Tip:
Highlight text to annotate it
X
(Aplauze)
Bună ziua.
Ah, ce bine, nu e nimeni.
(Râsete)
Ăsta-i avantajul meu competitiv,
nu vă văd, e mai puțin înfricoșător.
Nu, e o plăcere să fiu aici cu voi,
de vreme ce ați ales să fiți aici,
și m-ați rugat să vă impresionez.
Deci să începem.
Voi face o mică prezentare
de clarviziune.
Ce ziceți de un nevăzător clarvăzător?
E prima oară?
Și ca toți văzătorii, nu vreau să greșesc,
așa că vă voi prezice trecutul.
Am să vă împărtășesc o revelație.
Bunicul vostru a fost handicapat.
Nu, nu mă priviți așa,
asta nu-i secvența cu „nebunul", nu.
E serios.
Știți că la începuturile vremii,
Terra era o întindere de apă.
Era populată de batracieni,
care înotau, se distrau, se stropeau ș.a.m.d.
Și printre acești amfibieni,
a fost unul care s-a născut cu plămâni.
O broască cu plămâni, nu-i prea practic.
Nu poți dormi. De îndată ce adormi, te sufoci.
De îndată ce te sufoci, te duci.
A avut câțiva amici batracieni
care l-au purtat o vreme.
Celorlalți batracieni nu le păsa:
„Valea, nu înoți repede, asta e."
Ah, s-a chinuit.
S-a chinuit, mama lui îl îngrijea,
dar era greu.
Până în ziua în care apa s-a retras.
Toate broaștele
care făcuseră pe deșteptele au murit.
A rămas singur,
batracianul cu plămâni, și s-a pus pe respirat.
De mult nu mai respirase, săracul.
A trebuit să-și găsească un amfibian ca el,
cu plămâni, care se târa.
Și apoi au făcut lucruri împreună,
iar voi și eu ne-am născut din acei doi batracieni.
Așa că vedeți, lumea s-a născut din anormalitate.
Dictatura normalului e sfârșitul lumii.
De aceea mi-am dedicat viața
luptei împotriva dictaturii normalului.
Cât despre viața mea, n-a început prea bine.
Nu știu de ce, cred că am fost presat.
Și din fabrica de făcut copii,
am fost livrat cu un cablu lipsă:
creierul funcționa, cel puțin așa părea.
Ochii funcționau,
dar au uitat legătura între cele două.
Orb din naștere: primul defect.
Sunt născut în Alger, prin urmare
sunt un arab orb. (Râsete)
Bine, în Alger, arab nu-i așa rău,
dar mai sunt încă multe. (Râsete)
(Aplauze)
Dar printre beneficiile colonizării,
nu au prevăzut oftalmologi.
A trebuit să plec. (Râsete)
Și am prins vaporul spre Franța.
Iar aici, a doua revelație, dragi prieteni.
Știu unde e Paradisul.
Ah, îl căutați cu toții!
Ei bine, eu l-am găsit.
Paradisul e Franța.
Vă surprinde?
Nu vă puteți abține să gândiți:
„Da, suntem pesimiști, luăm tranchilizante ... "
Nu, nu. Franța, o numesc bunica mea,
pentru că are puțin Alzheimer.
Pentru asta o iubesc,
o iubesc mult,
și o iubesc atât încât de câte ori mă recunoaște
o sărbătoresc.
Uneori îl recunoaște pe arab, nu-l recunoaște pe orb.
Alteori îl recunoaște pe orb, nu și pe arab.
Câteodată îi recunoaște pe amândoi, ca azi de ex.
Vedeți, această Franță mi-a dat --
(Aplauze)
mi-a dat totul.
Mi-a dat luminile.
Știați că în Franța
au fost școlarizați pentru prima oară
nevăzătorii și surzii?
Știți că în 1749, Diderot a scris
eseul „Scrisoare despre nevăzători
spre folosința celor ce văd"?
Știați că Franța a fost prima țară
unde au fost școlarizați copiii autiști
cu metode comportamentale?
S-au schimbat lucrurile de-atunci.
I-au pus în spitale de zi, practic în închisori.
Această Franță m-a educat
practicând o manieră originală.
M-a tratat ca persoană specială
și mi-a dat mai mult
pentru că aveam mai puțin.
Dar, liniște, nu spuneți mai departe,
asta se numește discriminare pozitivă,
și nu-i în acord cu modelul republican.
Am fost educat în clase
care aveau doar opt elevi.
Ah, toți priveam chiorâș.
Dar era bine, cât timp priveam chiorâș,
uitam că sunt arab, era convenabil. (Râsete)
Aveam un pian de elev,
în weekend mergeam la castel,
vizitam muzee.
N-a fost greu, n-am mai vrut să mă întorc acasă.
Deși acasă la mine era bine.
Aveam părinți sublimi.
Mama face un cușcuș, în fine, nici nu vă povestesc.
Tatăl meu era florar,
A îmbrăcat haine de florar pentru munca sa;
mama făcea cușcuș,
ea a continuat să facă cușcuș.
A trebuit să crească copiii.
Am fost hrănit cu limba kabyle și cu cușcuș.
Părinții mei m-au înconjurat cu o dragoste infinită.
Mereu îmi spuneau, faci ce vrei.
Oricum, ești dublu ratat,
așa că va fi o victorie. (Râsete)
Dacă urci, te împingem, dacă pici, te prindem.
Dar dă din inimă. Dacă nu dai pentru tine,
dă pentru noi.
Pentru că noi deja ne-am luat.
Această dragoste nelimitată a părinților mei, această pasiune a educatorilor,
sunt cei doi piloni pe care
m-am sprijinit ca să mă dezvolt.
Am plecat de la Institutul Național pentru Tineret Nevăzător
ca să mă înscriu la un liceu obișnuit, am trecut BAC-ul,
am devenit inginer la una dintre cele mai mari școli franceze,
și am reținut, am învățat această lecție de la părinții mei.
Nimic nu va fi niciodată prea bun pentru tine.
Hamou, evenimentele sunt neutre.
Tu le vei da culoare.
Apoi, am dat din inimă.
Unde nu mă așteptam.
M-am făcut agent de bursă.
Vă puteți imgina un agent de bursă orb? (Râsete)
Ei bine, nici eu. Și totuși!
Am făcut-o timp de cinci ani.
Aveam o navetă spațială. Calculator Braille,
trei calculatoare. Și apăsam pe butoane,
și-mi creasem soft-ul astfel că
nimeni n-a observat că eram orb.
În așa măsură ca am avut o clientă
care fabrica lentile de contact și ochelari,
și-mi vorbea de produsele ei super bune,
dimineața pentru miopie
și după-amiază pentru astigmatism,
și zicea, "Oh, într-o zi ți le voi aduce
și vei vedea cât sunt de confortabile."
I-am spus: „Nu, cred că nu, n-o să port astea."
„Dar vei vedea, când vei fi mai în vârstă
vei fi prezbit, astigmatic",
le încurc.
În final am pariat pe o sticlă de șampanie
că niciodată nu voi fi toate astea.
Apoi am întâlnit-o și mi-a spus,
„Ah, sticla mea de șampanie!"
O pierduse.
Apoi am devenit consilierul tehnic al primarului din Paris,
apoi adjunctul primarului,
și mama mi-a spus încă ceva important:
A spus: „Fiule, știi,
m-aș bucura să devii un oficial,
dar văd că nu-i o treabă pentru tine.
Vrei să te muți, vrei să faci o mulțime de lucruri, dar să știi un lucru:
„Dacă se întâmplă ceva --
știi că mandatul durează 6 ani --
și chiar dacă te duci la TEDx,
nu numai pe tine te votează.
Ai putea să pierzi.
Apoi mi-a spus, „Nu-ți face griji.
Dacă se ajunge acolo,
sunt 100 kg de cușcuș uscat
care așteaptă în dulap.
Mi-a spus-o când aveam 20 de ani,
iar acele 100 de kg de cușcuș uscat
a fost mereu amortizorul meu social
și cel afectiv
care m-au susținut să continui să urc treptele
și pe care nu le-am terminat, pentru că un orb
care s-ar urca pe o navetă pațială
ar trebui să impresioneze, nu?
Un orb care ar traversa Atlanticul
ar trebui să impresioneze, nu?
Chiar și un orb arab
care ar fi ales deputat francez sau european
și care de la tribună ar spune,
„Dragi colegi, când vedeți doi indivizi singuri
nu le dați mănuși de box
pentru că se bat.
Găsiți un al treilea, al patrulea,
și faceți o echipă, acesta-i viitorul Franței.
Asta ar face impresie!
Continui această viață convins de un singur lucru:
singurul handicap care nu se remediază,
e lipsa dragostei.
Iar dragoste, eu am primit multă.
Și totuși, pentru mine, ar putea fi dificil.
Fiind orb, e complicat. 80% din informații
le primim prin vedere.
Ne mișcăm mai încet, ne lovim, suntem un cost pentru societate.
În mod normal, dacă mi-aș dori cu adevărat o întâmplare,
aș spune că în aceste timpuri de criză,
îmi ajung zilele.
Da, vă cost prea mult.
Ei bine, n-am s-o fac, dragi prieteni.
Din mai multe motive.
Primul,
poate că într-o zi va fi o eclipsă,
va fi nevoie de cineva care să schimbe lumea!
Al doilea motiv,
la ce servește un handicap?
Un handicap servește la avansul societății.
Știați că telefonul a fost inventat
pentru a permite surzilor să citească de pe o membrană
și să înțeleagă mesajele?
Știați că telecomanda a fost inventată
pentru un tetraplegic pentru a putea aprinde televizorul?
Puteți trăi fără telefon?
Puteți trăi fără telecomandă?
Știți că scanerul a fost inventat
pentru ca un nevăzător să poată citi?
Și de fapt m-am gândit,
cred ca au trecut cu nasul pe la TEDx.
Asta-i ce vă spuneam: ochii merg,
creierul merge, lipsește legătura.
Dacă asta se găsește, anul viitor,
creierul și ochiul vor fi conectate
prin Wi-Fi.
Va rămânea doar arabul, orbul nu va mai fi! (Râsete)
Ce noroc.
Handicapul servește să dea ce-i mai bun din noi.
Aveți un centru de cercetare ambulant
în fața voastră.
Iar handicapul servește
la augmentarea posibilităților.
Înainte eram o insulă pustie:
nu eram conectat la nimic.
Vă dați seama,
câte ochiade de fete frumoase am ratat!
Dar acum există telefonul mobil, Internetul,
sunt într-un schimb permanent
cu fiecare dintre voi.
Și, din moment ce-am vorbit despre paradis,
voi vorbi despre iad acum.
Pentru că eu știu ce-i un infern.
Infernul nu sunt ceilalți oameni.
Infernul sunt eu, rupt de ceilalți.
Am reflectat,
am avut o bunică cu Alzheimer,
am avut părinți și dacă sunt azi aici
e mulțumită vouă. Mulțumită sufletelor suplimentare
ale tuturor celor care mi-au dedicat
5 minute pentru a traversa o stradă,
5 minute pentru a-mi introduce un cod,
5 minute pentru a-mi citi o scrisoare,
5 minute pentru a-mi descrie un film.
În total, datorez 100 de zile-om umanității.
Și dacă aș număra pe toți cei
care mi-au dat o mână de ajutor,
și i-aș aduna împreună,
ar trebui să închiriez un stadion.
Și dacă ar trebui să trag o concluzie,
aș spune că, uneori,
când sunt întrebat pe stradă, mi se spune:
„Oh la la, dacă faceți toate astea,
e pentru că aveți un al șaselea simț! "
Le spun, "Nu, îmi lipsește deja unul,
prin urmare am doar 5! "(Râsete)
(Aplauze)
Dar într-un fel au dreptate.
E adevărat că am un sens suplimentar:
un sens pe care vi-l puteți dezvolta cu toții,
un sens pe care mi-l dați toți,
un sens pentru care vreau să lupt.
Vreau să lupt pentru ca toți
să ne dezvoltăm empatia cu ceilalți.
Vă mulțumesc.
(Aplauze)