Tip:
Highlight text to annotate it
X
Un dragon de pământ şi piatră, lung de 21 000 de km,
șerpuiește prin zona rurală a Chinei,
iar istoria lui e aproape la fel de lungă şi unduitoare.
La început au fost câteva ziduri de pământ presat
ridicate de state feudale individuale în timpul perioadei Chunqiu
ca să se apere de invadatorii nomazi din nord, dar și unii de alții.
Când împăratul Qin *** Huang a unificat statele în 221 î.Hr.,
platoul Tibetului şi Oceanul Pacific au devenit bariere naturale,
însă munţii din nord au rămas vulnerabili
la invaziile mongole, turceşti şi ale popoarelor Xiongnu.
Ca să se apere de ei,
împăratul a lungit micile ziduri ridicate de predecesorii lui,
unindu-le pe unele şi fortificând altele.
Pe măsură ce structurile creşteau din Lintao, în vest,
până în Liaodong, în est,
au început să fie numite „Zidul Lung”.
Pentru această sarcină împăratul recruta soldaţi şi oameni de rând,
nu întotdeauna voluntar.
Din sutele de mii de constructori înregistraţi în timpul dinastiei Qin,
mulţi erau ţărani recrutaţi forţat,
iar alţii erau condamnaţi ce-şi ispăşeau pedepsele.
În timpul dinastiei Han, zidul s-a lungit mai mult,
ajungând la aproape 6000 km,
întinzându-se de la Dunhuang până la Marea Bohai.
Munca silită a continuat în timpul împăratului Han-Wudi,
iar zidul a devenit un notoriu loc al suferinţei.
Poeziile şi legendele vremii
vorbeau despre muncitori îngropaţi în gropi comune din apropiere
sau chiar în zid.
Nu s-au găsit rămăşiţe umane în zid,
dar gropile arată că au murit mulţi muncitori
în accidente sau de foame şi epuizare.
Zidul era extraordinar, dar nu invincibil.
Atât Ginghis cât şi fiul său, Kublai Han, au reuşit să treacă de zid
în timpul invaziei mongole din secolul al XIII-lea.
După ce dinastia Ming a preluat controlul în 1368,
a început întărirea şi consolidarea zidului,
folosind cărămizi şi pietre din cuptoare locale.
De aproape 7 m înălţime şi 6 m lăţime,
cei 8851 km ai zidului erau întrerupţi de turnuri de observaţie.
Când se zăreau invadatorii,
între turnuri se trimiteau semnale de foc şi fum
până când soseau întăriri.
Prin deschizăturile mici de pe zid arcaşii trăgeau în invadatori,
iar prin cele mari se aruncau pietre şi nu numai.
Dar nici acest zid nou şi îmbunătăţit nu era suficient.
În 1644 clanurile Manchu din nord au detronat dinastia Ming
și au instaurat dinastia Qing,
cuprinzând şi Mongolia.
Era a doua oară când
China era condusă tocmai de poporul împotriva căruia se construise zidul.
Cu graniţele imperiului extinse dincolo de Marele Zid,
fortificaţiile şi-au pierdut scopul.
Fără întreţinere regulată zidul a început să se degradeze,
pământul bătătorit se eroda,
iar cărămizile şi pietrele se furau ca materiale de construcţii.
Dar rolul său nu se încheiase.
În al Doilea Război Mondial,
China folosea porţiuni apărându-se de invazia japoneză,
şi se aude că și acum unele porţiuni se folosesc pentru exerciții militare.
Astăzi scopul principal al zidului e unul cultural.
Ca una din cele mai mari structuri create de om pe pământ,
în 1987 a fost desemnat obiectiv al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Deși construit pentru a ţine oamenii în afara Chinei,
Marele Zid întâmpină în prezent milioane de vizitatori anual.
Afluxul de turişti a dus la deteriorarea zidului,
încât guvernul chinez a lansat iniţiative de conservare.
Se spune adesea că e singura structură ridicată de om vizibilă din spaţiu.
Din păcate, nu e deloc adevărat.
De pe orbite joase se văd tot felul de structuri,
precum poduri, autostrăzi şi aeroporturi,
pe când Marele Zid abia se observă.
N-are nicio şansă să fie văzut de pe Lună.
Cu toate astea, de pe Pământ și trebuie să-l studiem,
căci la fiecare câțiva ani se descoperă noi porţiuni,
ramuri ale zidului principal,
care extind acest monument remarcabil al realizărilor umane.