Tip:
Highlight text to annotate it
X
Bună, Fabrizio. - Bună.
Am ajuns la timp în anul ăsta. Nu ştiu de ce, dar ce?
Chiar?
Ieri s-a terminat şcoala. Vacanţă.
Foarte bine, hai să mergem. – Foarte bine.
Îmi era teamă că ai să uiţi de întâlnirea noastra.
E un an de când nu ne-am întâlnit.
Am aşteptat mult asta, nu doresc să pierd nici o zi din vacanţă noastră.
De ce nu vrei să vorbeşti cu mine?
Uite! Încă funcţionează.
Termină cu nonsensul ăsta!
Haide!
Eram foarte emoţionată să-l întâlnesc pe Fabrizio din nou. Inima îmi bătea cu putere.
Am avut un sentiment ciudat când sa uitat la mine.
Eram confuză, pentru că nu mai era acelaşi.
Nu am putut să văd nimic în ochii lui întunecaţi.
Câteodată era ca o pasăre de pradă, altădată ca un mieluşel.
Nu am înţeles niciodată ce gândea cu adevărat.
Dar am fost fericită să-l întâlnesc din nou în pădurea noastră.
În fiecare an, când vacanţa se sfârşea...
...ne ascundeam lucrurile în apropierea unui zid, sub o schelă din lemn.
În trecut locul ăsta a fost inundat dar Acum nu mai este.
Fabrizio mi-a spus că răul a dispărut din senin.
Pietrele au devenit albe, muşchiul a început să crească în pădure.
Eram fericită să găsesc lucrurile aşa *** le-am lăsat.
Chiar şi Fabrizio zâmbea, ca în vremurile de odinioară.
S-a uitat la mine. Eram un pic speriată.
Ochii lui erau plini de blândeţe şi seriozitate.
Câteodată mă gândeam că ştie totul despre mine.
Că putea să-mi citească gândurile.
Ştia totul despre mine.
Era un sentiment ciudat.
Un sentiment tulburător.
Din senin gândeam ca un adult. Un sentiment plăcut.
Dar nu ştiam de ce.
Unde e Iro?
Nu ştiu. Dar se v-a întoarce.
Nu mă deranja! Opreşte-te!
Când Fabrizio ma părăsit m-am speriat. M-am aşezat.
De ce m-a lăsat singură? Nu cunoşteam pădurea aşa *** o ştia el.
El cunoştea pădurea: sunetele, animalele, cărările...
Mi-a spus că era o tăcere magică în pădure.
Pădurea era casa lui, dar m-am simţit singură.
Tot timpul îmi era teamă că am să fiu rănită de un animal sălbatic.
Tâmpit-o! Tu sperii animalele.
Ţi-am spus: Nu mă deranja!
Haide! Încearcă să mă prinzi!
Fabrizio! Unde eşti?
Vino înapoi!
Am să-ţi povestesc despre visul meu dacă te întorci!
Te rog, întoarce-te!
Ştii că eşti aici, Fabrizio! Nu e amuzant!
Ştii despre cea am visat?
Eram într-o barcă mică pe fluviu.
Întâi am fost singură; din senin ai apărut şi tu în barcă.
Erai chiar lângă mine.
M-am întins şi am adormit.
Am adormit, ai venit lângă mine şi a început să ningă.
Dar zăpadă nu era albă, era neagră. Tot cerul era negru.
Soarele, norii... totul era negru.
Multă gheaţă cădea pe mine.
Gheaţa era peste tot...
Barca încerca să iasă din gheaţă, dar nici o şansă.
Era teribil. Din ce în ce mai multă gheaţă. Eram teribil de speriată.
Am ţipat şi m-am trezit.
Ce munte înalt. Mâine ne vom caţăra pe el.
Era visul lui Fabrizio să se caţăre pe Muntele Albastru.
Părea că a pus un pariu cu el însuşi.
Ca să se caţere până la vârf, să privească peste râuri, câmpii şi copaci.
Ziua următoare am început, să ne căţărăm pe Muntele Albastru.
În calea noastră copacii şi plantele deveneau din ce în ce mai ciudate.
Dar Fabrizio nu dorea să abandoneze.
Mi-a ordonat să mă mişc.
Pentru o lunga perioadă. Apoi am ajuns într-un loc necunoscut.
Ce este? – Hai să aruncăm o privire.
Este fantastic!
Un oraş magic a apărut din pădurea întunecată.
Turnurile înalte erau înconjurate de copaci întunecaţi.
Oraşul era năpădit de buruieni şi copaci.
Un oraş adevărat cu pieţe, trepte şi alei.
Aleile şi pereţi erau năpădiţi de o mulţime de plante.
Părea că am intrat într-un loc interzis...
...şi că cineva v-a apărea şi ne v-a pedepsi pentru că ne aflam acolo.
Hai să mergem. Rămâi în spatele meu.
Fabrizio, nu intra acolo!
Ar putea fi periculos! - Deloc!
Fabrizio, nu!
Te rog, nu o face. E aşa de întuneric înăuntru. Hai să plecăm de aici.
Ne vom întoarce.
Oraşul ăsta este secretul nostru.
Uită-te la el, nu mai poate zbura.
Cred că a căzut din cuib.
Nu îţi place?
Poate te pot ajuta.
Stai liniş*** şi nu te mişca.
Nu fii prostuţ, nu te mişca.
Vrei să repari cuşcă?
De ce aş face-o? E rândul tău.
În acele zile, Fabrizio era foarte agresiv. Nu îmi plăcea de el.
Mă rănea, când îmi spunea că sunt copilăroasă şi plictisitoare.
Nu l-am înţeles.
Părea că îi făcea plăcere să mă rănească.
Adesea se ascundea după copaci pentru a mă speria.
Fabrizio, nu te mai juca!
Aşteaptă-mă!
Laura! - Fabrizio! – Ia-mă în braţe!
Te-am prins! Am câştigat!
Eşti rău!
Eşti prada mea! Eşti prizonierul meu! - Nu!
Nimeni nu te va ajuta!
Eşti speriată!
Nu te opune!
Eşti prizonierul meu! - Nu!
Nu are sens să te opui!
Ţipă, dacă poţi!
Nimeni nu te va auzi!
Să mergem, Fabrizio!
Eşti nebun! Nu vrei să fii cu mine?
Nu mă mai iubeşti?
Opreşte-te! Sunt mai puternic decât tine.
Nu! De ce mă legi? Nu!
Ajută-mă! E un şarpe aici!
De ce doreşti tot timpul să mă răneşti? Se întunecă, părinţii mei mă vor pedepsi!
Întotdeauna părinţii tăi! Nu ne putem juca împreună aşa!
Când se întunecă, nu te mai joci şi plângi după mama ta!
Te rog, intelege-mă! Mă aşteaptă! Du-mă acasă!
Nu vreau să te duc acasă! Ia câinele!
Câinele? Mi-e teamă de câine!
Fabrizio, nu mă lăsa singură!
Mi-e teamă de pădurea întunecată!
*** poţi să fii aşa de rău?! Te rog vino cu mine! - Nu!
La naiba! Pleacă de aici!
Eşti un băiat aşa de rău! De ce îmi faci asta?
Prinde-o!
E periculos în pădure!
Am să rămân aici pentru totdeauna! Nu voi merge niciodată acasă!
De ce nu îmi mai vorbeşti?
Este doar vina ta.
Nu veni după mine!
De ce nu mă înţelegi? Mi-au spus să merg acasă când se întunecă!
Eşti un idiot! Te urăsc!
Laura... Laura, ajută-mă! – Care e problema?
Laura... Laura, ajută-mă! ...Laura!
Laura! Sunt rănită!
Fabrizio, unde eşti?!
Laura, ajută-mă!
Vin acum!
Grăbeşte-te! Sunt aici!
Nu pot să te găsesc!
Vino repede!
Sinucidere! Teribil!
Rahatule! Tu ai făcut-o!
Tu l-ai ucis! Te urăsc!
E imposibil să mă joc cu tine. Ştiam asta.
Auzi tunetul?
Ce mai aştepţi?
Vino! Vrei ca eu să te car? - Lasă-mă să plec!
Vino! Sau ne vom udă!
Unde vrei să mergi? - Taci!
E ciudat aici. - Da, ca un palat de gheaţă.
Nu am mai văzut aşa ceva până acum.
Vino, Laura. Poate vom găsi o cale să plecăm de aici.
Mi-e teamă, Fabrizio! – Rămâi calmă.
Ce s-a întâmplat cu lumina? – Nu ştiu, poate este bateria de vină.
Ce ne facem acum?
Aşteaptă. Am să caut o cale să plecăm de aici. - Nu!
Fii calmă! - Nu! Te rog aşteaptă! Vreau să merg acasă.
Dacă este o cale să plecăm de aici, am să o găsesc.
Mi-e teamă doar când nu eşti lângă mine. Putem să plecăm de aici?
Am ajuns aici, atunci vom găsi o cale să plecăm de aici.
Ai încredere în mine şi totul va fi în regulă.
Trebuie să ai întotdeauna încredere în mine.
E frig.
Ce faci? Opreşte-te!
Ia-mă în braţe şi te vei încălzi.
Să nu îţi fie teamă. Nu doresc să-ţi fac rău.
Vreau doar să-ţi văd corpul.
Lasă-mă să te iau în braţe.
Te rog, ai grijă.
Ai încredere în mine. Am să fiu tandru.
Mi-e cald. Şi nu e rău deloc.
Te rog, atinge-mă. Fă-o acum.
Nu, mă doare.
Te rog, am să fiu tandru cu tine. Va fi minunat pentru amândoi.
Fabrizio, eşti acolo?
Oh, ce curea drăguţă. – Prinde-o!
Nu fii aşa! Dă-mi-o!
Te rog, coboară! Vreau să mă joc cu tine.
De ce te catâri?
Vino; ia-ţi cureaua dacă o vrei!
Ascultă povestea asta Laura: Era odată un rege...
...căruia îi plăcea să se urce în copaci. Îi făcea plăcere.
Un rege foarte ciudat. - Nu. Regele era doar plictisit de oraşul său.
Să decis să construiască altul în pădure.
Dorea să locuiască acolo singur, ca şi mine.
Foarte bine, dar doresc să fiu regina ta.
Dar trebuie să stai lângă mine, noapte şi zi.
E imposibil. Trebuie să merg acasă când se întunecă.
Mi-ar plăcea să stau aici tot timpul, dar nu pot.
Nu pleca acasă. Vom rămâne împreună pentru totdeauna.
Eşti nebun.
În regulă, s-o lăsăm baltă.
Fabrizio a rămas singur în pădure iar eu am plecat acasă.
Eram în pat, dar nu puteam să dorm.
Aveam o senzaţie ciudată în legătură cu aceste lucruri.
Părea că, acel Fabrizio aştepta ceva ce nu stia nici el.
Ceva întunecat şi misterios.
După descoperirea acelui oraş, nu a mai vorbit despre el niciodată.
Dorea să devină rege al acelui oraş, singurul.
Nu dorea să împartă pădurea sau oraşul lui.
Era absurd. Doream să ştiu mai multe despre secretele lui.
Această fată dorea, să fie regina în oraşul ăsta.
Mă auzi? Regina! Ha, ha...
Ce glumă!
Nu vei fi niciodată regina, pentru că trebuie să pleci acasă! Niciodată!
Nu, ăsta nu e oraşul tău şi nu va fi niciodată!
Deci, nu vei fi niciodată regina acestui oraş. Ai înţeles?
Fabrizio, ascultă-mă. - Nu.
Dar e important pentru mine. Ştii că îmi face plăcere să stau cu tine.
Câteodată îmi vine să fug departe de tine, dar întotdeauna mă întorc.
Îmi place să stau cu tine tot timpul, dar noaptea este imposibil.
Te rog să mă înţelegi.
Pleacă! Pleacă acasă! – Dar gândeşte-te...
...părinţii mei mă vor căuta. Va fi sfârşitul.
Nu-mi vor da voie să mai intru în pădure.
Dar nu vreau ca să se termine. - Oh, prostule!
Fabrizio, vrei să se sfârşească prietenia noastră?
Aşteaptă-mă!
Să vorbim despre asta!
Ascultă-mă!
Să o facem în nou! *** am făcut-o în peşteră!
Nu am mai făcut-o până atunci. Nu ţi-a plăcut?
Credeam că ne iubim. Vreau să o facem din nou.
Iar şi iar.
Te rog, nu mai fii supărat. Am să fac tot ce vrei.
Dar noaptea trebuie să merg acasă.
Am să fac tot ce vrei.
Fabrizio, mi-aş da viaţa pentru tine.
Arată-mi sânii! Haide!
Vreau să sug, ca un copilaş.
Vreau să o fac acum. – Ce ţi-a venit?
Nu, nu. Nu îmi place.
De ce mi-ai vorbit înainte? Nu ştii ce vrei.
M-am plictisit de tine! Mă auzi?
Ţi-am spus să mă laşi în pace! – Nu mai vorbi aşa.
De ce nu poţi să fii tandru?
Ştii cine locuieşte în casa asta?
Nu, nu am mai văzut casa asta vreodată.
Locuieşte o fată în casa asta.
Bună, vrei să te joci cu noi?
Nu!
Care e problema? De ce nu îmi vorbeşti?
Taci! Nu înţelegi nimic.
Dacă eşti supărat, şi eu sunt. - Taci, proast-o!
Noaptea, când toţi dorm, am să te caut.
Cară-te!
Poate este prostia ta, care mă înnebuneşte!
Nu mă urmări! Pleacă!
Chiar eşti speriată?
Nu ţi-aş face rău niciodată. Ştii asta.
Pleacă, bestie!
Să sperii fetiţele! Să-ţi fie ruşine!
Te simţi mai bine acum? Să nu-ţi mai fie frică.
Nu mai ai motive să plângi că fetiţele.
L-am speriat pe Iro din cauza ta! Iro este prietenul meu cel mai bun!
Doar din cauza faptul, că ţi-e frică tot timpul!
De asta te urăsc! Te urăsc!
Poate am să te iert, dar cu o condiţie.
Trebuie să-mi aduci fata acea blondă.
Aici sunt! – Bine aţi venit în imperiul meu!
Eşti prostuţă.
Numele meu e Sylvia.
Numele tău e Fabrizio, Regele Fabrizio.
Bună lovitură!
Hei, pasărea vrea să scape. Trage!
E legată.
Trage!
Eşti un prost! Un prost şi o brută!
Mori, micuţa pasăre!
Fabrizio şi Sylvia!
Frabizio, te rog opreşte-te!
Nu auzi plânsul ei?
Fabrizio, lasă-mă să plec!
În regulă, dacă te rogi pentru asta.
Haide, pune-ţi masca.
Fabrizio, nu vrea să se joacă cu noi.
Mişcă-ţi fundul! Vrem să ne jucăm!
Nu am să mă mai joc cu tine niciodată! – Nu spune asta!
Ne-am distrat tot timpul! Nu crezi?
Era doar o glumă.
Nu mai plânge! Nu îmi place!
Uitat-te la mine! Sunt rănită!
Eşti nebună? De ce ai făcut asta?
Nu fii plângăcioasă! E doar o zgârietură!
Ce s-a întâmplat cu curajul tău?!
Acum e bine. Nu am mai doare.
Nu s-a rănit! A făcut-o doar, ca să mă simt rău!
Eşti aşa de rău!
Fabrizio, am avut un vis:" Stăteam într-o barcă pe fluviu...
...nu ştiu ce s-a întâmplat..."
...am adormit, Fabrizio. Dar am simţit toate lucrurile astea..."
...Din senin a început să ningă... Nu ştiu de ce..."
...dar barca nu a ieşit din gheaţă... gheaţa pretutindeni..."
...Am adormit şi ningea... dar am văzut toate lucrurile astea..."
...am adormit... adormit... ca o prinţesă..."
Pot să te întreb, Fabrizio: Ce s-a întâmplat cu adevărat în visul meu?"
Chiar e o durere în gât.
Hai să o legăm şi să-i dăm să mănânce furnici roşii.
Nu, să o strângem de gât cu o eşarfă.
Te rog, lasă-mă să plec...
Nu mai pot să rămân.
Dacă vrei să fii liberă, trebuie să te căieşti.
Vom fi dispuşi să te iertăm.
Aş putea să o ucid. Chiar mă înnebuneşte.
Nu, nu de data asta.
Cred că e mai bine să o ucidem.
Nu, dacă dorim s-o ucidem, nu trebuie să ne deranjeze nimeni.
Să ne gândim la ceva de care ar trebui să-i fie ruşine.
Trebuie să-şi scoată chiloţeii şi să ne arate *** face pişu.
Odată am văzut-o la cascada.
Credea că nimeni nu o poate vedea.
Hai, Laura. Arată-ne *** faci pişu.
Fă-o, aşa *** ai făcut-o la cascada.
Ne vom ascunde şi ne vom uita.
Haide! Ultima ta şansă de a fi liberă!
Nimeni nu te va ajuta! Fă-o, altfel te vom ucide!
Ridică-te, repede! Vreau să văd!
Asta e ultima ta şansă! Mişcă-te!
Dar sunt aşa de stânjenită.
Nu pot să o fac! - Haide!
Eşti speriată de moarte! Cred că ţi-ai udat chiloţeii deja!
Nu ne crezi? Te vom ucide!
Plouă! Fabrizio poate să o facă mai bine!
Fecioara noastră a fost gonită, dar nu doreşte să plece.
A invocat că trebuie să rămână.
O să o iertăm.
Dar fecioară trebuie să se supună ordinelor noastre de aici înainte.
Haide! Dă-i simbolul puterii reginei!
Pot să-ţi piaptăn părul?
Arăţi extraordinar.
Tu ieşi.
E rândul tău. Sunt sigur, că nu ne vei găsi niciodată.
Bine, dar nu pleca prea departe! – Începe să numeri!
1, 2, 3, 4, 5... 10! Am să te găsesc!
Unde eşti? Fabrizio? Sylvia?
Ai câştigat! M-am săturat să caut!
Nu e amuzant!
Foarte bine. Ne-ai găsit.
Spune-mi: Ţi-ar plăcea să fii sărutată de el?
Trebuie să accepţi! E pedeapsa ta să ne priveşti!
Trebuie să urmezi ordinele noastre!
A invocat că trebuie să rămâi. O vom ierta.
Deci, priveşte-ne!
Trebuie să-ţi fie ruşine de frica ta!
Uitat-te la abisul ăsta! Imaginează-ţi *** ar fi să cazi în el?
Mie frică să privesc.
Vino cu mine.
Laura, cântă-ne un cântec.
A fost odată un oraş magic, unde era o fată minunată.
Dar regele nu o mai iubea... - Taci!
Să o ucidem! – De ce?
Nu-mi mai place oricum. - Bine.
Să o aruncăm!
Nu încerca să scapi! Nici o şansă!
Proast-o! Lasă-mă!
Ai jurat că te vei supune ordinelor noastre?
Opreşte-te! Mă răneşti!
Nu, nu am să te rănesc. – Minte.
Ridică-te! - Nu... Nu...
Vino! – Ce ţi-am făcut eu ţie?
Nu te-ai supus ordinelor noastre. – Lasă-mă să plec!
În cât timp va muri?
Va fi o cădere lungă pentru ea! Foarte lungă!
Ascultă, Laura. Este o execuţie legală. Ai fost deja judecată.
De legea regatului meu... şi acum ... execuţia.
Pregăteşte-te. Un abis adânc.
Aş spune 50 de metri.
Te vei lovi de stânci şi vei muri. Asta-i tot.
Am să număr acum.
Hai, să începem! – Nu îmi place jocul ăsta!
Nu e amuzant; Sperăm că nu o să-ţi placă! - Nu!
1, 2, 3, 4, 5, 6... 7, 8, 9... – Ce mai aşteptăm?
Atenţie! Eşti în fata abisului!
Şi acum... ai să cazi!
*** te simţi în rai?
La revedere, Sylvia. - Pa.
Ne mai vedem!
Dar tu? E târziu! Du-te acasă!
Sylvia merge şi ea acasă.
Vrei să rămân?
De ce? Vreau să rămân singur.
Bine, *** vrei.
Spune-mi, de ce dormi în pădure?
Pentru că îmi place. Mă simt foarte bine aici.
Mie nu îmi place aşa mult.
Prefer patul meu cald şi duşul.
Duşul? Eu fac baie în mare.
Eşti aşa ciudat. N-am mai întâlnit pe cineva ca tine până acum.
Într-o bună zi am băgat de seamă, că e începutul toamnei.
Pădurea şi plantele şi-au schimbat culorile. Cerul s-a întunecat.
Curând totul se va sfârşi.
Ziua despărţirii era aproape.
Şi acum, când vara s-a sfârşit, Fabrizio a devenit din ce în ce mai închis.
Îmi părea, că suferă. Nu mai era amuzant deloc.
Chiar şi când eram de partea lui, părea că e singur.
Curând vacanţa se v-a termina.
Ne-am distrat aşa de bine.
Ce este cu tine?
Simţi vântul! E un semn al toamnei.
Nu mă lăsa singur. Rămâi cu mine, aici în pădure.
Nu te prosti, Fabrizio.
Vorbesc serios. Rămâi cu mine pentru totdeauna.
Foarte bine, am să mă gândesc.
Am să-ţi spun decizia mea. Poate la noapte, poate mâine.
Dar decizia?
Care este răspunsul tău?
Încă nu ştiu. Pa!
Trebuie să o iau pe aici. Pa! - Pa!
Mâine vom pleca. Trebuie să ajungem acasă Duminică.
Rahat, trebuie să merg la şcoală. – Ne-am simţit aşa de bine.
Azi e ultima zi a vacanţei noastre.
Până acum nu ne-am urcat pe Muntele Albastru.
Am putea să o facem acum!
Să mergem! Grăbiţi-vă!
Priveşte norii de pe munte. E greu de ajuns acolo.
La naiba, asta înseamnă furtuna.
Muntele e prea înalt! – Hai să mergem, la oraşul magic!
Grăbeşte-te! Va ploua cu găleata!
Aşteaptă! Am obosit! Opreşte-te!
Nu mai vorbi! Furtuna se apropie!
Grăbeşte-te! Du-te înăuntru!
Arată ca un labirint. - Da, e imperiul meu subteran.
Nu vreau să intru. E prea întuneric.
Sunt obosită, e târziu şi vreau să merg acasă.
Nu fă asta. Vreau să merg acasă.
Imposibil! E întuneric afară. Nu vom găsi drumul spre casă.
Trebuie să rămânem aici.
La naiba! Trebuie să merg acasă!
Ne-am rătăcit! Nu putem să ne întoarcem acasă!
Dacă am căuta calea, am putea să o găsim!
Vom petrece noaptea în peşteră. Nici o şansă!
Nu, nu-mi face asta, Fabrizio!
Părinţii mei mă vor căuta! Am să am mari probleme!
Nu e cale de ieşire de aici!
Deci încetează cu plânsul şi fii calmă, Sylvia.
Fabrizio, hai să mergem de aici. E doar o glumă, nu aşa?
Aş face orice pentru tine! Spune-mi, pe unde trebuie să o luăm?
Sylvia cauta cu disperare calea de ieşire.
Se învârtea împrejur. Plângea.
Nu se oprea din plâns.
Aroganţa ei dispăruse.
Doar o fetiţă speriată era în peşteră.
O fetiţă, plângând după mama ei.
Mi-a căzut în braţe şi plângea.
Nu m-am putut mişca. Eram prea confuză.
Am luat-o în braţe şi i-am mângâiat părul.
Dar nu i-am spus că Fabrizio ştia calea de ieşire.
De fapt aş fi putut cu uşurinţă să găsesc calea.
După un timp ne-am aşezat. Linişte.
O linişte, mult mai teribilă decât cel mai tare zgomot.
Aş fi dorit să plâng, dar nu am putut.
Fabrizo şi Sylvia erau, doar două umbre pe perete.
Nu am observat nimic în jurul meu.
Eram obosită, foarte obosită.
Nu doream decât să dorm.
În imaginaţia mea am văzut copacii verzi când mă voi trezi.
Nu am mai fost aşa de obosită.
Acest labirint era înspăimântător. Frumuseţea dispăruse.
Acum Sylvia şi-a arătat fata ei adevarată.
Cred că e dimineaţă. Hai să mergem acum.
Fabrizio, scoate-mă de aici.
Mi-e frică. Dacă mă iubeşti, arată-mi calea de ieşire.
Nu, Sylvia. Nu vreau să te pierd.
Vom rămâne împreune pentru totdeauna. - Nu... Nu...
Lasă-mă! Lasă-mă! Vreau să merg acasă!
Sunt speriată de moarte! Am să înnebunesc!
Fabrizio, vreau să ies de aici...
Sylvia! Aşteaptă! Unde vrei să pleci?
Nu ai să găseşti calea! Numai eu, o ştiu!
Sylvia! – vreau să ies de aici!
Te rog, aşteaptă! – Lasă-mă să plec! Ajută-mă!
Vreau să merg înapoi la mama! - Linişteşte-te, Sylvia!
Rămâi cu mine. - Nu!!!
De ce vrei să mă laşi singur?
Nu vreau să te pierd!
Lasă-mă! Vreau să plec!
Sunt speriată de moarte! Am să înnebunesc!
Fabrizio, ce ai făcut?
Calea de ieşire e uşor de găsit.
Am găsit-o înainte, îţi aduci aminte!
Ia lanterna. Te rog,pleacă!
Dar tu? Ce ai să faci?
Am să rămân aici.
Nu, nu te pot lăsa singur!
Te rog, vino cu mine. Am să fac tot ce doreşti.
Am să rămân cu tine în pădure.
Nu am să plec niciodată acasă.
Lasă-mă în pace!
Du-te şi nu te uita înapoi. – De ce?
Te rog, vino cu mine!
Fabrizio, să rămânem împreună!
Totul e gata acum.
Aceste fete au fost prima mea dragoste.
Anii au trecut. Nu le-am mai văzut niciodată.
Când îmi aduc aminte: Aş putea spune că, a fost o perioadă sălbatică şi minunată.
Traducerea şi adaptarea RaduS raul08@gmail.com Februarie 2009