Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Maria Sterea Corector: Ariana Bleau Lugo
Pe la 20 și ceva de ani
am avut primul meu client, ca psihoterapeut.
Eu eram studentă la doctorat în psihologie clinică la Berkeley.
Ea era o femeie de 26 de ani pe nume Alex.
Alex a venit la prima ei ședință
îmbrăcată cu blugi și o bluză largă,
s-a aruncat pe canapeaua din biroul meu,
și-a dat jos balerinii
și mi-a spus că a venit să vorbească despre probleme cu băieții.
Am fost foarte ușurată auzind asta.
Primul client al colegei mele de clasă a fost un incendiator.
(Râsete)
Iar eu aveam o fată de 20 și ceva de ani care vroia să vorbească despre băieți.
Am crezut că mă pot descurca.
Dar nu m-am descurcat.
Alex spunea povești amuzante,
iar pentru mine era simplu doar să dau din cap
în timp ce discuția înainta.
”Vârsta de 30 e noua vârstă de 20”, spunea Alex,
și-avea dreptate, în ceea ce mă privea.
Cariera a venit mai târziu, căsătoria s-a întâmplat mai târziu,
copiii au venit mai târziu, până și moartea a venit mai târziu.
Eu și Alex, la douăzeci și ceva de ani, aveam mult timp la dispoziție.
După un timp, supervizorul meu m-a presat
s-o fac pe Alex să vorbească despre viața ei amoroasă.
Eu am refuzat.
Am spus, ”Sigur, se vede cu cineva,
se culcă cu un prostănac,
doar n-o să se mărite cu el.”
Iar supervizorul mi-a spus:
”Nu încă, dar s-ar putea căsători cu următorul.
Și-apoi, timpul potrivit să vorbești despre căsătoria ei
este înainte să se întâmple.”
Acela a fost un moment „Aha!”, *** îl numesc psihologii.
Atunci am realizat că vârsta de 30 nu este noua vârstă de 20.
Da, oamenii își fac o familie mai târziu decât înainte,
dar varsta de 20 și ceva de ani nu devenea mai ușoară.
La douăzeci și ceva de ani, Alex trecea printr-o perioadă sensibilă a dezvoltării ei,
iar discuțiile cu mine n-o ajutau.
Atunci am realizat că acea dulce neglijare
era adevărata problemă, cu consecințe reale
nu doar pentru Alex și relația ei,
ci și pentru carierele, familiile și viitorul
tinerilor de 20 de ani de pretutindeni.
Există 50 de milioane de tineri de 20 și ceva de ani
în Statele Unite acum.
Reprezintă cam 15% din populație,
sau 100%, dacă considerăm
că nimeni nu devine adult
până nu trece de vârsta de 20 de ani mai întâi.
Ridicați mâna dacă aveți 20 și ceva de ani.
Aș vrea să vă văd aici.
Sunteți super!
Dacă lucrați cu cei de douăzeci și ceva de ani, dacă iubiți pe unul,
dacă nu dormiți din cauza lor, aș vrea să văd -
Ok. Grozav, cei de douăzeci și ceva de ani chiar sunt importanți.
M-am specializat în tinerii de douăzeci și ceva de ani
pentru că fiecare din cei 50 de milioane
merită să știe ceea ce psihologii,
sociologii, neurologii și specialiștii în fertilitate
știu deja:
a profita de vârsta de 20 de ani e unul din cele mai simple lucruri pe care le poți face.
Totodată, e un lucru care îți poate transforma viața,
pe care-l faci pentru carieră, dragoste, fericire,
poate chiar pentru lumea-ntreagă.
Asta nu e părerea mea. Sunt fapte concrete.
Știm că 80% din momentele definitorii pentru viață
se întâmplă până la 35 de ani.
Asta înseamnă că 8 din 10 deciziii,
experiențe și momente ”Aha!”
care-ți definesc viața
se vor fi întâmplat până la 35 de ani.
Cei care aveți peste 40 de ani, nu vă panicați.
O să fiți bine.
Știm că primii 10 ani dintr-o carieră
au un impact foarte mare
asupra veniturilor pe care le vei avea.
Știm că mai mult de jumătate din americani
sunt căsătoriți, trăiesc împreună sau se întâlnesc
cu viitorul partener până la 30 de ani.
Știm că creierul are al doilea
și ultimul puseu de creștere pe la 20 de ani
și se pregătește pentru viața de adult,
ceea ce înseamnă că dacă vrei să schimbi ceva în viața ta,
acum e momentul s-o faci.
Știm că personalitatea se schimbă mai mult pe la 20 de ani
decât în oricare altă perioadă a vieții
și că fertilitatea unei femei e la cote maxime la 28 de ani
și că lucrurile se complică după 35 de ani.
Deci la 20 de ani e timpul să te educi
cu privire la corpul tău și la opțiunile pe care le ai.
Când ne gândim la dezvoltarea unui copil,
știm cu toții că primii cinci ani sunt o perioadă critică
pentru formarea limbajului și atașamentului în creier.
E o perioadă în care viața de zi cu zi
are un impact nemăsurat asupra a ceea ce vei deveni.
Auzim însă mai puțin că există
dezvoltarea ca adult, iar vârsta de 20 de ani
e perioada critică a dezvoltării ca adult.
Dar cei de douăzeci de ani nu aud despre asta.
În ziare se vorbește despre schimbarea calendarului de maturitate.
Cercetătorii numesc vârsta de 20 de ani o adolescență prelungită.
Jurnaliștii găsesc porecle stupide pentru cei de 20 de ani,
precum ”twixters” sau ”copii adulți”.
E adevărat.
Ca popor, am trivializat
anii definitorii ai maturității.
Leonard Bernstein a spus că dacă vrei să faci lucruri mărețe,
ai nevoie de un plan și de timp nu chiar suficient.
Adevărat, nu-i așa?
Ce credeți că se întâmplă
când îl mângâi pe cap pe cel de douăzeci și ceva de ani și-i spui:
„Ai încă 10 ani la dispoziție ca să-ți începi viața”?
Nu se-ntâmplă nimic.
I-ai luat ambiția și determinarea acelei persoane
și nu se întâmplă absolut nimic.
Așa că, în fiecare zi, o persoană interesantă și deșteaptă, de douăzeci și ceva de ani,
ca voi, ca fiicele sau fii voștri,
vine în biroul meu și-mi spune:
„Știu că prietenul meu nu e bun pentru mine,
dar relația asta nu contează. Doar îmi omor timpul.”
Sau zic: „Toată lumea spune că dacă încep
o carieră până la 30 de ani, e bine.”
Dar pe urmă încep să aud așa ceva:
„Mă apropii de 30 și n-am ce să arăt.
Resume-ul meu arăta mai bine la o zi după ce am absolvit facultatea.”
Apoi aud asta:
„Să ieși cu cineva la douăzeci de ani e ca jocul cu scaunele.
Toți aleargă de colo-colo și se distrează,
dar pe la 30 de ani, muzica se oprește
și fiecare caută să se așeze.
N-am vrut să fiu singura în picioare,
și uneori cred că m-am căsătorit cu soțul meu
pentru că era cel mai aproape de mine la 30 de ani.”
Unde sunteți, cei de 20 și ceva de ani?
Nu faceți asta!
A fost ca un bobârnac, dar să fie clar,
mizele sunt foarte mari.
Dacă lași multe de făcut la 30 de ani,
vei avea o presiune enormă
să începi rapid o carieră, să alegi un oraș, un partener
și să faci doi-trei copii într-un timp mult mai scurt.
Multe din acestea sunt incompatibile unele cu altele.
După *** încep să arate studiile,
sunt mai dificile și mai stresante
toate deodată la 30 de ani.
Criza vârstei mijlocii a mileniului
nu e să-ți cumperi o mașină sport roșie.
E ca să-ți dai seama că nu poți avea cariera pe care o vrei.
E ca să realizezi că nu poți avea copilul pe care ți-l dorești,
sau că nu-i poți oferi copilului tău un frate sau soră.
Prea mulți de 30 și 40 de ani
se uită la ei înșiși și la mine, pe scenă,
și se gândesc la vârsta de 20 de ani:
„Ce-am făcut? Ce-a fost în mintea mea?”
Eu vreau să schimb
ce fac și *** gândesc cei de douăzeci de ani.
Iată o poveste despre *** ar merge asta.
E o poveste despre o femeie pe nume Emma.
La 25 de ani, Emma a venit la mine
pentru că avea, *** spunea ea, o criză de identitate.
Spunea că i-ar plăcea să lucreze în domeniul artei
sau al showbizului, dar că nu se hotărâse încă,
așa că a petrecut ultimii ani servind la mese.
Fiindcă era mai ieftin, locuia cu prietenul ei,
care-și arăta mai des furia decât ambiția.
La 20 de ani a avut viață grea,
dar anii următori au fost și mai grei.
Plângea deseori în timpul ședințelor,
dar își revenea când spunea:
„Familia ți-e dată, dar prietenii poți să ți-i alegi.”
Într-o zi, Emma vine,
își pune capul în poală
și plânge în hohote aproape o oră.
Tocmai își cumpărase o agendă nouă
și-și petrecuse dimineața adăugând numeroasele ei contacte,
dar s-a trezit uitându-se fix la spațiul alb
după cuvintele:
„În caz de urgență, vă rog sunați...”
Privea cu disperare când s-a uitat la mine și a spus:
„Cine va fi alături de mine dacă am un accident de mașină?
Cine va avea grijă de mine dacă am cancer?”
În acel moment, mi-a trebuit o putere enormă
ca să nu spun „Eu”.
Emma nu avea nevoie de un terapeut
căruia îi păsa cu adevărat.
Emma avea nevoie de o viață mai bună și eu știam că asta era șansa ei.
Aflasem prea multe de când lucram cu Alex
ca să mă uit *** anii definitorii ai Emmei
treceau în defilare.
Așa că în următoarele săptămâni și luni,
i-am spus Emmei
trei lucruri pe care orice băiat sau fată de douăzeci de ani
e bine să le audă.
Întâi, i-am spus Emmei să uite de criza de identitate
și să-și investească un capital de identitate.
Adică să facă ceva
care oferă valoare propriei persoane.
Să facă o investiție
în persoana care ar vrea să devină.
Nu știam ce va deveni Emma,
*** nimeni nu știe ce va aduce munca, dar știu asta:
Capitalul de identitate naște capital de identitate.
Acum e momentul pentru slujba care cere să călătorești prin țară,
pentru stagiul la o firmă sau businessul pe care vrei să-l încerci.
Nu scot din discuție explorarea specifică vârstei,
ci pe cea care n-ar trebui să conteze,
care, apropo, nu este explorare.
Este procrastinare.
I-am spus Emmei să exploreze munca și s-o facă să conteze.
În al doilea rând, i-am spus Emmei că tribul urban este supraevaluat.
Prietenii sunt buni să te ducă la aeroport,
dar cei de douăzeci de ani care se asociază
doar cu alții care gândesc la fel se limitează: nu mai cunosc oameni noi,
lucruri noi, își limitează gândirea, vorbirea,
locurile de muncă.
Acel capital, acea persoană cu care ai putea ieși
vine aproape întotdeauna din afara cercului de apropiați.
Lucrurile noi vin de la relații îndepărtate,
de la prietenii prietenilor prietenilor noștri.
Jumătate din cei de douăzeci de ani sunt șomeri sau subcalificați.
Dar jumătate nu sunt, iar relațiile îndepărtate
te ajută să faci parte din acest grup.
Jumătate din joburile noi nu sunt postate,
așa că luând legătura cu șeful vecinului tău
poți căpăta acel job nepublicat.
Nu e trișare. E vorba de știința propagării informației.
Nu în ultimul rând, Emma credea
că familia ți-e dată, dar că prietenii ți-i poți alege.
Era adevărat pentru ea ca și copil,
dar la douăzeci de ani, Emma și-ar fi ales ea însăși familia,
după ce își va fi găsit un partener,
formându-și propria familie.
I-am spus Emmei că momentul potrivit pentru a-și alege o familie este acum.
S-ar putea să credeți că e mai bine
să-ți întemeiezi o familie pe la 30 de ani,
nu la 20, nici măcar la 25,
și sunt de acord.
Dar să-l înhați pe cel cu care locuiești, oricine-ar fi el,
când toți postează pe Facebook că se căsătoresc,
nu înseamnă progres.
Cel mai bun moment să lucrezi la căsnicia ta
este înainte să o ai,
ceea ce înseamnă să iei dragostea la fel de serios
ca munca.
Să-ți alegi familia înseamnă să alegi conștient
pe cine vrei și ce vrei,
și nu să faci relația să meargă sau să-ți omori timpul
cu cine se nimerește să te aleagă pe tine.
Ce s-a întâmplat cu Emma?
Ne-am uitat în acea agendă
și a găsit un văr al unui fost coleg de cameră
care lucra la un muzeu în alt stat.
Acea relație îndepărtată a ajutat-o să se angajeze acolo.
Oferta respectivă i-a dat un motiv
să-l părăsească pe iubitul ei de atunci.
Acum, cinci ani mai târziu, este planificator de evenimente speciale pentru muzee.
E căsătorită cu un bărbat pe care l-a ales cu grijă.
Îi place noua ei carieră, își iubește noua familie
și mi-a trimis o felicitare în care scria:
„Spațiul de la contactele de urgență
nu pare suficient de mare acum.”
Povestea Emmei face să pară totul simplu,
dar de-asta îmi place să lucrez cu cei de douăzeci de ani.
E foarte ușor să-i ajuți.
Sunt precum avioanele care decolează din LA,
îndreptându-se spre vest.
Chiar după decolare, o mică schimbare de traseu
îi poate face să aterizeze în Alaska sau în Fiji.
La fel, la 21, 25 sau chiar la 29 de ani,
o conversație bună, o pauză la timpul potrivit,
o discuție TED poate avea un efect foarte mare
asupra anilor următori și chiar asupra generațiilor viitoare.
Deci iată o idee bună de împărtășit
oricărui tânăr de douăzeci de ani pe care-l cunoașteți.
E simplu, la fel ca ceea ce am învățat să-i spun lui Alex.
Am privilegiul de a le spune
celor de douăzeci și ceva de ani ca Emma, în fiecare zi:
30 nu e noua vârstă de 20, așa că preia controlul asupra vieții de adult,
investește în capitalul de identitate, folosește legăturile îndepărtate,
alege-ți familia.
Nu fi definit de ceea ce n-ai știut
sau n-ai făcut.
Tu îți decizi viața chiar acum.
Mulțumesc.
(Aplauze)