *** știți,
a spune ce a stat la originea universului
implică întotdeauna să-ți asumi o oarecare putere asupra minților oamenilor.
Iar unii ne vorbesc despre originea universului ca și ***
abia s-au întors de acolo pe o navă spațială.
Deci *** să vorbim despre originea universului?
Ei bine, în sec. XX, după *** știți,
am descoperit că universul a avut o istorie
și continuă s-o aibă.
Iar când spun univers, mă refer la Universul întreg.
Nu mă refer la o parte din Univers.
Mă refer la universul ca atare,
Universul ca obiect fizic.
Pentru mult timp, s-a crezut că universul era învelișul tuturor elementelor fizice,
când de fapt, el însuși este un element fizic,
un obiect fizic cu proprietăți globale
ireductibile la proprietăți locale.
*** am descoperit asta?
Prin succesiunea a două evenimente foarte importante.
Primul a fost teza lui Einstein, din 1915.
El a lucrat între 1907 și 1915
la o nouă teorie a gravitației
care se numește teoria relativității generale.
E o teorie pe care o folosim pentru descrierea universului
- pentru că gravitația domină la scară largă -
teorie care ne permite
să-i atribuim universului ca atare
proprietăți fizice.
De exemplu, o curbură globală,
determinată de conținutul său material și energetic.
Al doilea eveniment este o descoperire
rezultată dintr-o observație a unui astronom pe nume Hubble.
El a observat mișcarea galaxiilor
și și-a dat seama, la finele anilor 1920,
că galaxiile se depărtează unele de altele cu atât mai repede
cu cât sunt mai depărtate unele de altele.
Dacă punem cele două evenimente laolaltă
și le extrapolăm peste trecut,
adică privim timpul derulându-se în celălalt sens
și mergem din ce în ce mai mult în trecut,
vom constata că universul
cu cât e mai departe în trecut, cu atât e mai mic,
mai dens și mai cald.
Și dacă extrapolăm până la origine,
vom ajunge la ceea ce numim singularitate inițială.
Adică un univers punctual,
nu punctual în sensul că a venit la timp.
Adică are mărimea unui punct.
Are mărimea unui punct, densitatea sa e infinită
și temperatura sa e infinită.
Asociem adesea această singularitate inițială unui moment zero,
pe care-l numim Big ***.
Expresia a fost inventată în anii 1950
și toți o cunoașteți bine.
Urmarea poveștii e și mai interesantă,
pentru că această descoperire științifică a avut loc într-o cultură,
a noastră,
care promovează ideea că universul a fost creat.
Și a existat deci o conjuncție
între ceea ce venea din cultura noastră - că universul a fost creat -
și o descoperire științifică
*** că universul a trecut printr-o singularitate inițială
grație căreia a apărut tot ce există:
spațiul, timpul, materia, radiația, energia etc.
Evident, acest amalgam luând ființă,
s-a inoculat asupra lui o speculație metafizică:
ce a fost înainte de momentul zero?
*** a putut universul să ia ființă din nimic?
A avut vreun rol Dumnezeu sau altă ființă transcendentă?
Cine a jucat rolul unui chibrit cosmic? Etc.
Chestiune pasionantă, pe care nu trebuie s-o împiedicăm,
pentru că ajută la evoluția gândirii.
Însă e o întrebare prematură.
Prematură în sensul că nu a fost impusă
de cosmologia contemporană.
Trebuie să luăm act de faptul că extrapolând în trecut
și căzând pe această singularitate inițială,
de fapt, înainte s-o atingem,
cădem pe condiții fizice - energie foarte mare,
și particule care au mai multă energie decât un TGV (tren de mare viteză),
temperaturi enorme -
așa încât particulele din acest univers
sunt supuse altor forțe, în afară de gravitație.
Sunt supuse forțelor electromagnetice
și forțelor nucleare.
Ori teoria relativității generale,
pe care am folosit-o în extrapolare,
nu descrie aceste forțe,
ea descrie numai gravitația.
Se numește teoria relativității generale,
însă e o teorie specifică a gravitației.
De fapt, se ajunge la un moment
în care ecuațiile relativității generale devin false.
Nu sunt matematic false,
însă nu mai descriu lumea fizică
ce corespunde condițiilor fizice de care v-am povestit.
Momentul de la care nu mai am voie să extrapolez
se numește zidul Planck.
Se situează cu totul la început.
Așa că nu știu și nu pot spune
ce s-a întâmplat înainte de zidul Planck.
Însăși noțiunea de spațiu-timp devine problematică
și nu mai pot vorbi de un moment zero.
Însă istoria nu se oprește acolo,
pentru că de foarte mult timp, de vreo 20 de ani,
numeroși fizicieni teoreticieni
încearcă să găsească un cadru teoretic
ce permite escaladarea zidului Planck,
adică să construiască un formalism sau noi concepte ale fizicii
care să ne permită să descriem într-un tot unitar
gravitația, forțele electromagnetice și cele nucleare.
Dacă am avea o asemenea teorie,
am fi înarmați intelectual
să trecem zidul Plank
și să spunem ce s-a întâmplat înaintea lui.
Poate că ați auzit vorbindu-se de teoria supercorzilor,
care intră în categoria asta
de cercetări care încearcă escaladarea zidului Planck.
Ea presupune mai mult de 4 dimenisiuni ale spațiu-timpului.
Descrie ca posibile 10 dimensiuni ale spațiu-timpului.
Alte teorii consideră că, la scară foarte mică,
spațiu-timpul nu este neted și continuu, *** obișnuim să credem,
ci granular.
Spunem că e discret.
Pe scurt, au fost testate mai multe idei,
însă nu permit descrierea prea exactă a universului primordial.
Dacă luăm, de exemplu, teoria corzilor,
particulele sunt descrise de corzi,
corzile sunt atât de încurcate, încât calculele devin imposibile.
Ajungem, pur și simplu, să facem tot felul de aproximări.
Simplificăm ecuațiile.
Asta ne permite să construim scenarii.
De exemplu, dacă privim scenariul asociat teoriei supercorzilor
ne dăm seama că teoria asta prezice că
în niciun moment din istoria sa,
și-n niciun punct din spațiul său,
universul nu a putut avea o temperatură superioară unei anumite valori maxime,
care este foarte mare, dar nu infinită.
Adică singularitatea inițială,
pe care o asociem primului model de Big ***,
cel care nu ținea seama decât de gravitație cu teoria lui Einstein,
această singularitate nu mai există în teoria corzilor.
Este volatilizată și am putea spune că, în acel context,
în momentul zero, pe care-l asociem cu Big ***,
trece un nefericit sfert de oră.
Este amuzant că,
dacă priviți ce se întâmplă cu alte teorii,
alte piste teoretice,
ajungem la aceeași concluzie.
Singularitatea dispare, iar Big Bangul conceput
e înlocuit de ceea ce numim tranziție de fază.
Altfel spus, există un univers în contracție,
care se contractă, devine din ce în ce mai dens,
atinge temperatura maximă permisă de teoria corzilor,
și odată atinsă, evident, nu se mai poate contracta,
deci se revarsă din sine însuși - nu mai există singularitate,
nici moment zero și nici Big *** în sensul obișnuit al termenului.
Concluzia e că
nu avem dovada științifică
*** că universul are o origine
când mă refer la sensul radical al cuvântului origine,
adică absența tuturor lucrurilor generează ceva.
Nu avem dovada că a existat o zi a neantului.
A doua concluzie e că,
evident, asta nu demonstrează că universul n-a avut o origine.
Demonstrează numai că știința n-a găsit-o.
Ne putem pune problema de a ști dacă universul are o origine,
însă vom fi capabili să o spunem?
Vom fi capabili s-o gândim?
Vom fi capabili s-o explicăm?
Răspunsul meu e nu.
Pentru că explicarea originii
înseamnă să arăți *** neantul, sau absența oricărui lucru,
poate să devină ceva anume.
Pentru a explica așa ceva
trebuie să-i atribui neantului
proprietăți care să-i permită să înceteze să fie neant.
Trebuie să instalezi acolo un fel de ou
care să poată genera altceva decât pe el însuși.
Însă un ou introdus în neant,
este un ou.
Prin urmare, suntem blocați în aporii,
aporii pe care filozofii greci le-au menționat deja
și care ne explodează în față acum, în 2011,
din cauza cosmologiei contemporane.
Concluzia mea e următoarea.
E o anectodă.
Știți că acum câțiva ani, Ioan Paul al II-lea, Papa,
s-a întâlnit cu astrofizicianul Stephen Hawking, la Vatican.
Se spune că, la finalul întâlnirii,
Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus lui Stephen Hawking:
«Domnule astrofizician,
noi suntem de acord, ce e după Big ***
e pentru voi,
ce e înainte, e pentru noi. (Râsete)
Cred că, având în vedere ce tocmai v-am spus,
această anectodă simpatică - ați râs de altfel -
merită - sfera acestei anecdote -
merită să fie reinterogată.
Vă mulțumesc pentru atenție!
(Aplauze)