Tip:
Highlight text to annotate it
X
Priveşti şi vezi un creion galben pe biroul tău.
Ochii şi apoi creierul tău colectează
tot felul de informaţii despre creion:
mărimea lui,
culoarea,
forma,
distanţa,
şi altele.
Dar *** se întâmplă asta exact?
Vechii greci au fost primii
care au gândit cât de cât ştiinţific
despre ce e lumina şi *** funcţionează vederea.
Unii filosofi greci,
inclusiv Platon şi Pitagora,
credeau că lumina îşi are originea în ochii noştri
şi că vederea se întâmplă când sonde invizibile
sunt trimise să adune informaţii despre obictele îndepărtate.
A durat mai mult de o mie de ani
până când un om de ştiinţă arab, Alhazen,
şi-a dat seama că vechea teorie greacă despre lumină nu putea fi corectă.
În viziunea lui Alhazen ochii noştri nu trimit
sonde invizibile să culeagă informaţii,
ci pur şi simplu colectează lumina care cade în ei.
Teoria lui Alhazen a lămurit un aspect
pe care grecii nu l-au putut explica uşor:
de ce se întunecă uneori.
Ideea e că puţine obiecte emit propria lor lumină.
Corpurile specifice, emiţătoare de lumină,
ca soarele,
sau ca un bec,
sunt cunoscute ca surse de lumină.
Cele mai multe lucruri pe care le vedem,
ca acel creion pe biroul nostru,
reflectă pur şi simplu lumina de la o sursă
fără să producă lumină proprie.
Deci, când te uiţi la creion,
lumina care pătrunde în ochii tăi vine de la soare,
a călătorit milioane de kilometri prin spaţiu cosmic
înainte de a cădea pe creion şi în ochii tăi,
foarte interesant, dacă stai să te gândeşti.
Dar ce anume e emis de soare
şi *** îl vedem?
E o particulă, ca un atom,
sau e o undă ca vălurelele pe suprafaţa unui lac?
Oamenii de ştiinţă din era modernă au încercat 200 de ani
să găsească răspunsul la acestă întrebare.
Isaac Newton a fost printre primii.
Newton credea că lumina e făcută
din particule mici ca atomii pe care el i-a numit corpusculi.
Folosind aceasta premiză el a putut explica unele proprietăţi ale luminii.
De exemplu, refracţia,
prin care o rază de lumină pare că se frânge
când trece din aer în apă.
Dar în ştiinţă chiar şi geniile greşesc uneori.
În secolul XIX, mult după moartea lui Newton,
oamenii de ştiinţă au făcut o serie de experimente
care au clarificat că lumina nu poate fi făcută
din particule mici ca atomii.
În primul rând, două raze de lumină care se intersectează
nu interacţionează una cu alta deloc.
Dacă lumina ar fi făcută din mici particule solide
te-ai aştepta ca unele particule din raza A
să se lovească de unele particule din raza B.
Dacă ar fi așa, cele două particule implicate în coliziune
s-ar împrăştia în direcţii aleatoare.
Dar nu se întâmplă asta.
Razele de lumină trec una prin alta
după *** vedeți
cu două pointere laser şi ceva praf de cretă.
Alt motiv, lumina face modele de interferenţă.
Modele de interferenţă sunt ondulaţiile complicate care apar
când două unde ocupă acelaşi spaţiu.
Pot fi văzute când două obiecte
tulbură suprafața unui lac liniş***
şi de asemenea când două surse de lumină
sunt plasate una lângă alta.
Numai undele produc interferenţă,
particulele nu.
Şi ca bonus, înţelegerea comportamentului de undă al luminii
conduce natural la explicaţia culorii
şi de ce acel creion arată galben.
Deci, am stabilit, lumina este o undă, da?
Nu aşa repede!
În secolul XX oamenii de ştiinţă au făcut experienţe
care păreau să arate lumina comportându-se ca o particulă.
De exemplu, când luminezi un metal,
lumina își transferă energia sa atomilor din metal
în pachete discrete numite quante.
Dar nu putem uita de proprietăţi ca interferenţa.
Aceste quante de lumină nu sunt deloc ca
sferele mici şi grele imaginate de Newton.
Acest rezultat, că lumina se comporta uneori ca particulă
şi uneori ca undă,
a condus la o nouă şi revoluţionară teorie fizică numită
mecanica cuantică.
Aşadar după toate astea, să ne întoarcem la întrebarea
"Ce este lumina?"
Lumina nu seamănă cu nimic
din ce suntem obişnuiţi în viața de zi cu zi.
Uneori se comportă ca particulă
şi alte ori se comportă ca undă,
dar nu e exact niciuna din ele.