Tip:
Highlight text to annotate it
X
Pe 20 septembrie, dimineața în a șaptea mea zi de naștere,
am coborât în bucătărie unde mama spăla vasele
iar tata citea ziarul sau așa ceva,
și eu oarecum m-am arătat în ușă și ei mi-au zis
"Hei, La Mulți Ani." Și eu am zis: "Am șapte ani."
Și tata mi-a zâmbit și mi-a zis
"Bine, știi ce înseamnă asta, nu-i așa?"
Și i-am zis: "Da, voi avea o petrecere și un tort
și voi primi multe cadouri?" Și tata mi-a zis: "Păi, da.
Dar și mai important, șapte ani înseamnă că ai atins vârsta rațiunii
și acum poți să comiți oricare din toate păcatele împotriva lui Dumnezeu și a omului."
(Hohote de râs)
Păi, auzisem această frază - "vârsta rațiunii" înainte.
Sora Mary Kevin ne tot repeta despre asta
în clasa a doua la școală. Dar când ea zicea asta
fraza părea să implice tulburare și preparare
pentru Prima Împărtăşanie și Prima Spovedanie,
și toți știau că de fapt totul era despre rochia albă și voalul alb,
și oricum, nu prea am acordat multă atenție acestei fraze - "vârsta rațiunii."
Așa c-am zis, "Da, da, vârsta rațiunii. Îmi mai repeți ce înseamnă asta?"
Și tata-mi zice: "Păi, noi în Biserica Catolică credem
că Dumnezeu știe că copiii mici nu cunosc diferența între bine și rău,
dar când ai șapte ani ești destul de matur pentru a înțelege.
Așa că, ai crescut și ai ajuns la vârsta rațiunii și acum
Dumnezeu va începe să ia notițe despre tine și va începe dosarul tău permanent."
(Hohote de râs)
Și eu am zis, "Hei. Stai un pic. Vrei să spui că tot acest timp
până azi, tot acest timp cât m-am purtat așa de frumos, Dumnezeu n-a observat?"
Și mama a zis: "Bine, dar eu am observat."
(Hohote de râs)
Și m-am gândit: "*** de n-am știut asta până acum?
De ce n-am priceput atunci când îmi ziceau?
Am tot fost cuminte și n-a contat deloc.
Și ce-i mai grav, *** de n-am realizat acest lucru important
decât chiar în ziua în care nu mai avea nici o valoare pentru mine?"
Și am zis: "Bine, mama și tata, *** rămâne cu Moș Crăciun?
Adică, Moș Crăciun știe dacă ești obraznic sau ascultător, nu-i așa?"
Și tata-mi zice, "Da, dar scumpo
Cred că practic asta-i doar între Ziua Recunoștinței și Crăciun."
Și mama zice: "Ei, Bob, ajunge. Hai să-i spunem.
Are deja șapte ani. Julie, Moș Crăciun nu există."
(Hohote de râs)
De fapt asta nu prea m-a supărat.
Părinții mei aveau această istorie elaborată despre Moș Crăciun:
*** ei ar fi vorbit chiar cu Moș Crăciun și ar fi agreat
ca în loc ca Moșul să ne aducă cadourile în noaptea de Ajun,
*** făcea pentru toate celelalte familii
care își desfăceau surprizele la prima oră în dimineața de Crăciun,
familia noastră i-ar fi dat Moșului mai mult timp.
Moșul ar fi venit la noi acasă în timp ce noi eram la Messa de ora 9
în dimineața de Crăciun, dar numai dacă noi toți eram cuminți.
Lucru care mă făcea foarte suspicioasă.
Era foarte evident că de fapt părinții ne dădeau cadourile.
Tata avea un stil foarte distinctiv de împachetare,
și scrisul mamei se asemăna foarte mult cu al Moșului.
Afară de asta, de ce Moșul ar fi economisit timp întorcându-se
spre casa noastră după ce trecuse pe la toți ceilalți?
O singură concluzie poate fi trasă în baza acestui morman de dovezi:
familia noastră era prea stranie și ciudată
ca până și Moș Crăciun să ne viziteze,
și bieții mei părinți încercau să ne protejeze de rușinea,
de umilința de a fi refuzați de Moș, care e minunat.
Dar, să fie clar, el și judecă pripit lumea.
Așa că, să aflu că de fapt Moș Crăciun nu există a fost într-un fel o ușurare.
Am ieșit din bucătărie nu șocată despre Moș,
dar mai degrabă eram năucită
de faptul că îmi scăpase chestia cu "vârsta rațiunii."
Era prea târziu pentru mine, dar poate puteam ajuta pe altcineva,
cineva care ar fi putut beneficia de informație.
Trebuiau să satisfacă două criterii:
trebuiau să fie suficient de mari să înțeleagă
întregul concep de vârsta rațiunii și să nu aibă șapte ani încă.
Răspunsul era clar: fratele meu Bill. El avea doar șase ani.
Bine, în final l-am găsit pe Bill la un bloc distanță
la acest loc de joacă de lângă școală. Era sâmbătă
și el era singur, doar bătea o minge de un perete.
Am alergat spre el și i-am zis: "Bill!
Tocmai am înțeles că vârsta rațiunii începe când împlinești șapte ani,
și atunci poți comite oricare din toate păcatele
față de Dumnezeu și om." Și Bill zice: "Și?" Și apoi eu îi zic
"Și, tu ai șase ani. Ai un an întreg să faci orice dorești
și Dumnezeu nu va observa." Și el zice: "Și?" Și eu zic:
"Și? Și totul!" M-am întors și-am fugit. Eram așa de supărată pe el.
Dar apoi am ajuns sus pe scară, m-am întors dramatic
și i-am zis: "Ah, apropo, Bill, Moș Crăciun nu există."
(Hohote de râs)
Nu știam la moment
dar de fapt n-am împlinit șapte ani pe 10 septembrie.
La ziua de 13 ani planificam o serbare peste noapte cu toate prietenele mele,
dar cu câteva săptămâni înainte mama m-a luat de-o parte și mi-a zis:
"Trebuie să-ți vorbesc între patru ochi.
Ziua ta nu e pe 10 septembrie. E pe 10 octombrie." Și eu zic: "Ce?"
(Hohote de râs)
Și ea-mi zice: "Ascultă. Ziua limită pentru primire la grădiniță era 15 septembrie."
(Hohote de râs)
"Și eu le-am zis că ziua ta e pe 10 septembrie,
și nefiind sigură că tu nu vei merge și flecări despre asta peste tot,
am început să-ți zic și ție că ziua ta e pe 10 septembrie.
Dar, Julie, tu erai foarte gata să începi școala, dragă. Foarte gata."
M-am gândit la asta și când aveam 4 ani
eram cel mai mare copil din 4
și mama mai avea să nască încă un copil,
așa că de fapt cred că vroia să spună că ea era foarte gata,
ea era foarte gata. Apoi ea mi-a zis
"Nu-ți fă griji, Julie, în fiecare an de 10 octombrie, de ziua ta
de care tu nu știai, eu aranjam
ca tu să primești o felie de tort în acea zi."
(Hohote de râs)
Asta liniștea dar și tulbura.
Mama mea a tot sărbătorit ziua mea cu mine dar fără mine.
Ce era foarte neliniștitor despre această nouă informație
nu era că va trebui să schimb data serbării peste noapte
cu toate prietenele mele,
ce supăra cel mai mult era că asta însemna că nu eram Fecioară.
Aveam un poster cu Fecioară imens în dormitor,
și-mi citeam horoscopul în fiecare zi și era total descrierea mea.
(Hohote de râs)
Și asta însemna că eram de fapt Balanță?
Așa c-am luat autobuzul în centru și mi-am luat un poster cu Balanța.
Posterul Fecioară e o imagine c-o femeie superbă și păr lung,
care se odihnește lângă niște apă,
dar posterul Balanță e doar un cântar mare.
Asta se întâmpla în timp ce începeam să mă completez fizic,
și mă completam mult mai mult decât multe alte fete,
și sincer toată idea că semnul meu astrologic era un cântar
arăta amenințător și deprimant.
(Hohote de râs)
Dar mi-am luat posterul Balanță
și am început să citesc noul horoscop Balanță,
și eram uimită să văd că era de asemenea total descrierea mea.
Și abia ani mai târziu, gândindu-mă înapoi
asupra acestei întregi "vârsta rațiunii/schimbarea zilei de naștere,"
că mi-am dat seama că nu împlineam șapte ani
când am crezut că împlinesc șapte ani. Aveam o lună întreagă
să fac orice doream înainte ca Dumnezeu să înceapă a lua notițe despre mine.
Of, viața poate fi atât de crudă.
Într-o zi, doi misionari Mormoni au sunat la ușă.
Eu trăiesc lângă un drum principal în Los Angeles,
și blocul meu e -- păi, e un start natural
pentru vânzătorii ambulanți.
Uneori am noroc de bătrânele micuțe a bisericii Adventiste
care-mi arată aceste caricaturi a raiului.
Și uneori vin adolescenți care-mi promit că nu vor intra într-o bandă
și să jefuiască lumea doar de cumpăr
abonament la vreo revistă de la ei.
Așa că de obicei doar ignor soneria dar în acea zi am răspuns.
Și la ușă stăteau doi băieți fiecare de vreo 19 ani,
în cămăși albe scrobite cu mâneci scurte și aveau mici insigne
care-i arăta a fi reprezentanți oficiali
a bisericii creștine - Sfinții Ultimelor Zile,
și mi-au zis că au un mesaj de la Dumnezeu pentru mine.
Am zis, "Un mesaj pentru mine? De la Dumnezeu?" Și ei mi-au zis "Da."
Eu am crescut în nord-vestul Pacific,
în apropiere de mulți oameni ai bisericii Sfinții Ultimelor Zile, și
am lucrat cu ei și chiar am ieșit cu ei,
dar nu cunoșteam doctrina lor sau ce spuneau lumii
când erau în misiune și cred că eram puțin curioasă
așa c-am zis "Păi, vă rog, intrați." Și ei păreau foarte fericiți,
pentru că nu cred că așa ceva să li se întâmplă prea des.
(Hohote de râs)
I-am așezat și le-am oferit câte-un pahar de apă --
Ok, am rezolvat. Le-am oferit pahare de apă.
Să nu-mi ating părul, asta-i chestia.
(Hohote de râs)
Nu puteți proiecta un video cu mine în fața mea
și să vă așteptați să nu-mi aranjez părul.
(Hohote de râs)
Ok. I-am așezat și le-am oferit pahare de apă,
și după un schimb de subtilități au zis "Credeți că Dumnezeu vă iubește din inimă?"
Și eu m-am gândit "Păi, sigur cred în Dumnezeu,
dar, știți, nu-mi prea place cuvântul "inimă"
deoarece-L antropomorfizează pe Dumnezeu,
și nu-mi place nici cuvântul "lui" deoarece-i atribuie și sex."
Dar n-am vrut să discut semantică cu acești băieți,
așa că după o lungă și jenantă pauză am zis
"Da, da, cred. Mă simt foarte iubită."
Și amândoi au schimbat priviri și-au zâmbit,
de parcă acesta ar fi fost răspunsul corect. Și apoi mi-au zis
"Credeți că toți suntem frați și surori pe această planetă?"
Și le-am răspuns, "Da, cred. Da, cred." Și am fost foarte bucuroasă
că fusese o întrebare la care am putut răspunde așa de repede.
Și ei au zis "Păi, atunci avem să vă povestim o istorie."
Și mi-au povestit istoria despre acest tip numit Lehi
care a trăit în Ierusalim în 600 Î.Hr.
Și, se pare în Ierusalim în anul 600 Î.Hr.
toți erau absolut răi și desfrânați. Fiecare dintre ei:
bărbat, femeie, copil, bebeluș, făt.
Și Dumnezeu veni la Lehi și-i zise "Urcă-ți familia pe o corabie
și te voi conduce de aici." Și Dumnezeu i-a condus.
I-a condus în America.
Am întrebat "America? Din Ierusalim spre America cu corabia în 600 Î.Hr.?"
Și ei au răspuns "Da."
(Hohote de râs)
Și apoi mi-au povestit *** Lehi și descendenții lui
s-au reprodus și s-au reprodus și după 600 ani
erau deja două rase - Nefiții și Lamaniții -
și Nefiții erau total, total buni -- toți și fiecare din ei --
iar Lamaniții erau total răi și desfrânați --
fiecare din ei răi până-n măduva oaselor.
(Hohote de râs)
Și când Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre,
în drum spre rai s-a oprit în America și a vizitat Nefiții.
(Hohote de râs)
Și le-a zis că dacă vor rămâne total, total buni
toți și fiecare din ei
ei vor învinge în războiul împotriva Lamaniților.
Dar se pare că cineva a făcut-o,
deoarece Lamaniții au reușit să ucidă toți Nefiții.
Pe toți în afară de un singur tip - numit Mormon,
care-a reușit să supraviețuiască ascunzându-se în pădure.
Și el a avut grijă să înscrie această istorie
în hieroglife egiptene reformate pe plăci de aur
pe care apoi le-a îngropat aproape de Palmyra, New York.
(Hohote de râs)
Aici, eu eram gata să sar de pe scaun.
(Hohote de râs)
Și întreb "Ce s-a întâmplat cu Lamaniții?"
Și ei mi-au zis "Păi, ei au devenit Indienii Nativi Americani aici în SUA."
Și eu am zis "Și voi credeți că Nativii Americani sunt descendenții
unui popor totalmente rău?" Și ei zic "Da."
Și apoi mi-au povestit *** acest tip Joseph Smith
a găsit acele plăci de aur îngropate chiar în ograda sa
și de asemenea a găsit această piatră magică pe care-a pus-o în căciulă
și apoi și-a pus căciula pe față, ceea ce i-a permis
să traducă plăcile de aur din Egipteană reformată în Engleză.
Bine, în acel moment vroiam să le dau acestor băieți
sfaturi despre propaganda lor.
(Hohote de râs)
Vroiam să le zic "Bine, nu începeți cu această povestire."
Adică, până și Scientologii știu să înceapă cu un test de personalitate înainte de a începe --
(Aplauze)
-- să vorbească lumii despre Xenu, răutăciosul stăpân intergalactic.
Și, apoi ei mi-au zis "Credeți că Dumnezeu ne vorbește
prin profeții Săi drepți?" Și eu zic "Nu, nu cred."
Deoarece eram oarecum supărată de povestirea cu Lamaniții
și de această aiurită istorie cu plăcile de aur, dar adevărul era
că nu prea mă gândisem la asta așa c-am dat puțin înapoi și-am zis
"Păi, ce înțelegeți prin drepți?
Și ce înțelegeți prin profeți? Adică, pot profeții să fie femei?"
Și mi-au răspuns "Nu." Și i-am întrebat "De ce?" Și ei mi-au zis
"Păi, deoarece Dumnezeu a dat femeilor un har așa de spectaculos,
așa de superb, că unicul har rămas pentru bărbați
a fost harul profeției."
Și care-i acest har superb ce Dumnezeu l-a dat femeii, mă gândeam?
Poate abilitățile superioare de cooperare și adaptare?
Longevitatea mai mare a femeii? Faptul că femeile tind să fie
mult mai puțin violente decât bărbații? Dar nu, nu era niciunul din aceste haruri.
Ei au zis: "Păi, capacitatea de a naște copii."
Și eu "Ei, lăsați. Adică, chiar dacă femeile ar încerca să nască
în fiecare an de când împlinesc 15 și până la 45,
presupunând că nu mor de epuizare,
tot se pare că unele femei ar avea ceva timp rămas
pentru a auzi vocea lui Dumnezeu." Și ei zic "Nu."
(Hohote de râs)
Deja nu-mi mai păreau așa nevinovați și drăguți
dar ei mai aveau de povestit.
Și-au zis "Păi, noi de asemenea credem că dacă sunteți Mormon
și dacă aveți atitudine bună față de biserică, când muriți
veți merge în rai și veți sta cu familia pentru întreaga eternitate."
Și eu am zis "Of, dragă --
(Hohote de râs)
-- asta n-ar fi o motivare tocmai bună pentru mine."
(Hohote de râs)
Și ei mi-au zis "A -- și noi de asemenea credem
că atunci când ajungeți în rai vă este restabilit corpul
la *** a fost el original.
De exemplu, dac-ați pierdut un picior, îl aveți înapoi.
Sau dacă ați orbit, vedeți iar."
Și eu "Hm -- acum nu am uter deoarece mi-a fost scos că aveam cancer
acum câțiva ani. Asta înseamnă că dacă ajung în rai
aș avea iar vechiul meu uter?" Și ei au răspuns "Sigur."
Și eu "Eu nu-l vreau înapoi. Sunt fericită fără el." Doamne.
Și dacă v-ați îndreptat nasul și chiar vă place?
(Hohote de râs)
Dumnezeu v-ar forța să umblați cu nasul vechi?
Și apoi mi-au dat această Carte a lui Mormon
și mi-au zis să citesc capitolul cutare și cutare,
și că vor mai reveni să vadă *** îmi merg treburile,
și cred că le-am zis ceva gen "Vă rog, nu vă grăbiți,"
sau poate doar "Vă rog, nu veniți," și au plecat.
Bine, inițial mă simțeam superioară acestor băieți,
și dichisită în credința mea convențională. Dar apoi,
cu cât meditam mai mult, cu atât mai mult trebuia să fiu onestă cu mine.
Dacă ar veni cineva la ușa mea și mi-ar povesti teologie catolică
și dogme pentru prima dată și mi-ar zice
"Credem că Dumnezeu a însămânțat o fată foarte tânără
fără contact ***,
și faptul c-a fost ***ă e maniacal de important pentru noi --
(Hohote de râs)
-- și ea a născut un bebeluș și el e fiul lui Dumnezeu,"
adică, aș fi considerat asta la fel de ridicol.
Doar că sunt atât de obișnuită cu această istorie.
(Hohote de râs)
Așa că nu puteam să-mi permit să fiu condescendentă față de băieții ăștia.
Dar întrebarea care mi-au pus-o când abia veniseră
chiar s-a înțepenit în mintea mea:
Credeam că Dumnezeu mă iubește cu toată inima lui?
Deoarece nu prea eram sigură ce simțeam despre această întrebare.
Acum, de m-ar fi întrebat
"Simți că Dumnezeu te iubește din toată inima?"
Păi, asta ar fi fost cu totul altceva, cred c-aș fi răspuns imediat
"Da, da, simt asta tot timpul. Simt dragostea lui Dumnezeu când sunt rănită sau confuză,
și simt că sunt consolată și că are grijă de mine. Mă adăpostesc în dragostea lui Dumnezeu
când nu înțeleg motivele tragediilor,
și simt dragostea lui Dumnezeu când privesc cu recunoștință la toată frumusețea pe care o văd."
Dar din cauză că formulaseră întrebarea cu cuvântul "crezi" în ea,
oarecum era totul diferit,
deoarece nu eram tocmai sigură că credeam ceea ce simțeam atât de clar.