Tip:
Highlight text to annotate it
X
O stare de şoc ...
Nu este doar ceva ce noi păţim când se întâmplă ceva rău.
Este ceea ce ni se întâmplă nouă când ne pierdem cuvintele ...
Când ne pierdem firul poveştii, când devenim dezorientaţi.
Ceea ce ne menţine orientaţi şi alerţi, afară din starea de şoc ...
Este istoria noastră.
Deci, o perioadă de criză, precum acesta în care ne aflăm,
este un moment foarte bun să ne gândim la istorie,
să ne gândim la continuitate, să ne gândim la rădăcini.
Este un timp bun să ne plasăm
în lunga poveste umană a luptei.
-= DOCTRINA ŞOCULUI =-
Traducerea şi adaptarea: Tone Tavi Blogul Sub Lupă www.sub-lupa.blogspot.com
Bazat pe cartea lui Naomi Klein
Povestea începe pe 1 Iunie 1951
Când reprezentativi ai serviciilor secrete Occidentale
s-au întâlnit în secret cu academicieni, la Hotelul Ritz-Carlton din Montreal.
Această întâlnire a contribuit la finanţarea cercetărilor militare
privind efectele privării senzoriale de la Universitatea McGill.
Privarea senzorială este de fapt o metodă de a produce monotonie extremă.
Determină pierderea capacităţii critice,
gândirea este mai puţin clară,
Subiecţii se plâng că nici măcar nu pot să aibă fantezii.
Şi când ai elevi de liceu care nu pot nici măcar avea fantezii, te afli pe calea greşită.
Am început să cred, în timp ce noi făceam aceste experimente, că este posibil ca
ceva ce implică disconfort fizic, sau chiar durere,
să fie mai tolerabil decât pur şi simplu condiţiile privaţiunilor studiate de noi.
Hebb s-a decis să nu mai lucreze la cercetare.
Dar nu aveam nicio idee când am sugerat asta
ce armă vicioasă, armă potenţial vicioasă ar putea fi asta.
Acestea sunt zilele şi orele ocaziei ...
Dar experimentele de la McGill au continuat,
sub tutela ambiţiosului cap al psihiatriei - Dr. Ewan Cameron.
El a făcut mult mai mult decât făcusem noi.
Noi ne-am făcut treaba cu înţelegerea strictă că subiectul
putea să se ridice şi să plece în orice moment doreşte, iar unii dintre ei chiar au făcut-o.
Pacienţii lui Cameron nu au fost la fel de norocoşi.
Institutul Memorial Allan unde lucrase el,
începuse să semene cu o închisoare macabră,
în care Cameron a efectuat experimente bizare pe pacienţii sai de psihiatrie.
Cameron făcea experimente de "depatterning", vroia să le şteargă complet memoria pacienţelor,
pentru a-i putea reconstrui de la tabula rasa.
Janine Huard era o tânără mamă a 4 copii,
ce suferea de depresie postnatală.
Obişnuiam să tremur când îmi spuneau
"O să primeşti un tratament de şoc mâine."
Obişnuiam să tremur, eram aşa de speriată de asta !
Şi mă trezeam, într-o altă cameră,
complet răvăşită şi tristă ...
Mă făcea să fiu foarte tristă după.
Eşti ca un zombi, mergând de colo-colo.
Cameron a combinat terapia de şoc cu terapia somnului
şi rularea repetată a mesajelor înregistrate.
Spunea: "Janine, Janine ...
tu fugi de responsabilitatea ta."
"Tu nu vrei să ai grijă de soţul şi de copii tăi."
Tot timpul, acelaşi lucru.
Sună ca şi când ai fi interogat.
Da, interogare, dar ... cu ce scop ?
Nu a durat mult până ca CIA să pună în practică cercetarea lui Cameron.
Multe dintre aceste tehnici apar în manualul KUBARK al agenţiei -
"Manualul de Interogare al Contrainteligenţei"
Aceste cuvinte sunt din manual:
"Este o ipoteză fundamentală a acestui manual
că aceste tehnici sunt, în esenţă, metode de producere a regresiei personalităţii.
Există un interval, care poate fi extrem de scurt
de suspendare a animaţiei.
Un fel de şoc psihologic, sau paralizie.
Torţionarii experimentaţi recunosc acest efect, când el apare
şi ştiu că în acest moment, ’sursa’ este cu mult mai deschisă la sugestie,
cu mult mai probabil să se conformeze, decât fusese chiar înainte de a experimenta şocul."
Celălalt Doctor Şoc
În aceeaşi perioadă în care Dr. Ewen Cameron îşi conducea experimentele sale în Montreal,
un exponent al altui tip de şoc, lucra nu departe de acolo.
Milton Friedman preda economia la Universitatea din Chicago.
El credea că terapiile de şoc economice ar putea încuraja societăţile
să accepte o formă mai pură a capitalismului liberalizat.
În octombrie 2008,
în mijlocul celei mai mari crize financiare, din 1929 încoace,
Naomi Klein s-a dus la Universitatea din Chicago
să vorbească despre Milton Friedman.
Când Milton Friedman a împlinit 90 de ani,
Casa Albă a lui Bush a organizat o petrecere aniversară pentru el.
Şi toată lumea a ţinut discursuri, inclusiv Georege Bush,
dar a existat un discurs foarte bun, oferit de Donald Rumsfeld.
Citatul meu preferat din acel discurs ...
al lui Rumsfeld ...
este acesta. El a spus: "Milton este întruchiparea adevărului,
acele idei au consecinţe."
Ceea ce vreau să susţin aici este că ...
haosul economic pe care îl vedem chiar acum pe Wall Street
şi pe Main Street, şi în Washington,
se datorează desigur, multor factori, dar printre aceştia,
se găsesc ideile lui Milton Friedman.
Prăbuşirea Wall Street din 1929, a dus la depresiunea din anii ’30.
Central în tezele lui Friedman, se afla opoziţia sa la "Noua Afacere",
anunţată de către preşedintele Franklin Roosevelt, în discursul său inaugural.
Cea mai mare sarcină primară a noastră, este să punem oamenii la muncă.
Aceasta nu este o problemă nerezolvabilă dacă o înfruntăm cu înţelepciune şi curaj.
Permiteţi-mi să-mi susţin convingerea mea fermă
că singurul lucru de care trebuie să ne temem este ...
însăşi frica !
Influenţat de economistul John Maynard Keynes,
Roosevelt a început un program de angajări publice pentru a readuce oamenii la muncă.
Astăzi, depresiunea este o amintire ştearsă.
Milioane de bărbaţi şi femei au găsit de lucru,
şi cu asta şi-au recăpătat încrederea şi speranţa.
Nu era chiar aşa de simplu.
Depresiunea a ţinut până la Cel de-al Doilea Război Mondial.
dar după război, planul Marshall a răspândit modelul lui Keynes
de reglementare şi intervenţie a guvernului, în Europa.
Principiile lui au fost acceptate pe scară largă.
Dar nu şi în Departamentul Economic al Universităţii din Chicago.
Milton Friedman, din această universitate, a dus un război împotriva "Noii Afaceri."
Friedman era membru al unui grup numit Societatea Mont Pèlerin,
condusă de către economistul austriac Friederich von Hayek.
Ei credeau că dacă guvernul încetează să mai ofere servicii
şi încetează să mai reglementeze pieţele, atunci economia se va corecta singură.
În anii ’50, erau consideraţi a fi bolnavi la cap.
Dar pe parcursul ultimilor 30 de ani,
ideile lor au devenit doctrinele economice dominante.
Tezele "Doctrinei Şocului" sunt ...
acelea că ni s-a vândut o gogoaşă
despre *** aceste politici radicale
au schimbat lumea.
*** că ele nu au schimbat lumea pe spatele libertăţii şi ale democraţiei,
că ele de fapt au necesitat şocuri, au necesitat crize,
au necesitat stări de urgenţă.
Milton Friedman a înţeles utilitatea crizelor.
Numai o criză, reală sau percepută, produce o schimbare reală.
Când apare acea criză,
acţiunile care se întreprind depind de ideile aflate la îndemână.
Primul Test: Chile
În Chile au învăţat pentru prima oară discipolii lui Friedman
*** să exploateze un şoc de mari dimensiuni, sau criză.
De obicei, propovăduitorii oficiali ai neoliberalismului, publiciştii oficiali,
nici măcar nu menţionează Chile.
Încep povestea cu Thatcher şi Reagan,
deoarece este mult mai atrăgătoare în acest fel.
În anii ’50 şi ’60,
politicile progresiste de dezvoltare din Chile, erau un far în regiune.
Guvernul a investit în sănătate, educaţie şi industrie.
Corporaţiile americane erau îngrijorate că investiţiile lor vor avea de suferit.
Drept răspuns,
Departamentul de Stat al Statelor Unite a început să sponsorizeze
studenţi din Chile şi din restul Americii de Sud,
ca să studieze economia pieţelor libere, cu Milton Friedman.
Universitatea din Chicago a avut o înţelegere comună
cu Universitatea Catolică din Chile,
prin intermediul căreia, un număr mare de studenţi chilieni au venit la Universitatea din Chicago,
au fost şcoliţi de noi şi şi-au luat doctoratul.
Aceşti studenţi s-au întors şi au predat în Chile.
Departamentul Economic al Universităţii Catolice din Santiago, a devenit o mică Şcoală Chicago.
Arnold Harberger, economistul responsabil de program,
s-a autodescris ca fiind "un misionar dedicat serios."
În 1970,
Guvernul Unităţii Populare al lui Salvador Allende,
a câştigat alegerile cu o platformă de naţionalizare a unor largi sectoare ale economiei.
Compania de telefonie chiliană era deţinută în majoritate de corporaţia americană ITT.
ITT a întreprins încercări pentru a-l opri pe Allende să devină preşedinte.
Aveau sprijinul lui Richard Nixon şi al Casei Albe.
Eu nu am fost acolo, dar vă pot spune
ceea ce ştim acum că reprezintă un fapt.
El a dat ordin la CIA să-l împiedice pe Allende să câştige preşedenţia.
Într-adevăr, au încercat să mă facă să
mă sprijin pe militarii chilieni, imediat după ce Allende a fost ales.
În ciuda eforturilor CIA, Allende a fost investit ca preşedinte.
Richard Nixon a ordonat directorului CIA să facă economia să geamă.
Dl. Nixon este Preşedintele Statelor Unite şi eu sunt Preşedintele Chile.
Nu am nicio problemă cu domnul Nixon,
atâta timp cât domnul Nixon îl respectă pe Preşedintele Chile.
Pregătirile au început, pentru lovitura militară.
"Băieţii din Chicago" chilieni, au început lucrul
la un plan economic de 500 de pagini, denumit "Cărămida."
Cu finanţarea Statelor Unite, s-a făcut totul pentru a destabiliza economia.
Camionagii au intrat în grevă,
aducând fabricile şi magazinele în impas.
A fost o încercare nereuşit de lovitură de stat, pe 29 Iunie 1973.
Şi apoi pe 11 Septembrie 1973, cu generalul Pinochet în fruntea armatei.
Asaltul a început asupra Palatului Prezidenţial.
Şocul Războiului
Chile se bucurase de 41 de ani de neîntreruptă orânduire democratică paşnică,
care era acum răsturnată în mod violent.
Pinochet şi suporterii săi au descris lovitura ca fiind un război.
Cu siguranţă era conceput să arate a război.
A fost un precursor chilian la "Şoc şi Uimire".
Acţiunile întreprinse de forţele armate astăzi ...
au fost motivate doar de patriotismul lor ...
ca să salveze această ţară din haosul ...
în care a fost băgată de guvernul marxist al lui Salvador Allende.
"Băieţii din Chicago" au oferit planul lor economic,
"Cărămida", lui Pinochet.
În zilele care au urmat,
mai mult de 13 000 oponenţi au fost arestaţi şi încarceraţi.
Mii de prizonieri au fost ţinuţi în Stadionul Naţional.
Mulţi au fost torturaţi.
Chile a devenit notorie în întreaga lume.
- Câţi prizonieri sunt acolo ? - Zece mii.
La începutul lui Noiembrie, au fost eliberaţi 5000 de prizonieri.
Cei 900 rămaşi în urmă, au fost transferaţi către alte centre de detenţie.
Peste mai puţin de o lună, pe 21 Noiembrie 1973,
FIFA permite ca Chile să joace un meci din preliminariile Cupei Mondiale, pe acelaşi stadion.
Adversarii lor, Uniunea Sovietică, au refuzat să joace acolo,
aşa că lui Chile i s-a permis să înscrie într-o poară goală
şi s-a calificat la Campionatul Mondial din 1974.
Şocul Economic
Cu populaţia în stare de şoc,
Pinochet a impus politicile economice recomandate de către "Băieţii din Chicago:"
Eliminarea controlării preţurilor, vânzarea companiilor de stat,
înlăturarea barierelor de import şi reducerea cheltuielilor bugetare.
Friedman a recunoscut deschis mai târziu importanţa experimentului din Chile.
A fost primul caz în care avuseseşi o mişcare împotriva comunismului,
care fusese înlocuită de o mişcare îndreptată spre pieţele libere.
Nu a funcţionat. Un an mai târziu, inflaţia era de 375% pe an.
Cea mai ridicată din lume.
Aşa că în Martie 1975,
Arnold Harbenger şi Milton Friedman au zburat spre Santiago.
El a folosit o frază care nu mai fusese niciodată folosită
într-o criză economică din lumea reală.
El a solicitat aplicarea "Tratamentului de şoc".
A spus că el este ca un doctor
care urma să ajute o ţară care suferea o epidemie.
Şi el pur şi simplu prescrie medicamentul.
Friedman a scris că generalul Pinochet a fost atras cu simpatie
de ideea unui "Tratament de şoc",
dar era în mod clar stresat de şomajul ce-l putea cauza.
A devenit rapid clar că de politicile lui Friedman
beneficiau cei avuţi, pe seama celor săraci.
S-a calculat că o familie ce încerca să trăiască pe seama salariului minim
trebuia să cheltuiască 75% din veniturile sale, pe pâine.
Lucruri *** ar fi călătoriile cu autobuzul sau laptele, deveniseră un lux.
Pinochet a renunţat la laptele gratuit din şcoli,
o mişcare care a avut ecou asupra politicii controversate a tinerei ministre a învăţământului din Marea Britanie,
cu care mai târziu s-a împrietenit.
Mulţumesc, mulţumesc foarte mult.
În ideea de a impune aceste politici economice,
trebuia să existe acolo un duşman de temut.
Nu cred că asta a însemnat ...
o victorie reală asupra marxismului.
Marxismul este ca o fantomă ...
este foarte greu de prins ...
chiar imposibil de capturat.
Friedman şi Harberger au argumentat că economiile pieţelor libere
merg mână în mână cu libertatea şi democraţia.
Dar în Chile, unde ideile lor fuseseră implementate în contextul unei dictaturi militare,
opusul era adevărat.
Mulţi din America Latină au văzut o conexiune directă
între şocurile economice care sărăciseră milioane de oameni
şi epidemia torturilor aplicate celor care au crezut într-o altfel de societate.
Unul dintre aceştia a fost Orlando Letelier.
Letelier fusese ambasadorul lui Allende la Washington.
El stă un an în una din închisorile lui Pinochet,
înainte de a fi exilat, înapoi în America.
În 1976, Letelier a scris:
"Planul economic a trebuit impus cu forţa,
iar în contextul din Chile, asta nu a putut fi făcută decât ucigând mii de oameni,
stabilind lagăre de concentrare, pe tot întinsul ţării
şi prin încarcerarea a mai mult de 100.000 de persoane în 3 ani.
Peste mai puţin de o lună, Letelier a fost ucis de o maşină capcană.
O bombă puternică a distrus astăzi o maşină
care mergea pe strada ambasadei din Washington, de obicei liniş***ă.
Chilianul era Orlando Letelier, care fusese de asemenea ministrul de externe,
în ultimele luni ale regimului marxist al lui Salvador Allende,
declară Richard Roth.
Michael Townley, un membru al poliţiei secrete a lui Pinochet, a pus la cale bomba.
El a intrat în Statele Unite cu un paşaport fals, cu sprijinul CIA.
- Michael, bună seara. - Bună seara.
- Există încredere în sistemul judiciar din Chile ?
- Eu am încredere totală în justiţia chiliană ...
ca patriot şi luptător antimarxist, ca susţinător al juntei,
mai presus de toate lucrurile.
În ciuda încrederii sale, Townley a fost extrădat în SUA
şi a fost condamnat pentru uciderea lui Letelier.
Pinochet a condus Chile ca dictator militar pentru 17 ani.
Dar, într-un interviu franc, Harberger a continuat să nege.
Nu poţi avea un guvern represiv pentru mult timp,
în cadrul unui sistem economic cu adevărat liber.
În acelaşi an în care a fost ucis Orlando Letelier,
lui Milton Friedman i s-a acordat Premiul Nobel pentru economie.
Măi oameni, aveţi o idee atât de distorsionată despre ce s-a întâmplat, hai să vă spun nişte lucruri:
Numărul unu, mi s-au oferit două diplome de onoare
de către universităţi din Chile, înainte să ajung acolo, am refuzat să le accept.
Deoarece aceste universităţi,
erau finanţate în parte din fonduri publice,
şi nu am dorit să apar în niciun fel,
că ofer vreun suport sistemului politic din Chile.
Nu reprezint Chile, nu sunt consilier pentru Chile, nu am niciun angajament cu guvernul din Chile.
Suedia, 1976 Ceremonia Premiului Nobel
...şi acum mă întorc către dumneavoastră, profesore Friedman !
Friedman, pleacă acasă !
Friedman, pleacă acasă !
Îmi pare foarte rău pentru acest incident,
putea fi şi mai rău !
Revoluţia se răspândeşte
Ceea ce încerc să fac în "Doctrina Şocului",
este să spun o istorie alternativă,
despre *** acest izvor de capitalism pur sălbatic
pe care-l trăim, capitalism nestăpânit,
a ajuns să domine lumea.
Chile nu a fost singura ţară din America de Sud care a adoptat politicile şcolii din Chicago.
Discipolii lui Friedman au deţinut poziţii cheie în Brazilia
şi au consiliat guvernul Uruguayului.
Apoi, pe 24 Martie 1976,
o lovitură de stat militară a răsturnat guvernul lui Isabel Perón, din Argentina.
O joncţiune de trei generali a preluat ţara,
condusă de generalul Videla.
"Băieţii din Chicago" au ocupat posturi economice cheie în guvernul militar.
Ei au confiscat oportunitatea unor inginerii economice şi sociale majore.
Şi într-un an de la lovitură,
salariile au pierdut 40% din valoarea lor, fabricile s-au închis,
sărăcia s-a propagat.
La fel ca în Chile, oamenii trebuiau să fie terorizaţi, pentru a accepta aceste politici economice.
Videla a învăţat din experienţa lui Pinochet.
El a adoptat tactica dispariţiei oamenilor.
Făcând un echilibru între oroarea publică şi privată,
dispariţiile se executau de obicei, în plină zi,
dar ar puteau fi negate întotdeauna.
Noi apărăm societatea argentiniană.
Regulile acestui război neconvenţional
pe care noi nu l-am căutat, nici provocat, sunt diferite.
Multe din tehnicile folosite de armata din Chile şi Argentina
au fost învăţate în "US-run School of the Americas".
Tehnici de turtură învăţate, de la viol,
până la ... jumulire, la tortură cu obiecte ascuţite,
ruperea extremităţilor, scoaterea ochilor, însemnarea.
În America Latină sunt diferite regimuri, care la momentul actual, încalcă drepturile omului.
Crime politice, torturi, deportări, încarcerări fără proces ...
Folosind tehnici pe care poate că le-au învăţat în acest stabiliment.
Poate că ai dreptate. Dacă poţi spune că tehnici predate aici au fost aplicate, nu pot nega asta.
Folosirea torturii asupra unui soldat inamic cunoscut,
pentru a câştiga un fel de avantaj militar,
cred că este justificabilă şi înţeleaptă.
Să mergi dincolo de asta,
să foloseşti tehnici de tortură doar pentru a intimida oamenii,
este complet greşit, lipsit de etică şi imoral.
Dar în Argentina şi Chile, aceste tehnici nu au folosite doar pe soldaţi sau terorişti.
Au folosite pe studenţi şi membri sindicali.
Au fost folosite pe oricine s-a opus politicilor economice ale pieţei libere a regimului.
În 1978, Junta din Argentina a găzduit Campionatul Mondial.
Campionatul Mondial de Fotbal, 1978
Finala s-a jucat pe un stadion aflat la mai puţin de o milă de cel mai mare camp de detenţie din ţară.
unde mii de prizonieri erau ţinuţi în camere de tortură.
Spunând că, cu goluri, cu strigatul de gol ...
vor acoperi strigătele şi urletele sechestraţilor,
iar strigătele sechestraţilor erau o realitate.
Cel mai bun Campionat Mondial, o organizare extraordinară.
Mii de steaguri,
mii de voci răguşite,
25 de milioane de argentinieni, având o singură culoare,
culoarea albastră şi albă.
Fotbalul este un miracol pentru ţara noastră.
Ţara noastră minunată,
care este atât de criticată de alţii.
Şi Argentina au dus regimul lor de teroare, cu un pas mai înainte decât Chile.
Printre cei dispăruţi, erau sute de femei gravide.
Femei cărora li s-a permis să nască, înainte de a fi ucise.
Dintre toate aceste femei ...
celor care au fost gravide ...
le-au permis să nască în aceste puşcării ...
pentru ca, după ce au născut, să le fure copii.
Asta s-a întâmplat pentru 500 de copii ...
Eu am fost unul dintre acei 500.
Aceste copii, dintre care mulţi au fost crescuţi de familii având conexiuni militare,
au fost un memento puternic al proiectului Juntei
menit să reorganizeze întreaga societate.
Pe când Junta se afla încă la putere,
un grup de mame şi de bunici ale dispăruţilor
au început să protesteze în Plaza de Mayo.
Ele s-au transformat în detectivi, căutând după copiii dispăruţi.
După ce Junta a căzut, unii au fost găsiţi şi s-au reunit cu familiile lor.
Uneori au găsit doar rămăşiţe.
În cele mai multe cazuri, nu au găsit nimic.
Generalul Videla a fost găsit vinovat de crimă,
răpire şi tortură.
Voi folosi o frază care nu-mi aparţine mie, ci aparţine tuturor oamenilor din Argentina ...
Domnilor judecători, "Ajunge !"
Linişte în sală !
A fost condamnat la închisoare pe viaţă.
Acum, aceste prime experimente din America Latină,
l-au prezentat pe Friedman şi pe cohorta lui, cu o serioasă problemă ideologică.
Friedman promisese că aceste politici nu-i vor îmbogăţi doar mai mult pe elite,
ci ele vor crea cele mai libere societăţi posibile,
că acesta este un război împotriva tiraniei.
Că libertatea şi capitalismul merg mână în mână.
Cu toate acestea vedem că în anii ’70,
singurele ţări care au pus aceste idei în practică, au fost dictaturi militare.
Nixon a sprijinit complect instituirea ...
aceste tipuri de politici brutale ale pieţelor libere, în dictaturile sud-americane.
Dar când a venit vorba de politica economică internă, în SUA,
când Nixon a trebuit să se îngrijoreze privind realegerea sa,
a fost o poveste cu totul şi cu totul diferită.
Şcoala din Chicago şi lumea vorbitoare de limbă engleză
Friedman s-a bucurat de o relaţie de prietenie cu Nixon.
Câţiva din colegii şcolii sale din Chicago şi discipoli de-ai lui, au fost recrutaţi să lucreze pentru guvern.
Donald Rumsfeld a fost unul dintre ei.
- ... aşa să mă ajute Dumnezeu. - Felicitări ! - Mulţumesc.
Dar în 1971,
cu economia în criză, Nixon a întors spatele ideilor lui Friedman,
şi a impus o politică de control a salariilor şi preţurilor.
L-a pus responsabil pe Rumsfeld.
... care în esenţă este o problemă de cerere şi ofertă.
De mult timp m-am opus controlului salariilor şi al preţurilor,
cred că implică intervenţia guvernului în libertatea cetăţenilor,
şi cred că este intolerabil.
Politica Keynesiană a fost un succes.
Nixon a câştigat al doilea mandat, cu o majoritate liniştitoare.
A fost o lovitură pentru Friedman.
Apoi în 1979, Margaret Thatcher a fost aleasă prim ministru al Marii Britanii.
Gurul ei intelectual, a fost vechiul mentor al lui Friedman, Friederich von Hayek.
Şi doar un an mai târziu,
Ronald Reagan a fost ales preşedinte al Statelor Unite.
Atât Anglia, cât şi America, erau acum conduse de friedmanişti convinşi.
Când a venit, programul lui Margaret Thatcher, avea patru planuri:
tăierea cheltuielilor guvernamentale, reducerea impozitelor,
reducerea activelor statului şi operarea industriilor, sau reglementarea industriei,
şi să aibe o politică monetară moderată şi stabilă, pentru a reduce inflaţia.
În primii săi 3 ani de guvernare,
şomajul s-a dublat în segmente ale economiei, ducând la valuri de greve.
Evaluările personale omologate de Thatcher, s-au împotmolit la 25%
Au fost revolte în principalele oraşe ale Marii Britanii.
Chiar şi admiratorii lui Margaret Thatcher aveau dubiile lor.
Performanţele economice de-a lungul guvernării Thatcher au fost amestecate.
Pentru aceia care aşteaptă cu sufletul la gură pentru acea frază de impact, preferată de media: "The U Turn",
am un singur lucru de spus:
"You turn, if you want to!" (Întoarceţi-vă voi, dacă doriţi !)
"Doamna" nu se întoarce !
Friederich von Hayek i-a cerut lui Thatcher să copieze politicile economice de şoc ale lui Pinochet.
Thatcher a replicat:
"În Marea Britanie, fără instituţiile democratice,
şi fără sprijinul unui grad ridicat de consens,
unele din măsurile adoptate în Chile, sunt sunt destul de inacceptabile."
Nepopularitatea profundă a lui Thatcher, părea să dovedească încă o dată,
că fundamentalismul pieţei libere era pur şi simplu mult prea nepopular,
era în mod direct dăunător atâtor de mulţi oameni,
afectând supravieţuirea lor într-un stat democratic,
în care guvernarea necesită obţinerea consimţământului guvernului,
spre deosebire de o dictatură militară.
Ceea ce a tras-o pe Thatcher de pe marginea prăpastiei şi a salvat în cele din urmă proiectul,
a fost o criză.
Într-adevăr, a fost criza supremă - a fost un război.
Suntem aici, deoarece pentru prima dată, după mulţi ani,
teritoriul suveran Britanic
a fost invadat de o putere străină.
Guvernul a decis acum ca un grup mare de forţe să navigheze
de îndată ce toate pregătirile vor fi încheiate.
HMS Invincible se va afla la conducere.
Cei mai mulţi oameni din Marea Britanie nu auziseră niciodată de insulele Falkland
Când Argentina a invadat acest mic grup de insule,
aflat la mii de mile distanţă, în Atlanticul de Sud,
Thatcher a profitat de oportunitate pentru a-şi dovedi prerogativele sale de "Doamnă de Fier".
Domnilor, tocmai am aflat că steagul alb flutură pe Stanley.
Războiul s-a terminat în mai puţin de 3 luni.
Pe măsură ce trupele se întorceau în Marea Britanie,
un val de celebrări patriotice a măturat ţara.
Thatcher a câştigat alegerile din 1983, cu o majoritate masivă.
Ea putea înainta acum o formă a terapiei de şoc economic, experimentată în Chile.
Cel mai puternic sindicat din Marea Britanie, era Sindicatul Naţional al Minerilor.
Când National Carbon a încercat să închidă minele,
minerii au intrat în grevă.
Părţi din centrul Londrei sunt blocate,
pe măsură ce mii de mineri şi simpatizanţi mărşăluiesc prin oraş,
în sprijinul grevei minerilor.
Este cea mai lungă şi mai amară grevă Britanică, din 1926 încoace,
şi cea mai costisitoare dintre toate.
Greva a durat aproape un an ...
Thatcher şi-a folosit toate mijloacele avute la îndemână, pentru a distruge sindicatul.
În cele din urmă, minerii au fost înfrânţi.
Thatcher s-a folosit de această victorie, ca să aducă revoluţia şcolii din Chicago în Marea Britanie.
O serie de reclame lucioase au promovat un program masiv de privatizări.
Thatcher a vândut industria oţelului,
apa, electricitatea, gazul,
telefonia, liniile aeriene, petrolul.
Locuinţele de stat a fost vândute,
serviciile consiliului au fost scoase la licitaţie.
În 1986, serviciile financiare şi bancare au fost dereglementate.
A fost numit "The Big ***."
Nimeni de aici, nu are nevoie să i se reamintească în seara asta, că "The Big ***" este doar un început.
În Marea Britanie, înainte de Thatcher, un CEO câştiga în medie de 10 ori mai mult decât un muncitor.
Până în 2007, au ajuns să câştige de 100 de ori mai mult.
În SUA, înainte de Reagan,
Un CEO câştiga în medie de 43 de ori mai mult decât un muncitor.
Până în 2005,
ei câştigau de peste 400 de ori mai mult.
Friedman a recunoscut deschis importanţa lui Thatcher şi Reagan
în răspândirea politicilor şcolii din Chicago în jurul lumii.
Coincidenţa ca Thatcher şi Reagan să se afle la conducere în acelaşi timp,
a fost enorm de importantă pentru acceptarea publică în întreaga lume,
a unei abordări diferite a politicilor economice şi monetare.
Vă mulţumesc foarte mult.
Ceea ce vă descriu acum, este un plan şi o speranţă pe termen lung.
Marşul libertăţii şi al democraţiei,
ce va lăsa marxismul şi leninismul în cenuşa istoriei,
după *** a lăsat şi alte tiranii,
care au sufocat libertatea şi au pus botniţă dreptului la liberă exprimare al oamenilor.
În spatele Cortinei de Fier
Cunoaştem cu toţii basmul căderii comunismului.
*** că Vestul lui Reagan şi Thatcher arăta aşa de prosper
în ochii oamenilor fostului bloc comunist,
încât ei singuri au cerut politici radicale ale liberului schimb.
Acum, aceasta este cu adevărat o poveste de adormit copiii.
Este adevărat că oamenii care trăiau sub comunismul totalitar doreau cu adevărat democraţie.
Şi se asemenea este adevărat că oamenii doreau
să aibă posibilitatea să-şi cumpere blugi şi Big Mac, asta este adevărat.
Dar asta nu însemna că vroiau genul de capitalism sălbatic
al oligarhilor nebuni şi fără protecţie socială,
cu care s-au ales atât de multe ţări din blocul de Est,
şi de care suferă şi azi.
Thatcher a făcut tot ce a putut să anihileze puterea sindicatelor, în Marea Britanie,
dar în 1988 ea s-a dus în Polonia
ca să-şi arte suportul pentru uniunea sindicală "Solidaritatea."
Acum vedeţi procesul de la unde vă aflaţi acum,
către unde doriţi să ajungeţi.
Grevele din Polonia au permis "Solidarităţii" să conteste
alegerile generale, în Iunie 1989.
Asta a declanşat un val de demonstraţii prin Europa de Est.
În trecut, Uniunea Sovietică a trebuit să folosească forţa militară
pentru a strivi mişcările democratice.
Dar Uniunea Sovietică avea un nou tip de lider,
Mikhail Gorbachev, care era dedicat Glasnostului şi Perestroikăi.
El vorbea despre o a treia cale,
o tranziţie graduală către democraţia socială de tip scandinav,
ceva între capitalismul liberului schimb şi comunism.
Gorbachev i-a fermecat pe politicienii publici ai vestului.
Este un lider îndrăzneţ, hotărât şi curajos.
Gorbachev a stat şi a privit *** unul câte unul, vechile regimuri comuniste s-au prăbuşit.
La sfârşitul anului, cel mai solid simbol al diviziunii Europei a fost doborât.
Pentru Friedman şi "Băieţii din Chicago", o întreagă nouă lume s-a deschis.
În Uniunea Sovietică,
Gorbatchev spera să reformeze gradual economia Rusiei.
În 1991, Gorbatchev a fost invitat la Summitul G7 din Londra.
El nutrea suport financiar pentru reformele sale economice graduale.
În schimb, i s-a spus că dacă nu sprijină terapia de şoc radicală,
nu va exista niciun fel de ajutor.
Luna următoare, a fost o lovitură de stat împotriva lui.
Un grup de lideri ai Partidului Comunist
l-au arestat pe Gorbatchev la domiciliu, în casa lui de vacanţă din Crimeea.
Tancurile au înconjurat Casa Albă - Parlamentul Rusiei.
În mijlocul haosului de ciocniri stradale,
era evident că, pentru a-şi consolida poziţiile,
opozanţii au trebuit să recurgă la violenţe.
Astfel de ciocniri între oameni şi forţele de securitate,
nu au mai fost văzute de la primele zile ale revoluţiei ruse.
În zori, azi dimineaţă, în mijlocul unei mări de resturi,
devenea clar că lovitura de stat se dezintegra.
Clădirea Parlamentului Rusiei era neatinsă,
armata nu făcuse nicio mişcare,
Înăuntru, Boris Yeltsin era mai puternic ca niciodată.
Yeltsin, Yeltsin ...
Aceasta a fost ora cea mai bună a lui Yeltsin.
Gorbatchev a fost eliberat şi s-a întors la Moscova,
dar şi-a pierdut o mare parte din putere.
Salut înaltele principii ale poporului rus ...
şi pe preşedintele Rusiei, Boris Nikolayevich Yeltsin
În Decembrie 1991, Uniunea Sovietică a fost dizolvată.
Un şoc profund pentru poporul rus.
Yeltsin conducea acum politicile economice ale Federaţiei Ruse.
Piaţa liberă a venit în Rusia.
A fost haos.
Adoptarea politicilor şcolii din Chicago în Rusia,
marchează începutul unui nou capitol în cruciada liberului schimb.
Totul a fost doar şoc, fără terapie.
În ciuda eforturilor publice de a promova capitalismul popular,
realitatea era că un mic număr de oameni de afaceri au făcut averi uriaşe.
Industria de stat a fost vândută pe mai nimic.
Presa rusă i-a numit pe consilierii lui Yeltsin - "Băieţii din Chicago."
Terapia de şoc a lui Yeltsin, a însemnat că, în 1992,
media cetăţenilor ruşi a consumat cu 40% mai puţin decât în 1991.
O treime dintre ruşi a coborât sub pragul sărăciei,
iar salariile nu au fost plătite cu lunile.
Un expert a prezis astăzi că 140 de milioane de ruşi
vor trăi în curând sub limita sărăciei.
Corupţia înflorea, crima organizată a explodat.
Moscova devenise noul vest sălbatic.
majoritatea ruşilor s-au opus viziunilor radicale pentru ţara lor, ale "Băieţilor din Chicago".
În Martie 1993, parlamentul a luat o decizie crucială.
A votat abrogarea puterilor speciale, acordate lui Yeltsin.
Yeltsin a declarat starea de urgenţă.
Curtea Constituţională a hotărât că este ilegală.
Pe 21 Septembrie, Yeltsin a luat opţiunea lui Pinochet
şi a dizolvat Parlamentul.
Începând de astăzi, suspendez funcţiile legislative, administrative ...
şi de control ale Parlamentului Federaţiei Ruse.
Vestul şi-a croit drum în urma lui Yeltsin.
Noi simţim că Boris Yeltsin
reprezintă cea mai bună speranţă pentru democraţie în Rusia.
Două zile mai târziu, parlamentul a votat pentru punerea sub acuzare a lui Yeltsin,
cu 636 de voturi pentru şi 2 împotrivă.
Mii de suporteri ai Parlamentului s-au adunat în faţa Casei Albe,
şi au mărşăluit spre televiziune.
Se părea că suporterii Parlamentului aveau să câştige.
Yeltsin a zburat înapoi la Moscova, de la casa lui de vacanţă.
În acea noapte, 100 de demonstranţi au fost ucişi,
pe măsură ce autorităţile lui Yeltsin au ripostat.
Pe 4 Octombrie, el a ordonat trupelor să asedieze Casa Albă,
bombardând aceeaşi clădire pe care o apărase cu 2 ani înainte.
Păcatul va fi în sufletul vostru. Trimiteţi ambasadele străine aici, să vadă.
Nu înţelegeţi ? Sunt criminali ...
Warren Christopher, secretarul de stat american a spus:
Statele Unite nu sprijină de obicei suspendarea parlamentelor,
dar acestea sunt timpuri extraordinare.
Yeltsin avea acum putere absolută.
Sfătuit de "Băieţii din Chicago",
el a condus printr-o formă de capitalism cronic.
Au fost vândute chiar mai multe industrii de stat,
creând o nouă clasă de afacerişti miliardari, cu uriaşe influenţe politice -
oligarhii.
Până în 1998, 80% din fermele ruseşti au fost falimentate
şi 70 000 de fabrici de stat au fost închise.
În 8 ani, numărul oamenilor trăind în sărăcie a crescut cu 72 de milioane.
Între timp, Moscova va ajunge să aibă mai mulţi miliardari ca oricare alt oraş din lume.
Un nou inamic
Bună ziua şi mulţumesc că aţi venit, astăzi am ...
onoarea să vă anunţ că îl desemnez pe Donald Rumsfeld, să fie noul secretar al apărării.
Aştept cu nerăbdare să servesc ţara noastră din nou ...
Rumsfeld mai fusese secretarul apărării, sub Gerald Ford.
La vremea aceea, inamicul de care trebuia să ne temem era Uniunea Sovietică.
Nu spun cu certitudine că sosesc ruşii, spun că termenii sunt aici,
Nu spun că ruşii sunt înalţi de 3 metri,
spun că erau de 1,6 şi că acum sunt de 1,8 şi jumătate, şi sunt în creştere.
Acum exista un nou inamic, mai aproape de casă.
Pe 10 Septembrie, 2001
Rumsfeld a ţinut un discurs, expunându-şi planurile sale
de a privatiza o mare parte a armatei SUA.
Milton Friedman ar fi fost mândru.
El a spus:
"Chestiunea de azi o reprezintă un adversar ce constituie o ameninţare,
o ameninţare serioasă pentru securitatea SUA.
Acest adversar este unul din ultimele bastioane din lume ale planificării centralizate.
Guvernează dictând planuri pe 5 ani.
Poate că acest ultim adversar sună ca fosta Uniune Sovietică,
dar acel inamic nu mai este.
Acest adversar este mai apropiat de casă, este birocraţia Pentagonului.
Astăzi, noi declarăm război birocraţiei."
A doua zi, zborul 77 al American Airlines s-a prăbuşit peste Pentagon,
omorând 184 de oameni.
Şocul lui 9/11
Gândiţi-vă la acel sentiment, după aceste atacuri.
Cine sunt aceşti oameni ?
De unde vin ? De ce ne urăsc ?
A fost o pierdere totală a narativului colectiv.
Nu trăiam în lumea în care credeam că trăim.
Şi tot auzeam de la liderii noştri politici
că tot ce credeam că am înţeles înaintea atacurilor,
nu se mai aplica.
Apăruse o nouă fază: "Gândire premergătoare lui 9 / 11"
Şi ce s-a întâmplat în momentul acela
a fost că deodată, poveşti noi au apărut în mod miraculos.
*** că ne-am afla într-un conflict al civilizaţiilor, aceasta era lumea în care trăiam, deodată.
*** că exista o axă a răului
şi că noi luptăm într-un război împotriva terorii.
Acest război abstract de necâştigat,
a avut uriaşe consecinţe economice.
Până în 2001, Securitatea Naţională abia se înregistrase ca industrie.
Astăzi, este mai mare decât Hollywood-ul şi industria muzicală combinate.
Între 11 Septembrie 2001 şi 2006,
Departamentul Securităţii Naţionale
a înmânat 130 de miliarde de dolari către contractori privaţi.
Acesta este complexul dezastrului capitalismului.
O nouă economie construită pe frică.
Asta va fi o luptă monumentală
a binelui împotriva răului.
Războiul împotriva terorii Partea 1
Cea mai bună apărare împotriva terorii,
este o ofensivă globală împotriva terorii,
oriunde s-ar afla.
Prima fază a acestui război a fost bombardarea Afganistanului.
Guvernul taliban a fost doborât rapid.
Urmările războiului au fost mult mai complicate.
Lupta noastră împotriva terorismului a început în Afganistan,
dar nu se va termina !
În principal căutăm deţinuţi de la care putem culege informaţii ...
La Guantanamo, pentru prima oară, tehnicile din manualul KUBARK,
au fost folosite în mod public şi explicit, de către forţele americane.
Sancţionate oficial de către Casa Albă,
şi transmise în mod deschis la televiziunile din întreaga lume.
Izolarea, atât fizică cât şi psihologică,
trebuie să fie menţinută din momentul reţinerii.
capacitatea de a opune rezistenţă este diminuată de dezorientare.
Prizonierii trebuie menţinuţi silenţioşi tot timpul.
Nu trebuie să li se permită niciodată să vorbească unul cu altul.
Trei dintre prizonieri au fost Asif Iqbal, Rhuhel Ahmed şi Shafiq Rasul, din Timpton, Anglia.
Ei au stat mai mult de 2 ani în Guantanamo, înainte de a fi eliberaţi fără acuzaţii.
Mental, da. Nu puteai vorbi cu nimeni, nu puteai face nimic, nu puteai sta în picioare.
Şi stând pur ţi simplu acolo, te gândeai:
"Ce se întâmplă ? Unde naiba sunt ?"
"O să stăm aici toată viaţa ? Ne vom întoarce acasă vreodată ?"
"Ne vom mai revedea vreodată familiile ?"
Din cei 779 de prizonieri care au fost reţinuţi în Guantanamo Bay,
doar 3 mai fuseseră condamnaţi pentru vreo infracţiune.
Acum, singurul lucru pe care îl ştiu cu siguranţă, este că aceştia sunt oameni răi.
A fost un mesaj către întreaga lume
Şi mesajul era clar: "Asta vei păţi dacă ne vei sta în cale !"
Războiul împotriva terorii Partea a-2-a
Războiul împotriva terorii nu este despre un om,
şi nu este despre o ţară.
Au fost date multe justificaţii pentru invazia Irakului.
Dar dacă Statele Unite doreau cu adevărat să atace o ţară
în care liderii Al-Qaeda se credea că s-ar ascunde,
care avea arme nucleare şi vindea tehnologie nucleară altor ţări,
atunci Pakistan ar fi fost alegerea evidentă.
Avea conexiuni apropiate cu talibanii
şi era condusă de un dictator militar.
În schimb George Bush a ales să ţintească Irakul,
ţara aflată pe locul 3 în privinţa rezervelor mondiale de petrol.
Războiul ca tortură în masă
Acum, privind planul de război al Ministerului Apărării,
nu este ca celălalt război din Golf,
e mai mult în linia invaziei din Panama, din 1989.
CBS News i-a fost comunicat că va începe în aşa numita "Ziua A",
A, de la "lovituri aeriene", lovituri aeriene atât de devastatoare,
încât îi vor lăsa pe soldaţii lui Saddam incapabili sau fără dorinţa de a riposta.
Ideea este ca ploaia de tunete să fie atât de puternică, încât să creeze, citez: "Şoc şi uimire".
Dacă Pentagonul se ţine de planul său de război, într-o zi din martie
forţele aeriene şi navale vor lansa între 300 şi 400 de rachete de croazieră
spre ţinte din Irak.
mai multe decât au fost lansate în toate cele 40 de zile ale primului Război din Golf.
Dimensiunea acestei operaţiuni nu a mai fost văzută până acum,
nu a mai fost contemplată până acum.
Harlan Ullman este unul dintre autorii conceptului de "Şoc şi uimire",
care se bazează pe un număr mare de arme ghidate de precizie.
... deci ai acest efect simultan, asemănător cu cel al bombelor nucleare din Hiroshima,
fără să dureze zile sau săptămâni, ci mai degrabă minute.
De asemenea, dobori oraşul, cu asta vreau să spun, le tai curentul, apa ...
Şi începi această campanie neobosită ca să-i dobori,
aşa că în 2,3,4, 5 zile ei sunt fizic, emoţional şi psihic extenuaţi.
Noaptea trecută, un kilometru pătrat din centrul Bagdadului părea ca iadul pe pământ.
În primul val al bombardamentului,
cetăţenii Bagdadului au suferit o versiune a "privaţiunilor senzoriale"
descrise în manualul KUBARK.
În haosul ce a urmat înlăturării lui Saddam Hussein,
Statele Unite au făcut puţine ca să oprească jafurile.
Unii oficiali americani, chiar au crezut că le-au făcut încălzirea
pentru desfiinţarea statului Irakian.
John Agresto, directorul de reconstrucţie a învăţământului superior,
a spus că a văzut jefuirea şcolilor,
ca pe o oportunitate pentru un început curat.
De fapt, înainte de sancţiuni, Irakul avea cel mai bun sistem educaţional din regiune.
89% din irakieni ştiau carte.
Prin contrast, în New Mexico, statul de baştină al lui John Agresco,
46% din populaţie era analfabetă.
Irakienii au avut 3 forme diferite de şoc,
toate lucrau împreună şi se consolidau reciproc.
Aveai şocul războiului,
care a fost imediat urmat
de terapia economică de şoc, impusă sub Paul Bremer.
Şi pe măsură ce rezistenţa la acea transformare economică,
la şocul economic foarte rapid, a crescut,
aveai şocul constrângerii, incluzând tortura.
trei tipuri diferite de şoc.
Şocul economic
În Mai 2003,
Paul Bremer a fost numit reprezentantul american pentru Irak.
La două săptămâni după ce a ajuns, el a declarat ţara "deschisă pentru afaceri."
Noi considerăm că coaliţia are autorităţi foarte largi
pentru a determina direcţia economiei irakiene.
Bremer ştia puţine despre Irak, dar cunoştea capitalismul dezastru.
El lansase "Practica Consultărilor de Criză",
la începutul boomului Securităţii Naţionale.
Astăzi este o zi foarte importantă în Bagdad
Bremer şi-a petrecut primele 4 luni trecând legi clasice ale Şcolii din Chicago.
Rumsfeld a descris Irakul
ca având unele din legile fiscale şi de investiţii cele mai luminate şi primitoare din lumea liberă.
Una din primele acţiuni ale lui Bremer, a fost să concedieze 500 000 de bugetari.
Asta era parţial un act de depolitizare,
prin reducerea guvernului, inspirat tot de la vechiul Friedman.
Au fost promişi bani pentru reconstrucţie.
Investiţia noastră în viitorul Afganistanului şi al Irakului
este cel mai mare angajament de acest fel, de la Planul Marshall încoace.
Dar de fapt, era doar contrariul.
În timp ce Planul Marshall avea intenţia de a stimula industriile europene,
Banii din SUA către Irak, au fost cheltuiţi pe corporaţiile americane.
Dacă locurile de muncă au ajuns la irakieni,
au ajuns la capătul unei serii de subcontractanţii.
Creative Associates au primit contracte în valoare de 100 de milioane de dolari.
pentru a elaborarea curriculumului şi tipărirea de noi manuale pentru noul sistem educaţional.
Consultantul în management şi tehnologie Bearing Point
a fost răsplă*** cu contracte în valoare de 240 de milioane de dolari
pentru construirea unui sistem condus de piaţă, în Irak.
RTI, cu sediul în North Carolina, a primit contracte în valoare de 466 de milioane de dolari
pentru consultanţă în implementarea democraţiei în Irak.
Şi Halliburton a fost răsplă***ă cu 20 de miliarde de dolari în contracte irakiene cost-plus.
Lui Parsons i-au fost înmânate 186 de milioane de dolari
ca să construiască 142 de clinici medicale.
doar 6 au fost terminate vreodată.
Aprovizionarea de bază cu energie electrică şi apă s-a îmbunătăţit nesimţitor,
în ciuda miliardelor cheltuite în primii 4 ani.
Vom reuşi aici. Iar când vom reuşi aici,
vom realiza ceva important, nu doar pentru 24 de milioane de irakieni,
vom realiza ceva ce va servi intereselor Vestului în toată această regiune.
Chiar şi noile bancnote irakiene au fost tipărite peste graniţă.
Permiteţi-mi să vă arăt un exemplu al acestor bancnote.
Sua a plă*** chiar contractori privaţi
pentru a monitoriza munca contractorilor privaţi ce câştigaseră contractele.
Vrem slujbe !
Am fost în Bagdad în 2004,
iar aceasta este perioada în care bombele începuseră să explodeze în mod regulat în Bagdad,
de fapt în noaptea în care am ajuns, o bombă a explodat chiar aproape de hotel.
Dar ceea ce a fost foarte surprinzător pentru mine, în această perioadă,
a fost faptul că, în ciuda violenţei şi în ciuda haosului,
a doua zi, irakienii au ieşit pe străzi protestând.
19 ucişi şi 100 răniţi, în Najaf.
Iar ceea ce cereau în acel moment, erau alegeri.
Dreptul lor de a avea de fapt un cuvânt de spus în felul în care va arăta era de după Saddam.
În primele zile ale ocupaţiei, protestele au fost paşnice, dar cu timpul,
protestele neavând efect,
din ce în ce mai mulţi irakieni s-au alăturat rezistenţei armate.
Violenţele au scăpat de sub control.
La fel ca în America de Sud, cu 3 decade mai devreme,
cadavrele erau adesea abandonate pe marginea drumului, ca un avertisment pentru alţii.
Aici au dispărut irakienii.
A fost nevoie de măsuri extrem de agresive pentru a suprima opoziţia.
Şocul constrângerii
Hai, hai !
În primii 3 ani şi jumătate ai ocupaţiei,
61 500 de irakieni au fost capturaţi.
Până în primăvara lui 2007,
90 000 au rămas în custodie.
În închisoare, ei au fost interogaţi folosindu-se tehnici
car pot fi urmărite până la cele elaborate de către CIA,
din experimentele lui Ewan Cameron din anii ’50.
Conform Crucii Roşii,
Oficialii militari americani au recunoscut
că între 70 şi 90% din arestările din Irak
au fost greşeli.
Haosul din Irak pare ca o înfrângere a terapiei de joc.
Dar în Irak, capitalismul dezastru a mers mai departe.
Acum dezastrul în sine oferise oportunitatea pentru profit.
Profitând de pe urma războiului
Cheltuielile militare americane aproape că s-au dublat din 2001.
Aproape 700 de miliarde de dolari pe an.
Cu mult timp în urmă, în 1961,
Preşedintele Eisenhower, nu un liberal notabil,
a avertizat asupra pericolului unei armate mult prea puternice:
Această conjuncţie, a unei unităţi militare imense, şi a unei mari industrii de armament,
este nouă în experienţa Americii.
trebuie să ne ferim de achiziţionarea de influenţe nedorite,
fie solicitate sau nu, de către complexul militar industrial.
Nu trebuie să uităm niciodată că această combinaţie ne pune în pericol libertăţile
sau procesele democratice.
Războiul din Irak este cel mai privatizat război din istoria modernă.
Zona Verde din Bagdad reprezintă o versiune extremă a ceea ce se întâmplă în jurul lumii.
O lume privatizată, sigură, protejată de haosul exterior.
În 1991, în primul Război din Golf,
Pentru fiecare 100 de soldaţi, exista 1 contractor.
În 2003, la începutul războiului din Irak,
pentru fiecare 100 de soldaţi, erau 10 contractori.
Până în 2006, pentru fiecare 100 de soldaţi,
erau 33 de contractori.
Un an mai târziu, pentru fiecare 100 de soldaţi,
erau 70 de contractori.
Până în Iulie 2007, erau mai mulţi contractori ca soldaţi în Irak.
Asta a mers dincolo de ceea ce Milton Friedmanar fi îndrăznit să spere.
Singurele lucruri pe care nu le-aş denaţionaliza ar fi forţele armate,
tribunalele,
şi unele din drumurile şi autostrăzile voastre.
Unul dintre contractorii cei mai mari a fost Blackwater USA.
În timpul revoltei din Aprilie 2004, din Najaf
Blackwater a preluat comanda asupra puşcaşilor marini americani.
Zeci de irakieni au fost ucişi pe parcursul operaţiunii.
SUA i-au imunizat pe contractorii privaţi, împotriva oricărei legi irakiene,
aşa că ei au operat într-o bulă lipsită de legi, cam ca în Guantanamo.
- L-am întrebat pe secretarul dumneavoastră al apărării, cu două luni în urmă,
ce lege guvernează acţiunile lor.
- Domnul Rumsfeld ... - Îl voi întreba pe el, continuaţi !
- Ajutor ! - Ei bine, deci ...
La fel *** terapia de şoc a lui Cameron, i-a lăsat pe pacienţii lui confuzi şi distruşi,
la fel şi multiplele şocuri aplicate Irakului
au redus ţara la o violentă mizerie sectară, lipsită de legi.
La vremea execuţiei lui Sadam Hussein, în 2006,
o mie de irakieni erau ucişi în fiecare săptămână.
Până în Aprilie 2007,
Înalta Comisie Pentru Refugiaţi a Naţiunilor Unite
a estimat că 4 milioane de oameni au trebuit să-şi părăsească casele.
Sute de mii de irakieni au murit.
Cred că istoricii vor scrie
foarte clar că am făcut un lucru măreţ şi nobil aici.
Hei America, jos cu Bush !
Această demonstraţie este împotriva terorismului - terorismului american.
Americanii arestează şi omoară femei şi copii.
Îi insultă pe cei bătrâni şi ucid oameni tineri.
America este terorismul ! Terorismul este America !
O lume a Zonelor Verzi şi a Zonelor Roşii
Când uraganul Katrina a lovit New Orleans-ul în 2005,
lumea a fost şocată, asistând la un fel de "dezastru apartheid."
Siguranţa economică plecase din oraş,
în timp ce zeci de mii din cei afectaţi erau blocaţi, cu puţin sau fără niciun ajutor din partea statului.
M-am dus în New Orleans, când oraşul se afla încă sub apă.
Şi am văzut că, la ceea ce fusesem martoră în Irak,
se repeta, nu ca urmare a un război, ci ca urmare a unui teribil dezastru natural.
Milton Friedman a murit în 2006.
Ultima sa recomandare în ceea ce priveşte politicile publice
a fost un articol scris de el pentru Wall Street Jurnal,
la 3 luni după Katrina.
El a spus: "Aceste şcoli din New Orleans sunt în ruină,
la fel şi casele copiilor ce le frecventau.
Copiii sunt acum împrăştiaţi prin toată ţara.
Aceasta este o tragedie. Este de asemenea o oportunitate
de a reforma radical sistemul educaţional."
El propovăduia întreaga privatizare a sistemului şcolar a acestui oraş.
A fost cântecul său de lebădă.
Am fost martora unui proces similar în Sri Lanka,
în urma tsunamiului din 2004.
Oamenii care locuiseră pe plaje de generaţii, au fost împiedicaţi să se reîntoarcă,
pentru ca pământul să poată fi privatizat şi vândut hotelurilor luxoase.
Şi asta este exact ceea ce vreau să spun prin "Doctrina Şocului" -
Raidul sistematic
al sferei publice, în urmările unui dezastru.
Când oamenii sunt mult prea focalizaţi
pe urgenţa privind îngrijorările lor de zi cu zi, pentru a-şi proteja interesele.
Poate că primul act de rezistenţă,
este să refuzăm să permitem ca memoria noastră colectivă să fie ştearsă.
În 2008,
Naomi Klein a vizitat Villa Grimaldi, cu Isabel Morel,
văduva lui Orlando Letelier.
Aici este.
Villa Grimaldi este un memorial al cruzimii regimului Pinochet
şi al eventualei sale înfrângeri.
Villa Grimaldi a fost principalul centru de tortură,
din timpul politicii de şoc economic pe care am trăit-o.
Despre este cea de care tu vorbeşti în cartea ta.
Celulele solitare de izolare în care puteai sta doar în picioare.
Nu că l-aş fi iubit pe Pinochet,
dar cred că,
el a fost profesorul nostru, în multe lucruri.
Am învăţat despre diavol.
În 1998, Pinochet a fost arestat în timp ce se afla în Londra.
Vechiul său aliat, Margaret Thatcher, i-a stat alături.
Ştiu cât de mult îţi datorăm ţie !
I-a luat 30 de ani experimentului economic
testat iniţial de către Pinochet,
pentru a-şi face drum în jurul lumii, spre Irak.
Dar similitudinile dintre trecut şi prezent sunt uimitoare.
Între lagărele de concentrare ale lui Pinochet
şi centrul de detenţie Guantanamo, al lui Bush.
Între dispariţiile din Chile şi cele din Irak.
Între experimentele lui Ewen Cameron
şi torturile făcute asupra prizonierilor din Abu Ghraib.
Acestea sunt zilele şi orele ...
El a şters tot trecutul,
de aceea aplica electroşocuri.
Tot trecutul pacientului
şi ar fi implantat nişte idei noi.
Dar Janine a rezistat.
În 1988,
CIA a acceptat să-i plătească compensaţii lui Janine şi altor victime ale experimentelor lui Ewan Cameron.
Janine, eşti mândră că ei au încercat să te distrugă,
şi că tu ai luptat atât de mult şi ai câştigat ?
Într-un fel sunt, într-un fel sunt...
pentru că se pare că am ceva seminţe puternice în mine.
Este foarte, foarte greu să te lupţi cu un guvern.
Oamenii îmi spuneau:
Janine, nu te lupta cu guvernul, ce te-a apucat ? Sunt prea puternici !
Dar am avut credinţa că voi câştiga.
Sfârşitul unei ere
Stă în natura pieţelor libere să fie volatile.
Bulelor le este permis să se umfle şi apoi, se sparg în mod inevitabil.
De la deregularizarea "Big ***-ului", din anii ’80,
au fost un număr de şocuri ale pieţei.
În 1987, a fost Lunea Neagră.
Pieţele au căzut spectaculos.
A fost cel mai mare declin procentual dintr-o o zi, din istoria bursei.
În 1992, a fost Miercurea Neagră,
când speculatorii valutari au făcut averi, pariind împotriva lirei.
În 1997, a fost Contagiunea Asiatică.
Într-un an, 600 de miliarde de dolari au dispărut de pe pieţele de stoc asiatice.
Şi apoi, în Septembrie 2008,
pieţele financiare au implodat.
Piaţa nu funcţionează *** trebuie.
A existat o răspândire largă de neîncredere.
Prăbuşire ! Cădere Liberă !
Sistemul financiar American se luptă să evite un cataclism !
VINDEŢI !
BAIA DE SÂNGE A BANCHERILOR
Pe 15 Septembrie,
Lethman Brothers au aplicat pentru Capitolul 11 al Legii Falimentului.
Cu toate astea, doar o săptămână mai târziu, s-a anunţat că angajaţii acelui birou din New York,
vor primi 2.5 miliarde de dolari în bonusuri.
Se estimează că firmele de pe Wall Street au plă*** 18,4 miliarde de dolari în bonusuri, anul trecut (2008),
anul crizei.
În ciuda torentului de retoricii populiste *** că să prindem pisicile grase
şi să îl apărăm pe omul de rând, să salvăm Main Street, nu Wall Stret,
noi suntem martori la un transfer de avere
de o mărime incomensurabilă.
Este un transfer de avere din mâinile publice
din mâinile guvernului, colectată de la oamenii de rând,
sub formă de taxe,
în mâinile celor mai bogate corporaţii şi persoane din lume.
Inutil să spun, chiar aceleaşi persoane şi corporaţii
care au creat această criză.
Ne aflăm în mijlocul unui tsunami al creditului, ce se întâmplă o dată la un secol.
Am găsit un defect, nu ştiu cât
este de important sau de permanent,
dar am fost foarte tulburat de acest fapt.
În SUA, criza financiară a fost cea care i-a asigurat victoria lui Obama.
Americanii au dorit să schimbe cursul.
Salut Chicago !
Această criză este înţeleasă clar, de aproape toată lumea
ca fiind rezultatul direct al acestei ideologii particulare,
a liberalizării şi privatizării.
Dimensiunea crizei, oferă speranţa pentru schimbare.
Doctrina şocului, ca strategie
se bazează pe necunoaşterea ei de către noi, ca să funcţioneze.
Ceea ce mi se pare cel mai plin de speranţă, privind criza economică actuală,
este faptul că această tactică dă semne de oboseală.
Pentru că acel element de surpriză nu mai există,
l-am depăşit şi nu mai funcţionează.
Devenim rezistenţi la şocuri.
Ultima dată când lumea a suferit o criză financiară la fel de severă ca asta,
oamenii s-au întors spre politicile Keynesiene ale "Noii Afaceri."
Permiteţi-mi să-mi susţin convingerea fermă
că singurul lucru de care trebuie să ne temem este ...
însăşi frica !
Mai mult de un milion de oameni au venit în Washington ca să asculte discursul inaugural al lui Obama.
Mulţi jurnalişti l-au comparat cu FDR.
Se poartă multe discuţii recent
despre compararea lui Obama cu Franklin Delano Roosevelt.
Aşa că vreau să vorbesc puţin despre FDR, deoarece există o poveste interesantă despre FDR,
şi ar putea fi una apocrifă.
Despre ... atunci când era vizitat
de o organizaţie sau uniune progresistă,
şi i se propunea o nouă politică progresistă, ce ei doreau să o integreze în "Noua Afacere."
Şi el îl asculta pe om, şi la sfârşit spunea:
"Acum du-te acolo şi determină-mă să o fac !"
Şi au făcut-o.
În 1937, care a fost un an crucial pentru "Noua Afacere,"
Ştiţi câte greve au fost în ţara asta ?
4740 de greve, durând în medie 20 de zile.
- Ştiţi câte greve au fost în 2007 ? - Nu - 21 !
Acum, celălalt motiv de a ne aminti această istorie a luptei,
este acela că ne spune ceva foarte important.
Ceva ce trebuie amintit în acest moment, când atât de mult este în joc.
Ne învaţă că, dacă dorim răspunsuri,
la aceste crize economice, care să ne aducă o lume mai sănătoasă,
mai dreaptă, mai paşnică,
va trebui să ieşim în stradă şi să-i determinăm să o facă ! Mulţumesc.
Traducerea şi adaptarea: Tone Tavi Blogul Sub Lupă www.sub-lupa.blogspot.com