Tip:
Highlight text to annotate it
X
Imi place mult sculptura greceasca, imi plac lucrarile arhaice
Imi plac cele clasice, retinute si armonioase.
Dar adevarul este ca ador perioada elenistica.
Si motivul il consittuie doua frize extraordinare din Pergam.
Una o are in centru pe Atena, cealalta pe Zeus.
Inteleg de ce iti plac atat de mult aceste sculpturi. Ele combina
ceea ce este extraordinar in sculptura greaca antica in ceea ce priveste pasiunea pentru trupuri, dar si
expresivitatea si dramatismul care sunt asociate in mare masura cu arta elenistica.
Perioada elenistica se refera la ultima etapa a artei grecesti, ultima faza a artei grecesti,
dupa moartea lui Alexandru cel Mare.
Alexandru, al carui tata fusese rege in nordul Greciei,
in Macedonia, reusise sa cucereasca intreaga Grecie
si in cele din urma sa cucereasca un teritoriu enorm,
mult dincolo de granitele Greciei.
Si procedand astfel, a extins
influenta culturii grecesti asupra unei zone mult mai vaste.
Exact. Intr-un anumit sens, a elenizat acest teritoriu, adica l-a "grecizat." Teritoriile sale extinse
ajungeau de la civilizatia Egiptului antic pana la granita
dintre Persia si India, tocmai pana la valea Indului. Era un teritoriu enorm.
Dar dupa ce a murit, imperiul sau a fost divizat intre cei patru generali ai sai.
Unul dintre generalii sai a vazut,
aproape de coasta Turciei de azi, un deal pe care l-a considerat
o importanta pozitie defensiva.Aici a intemeiat garnizoana de la Pergamon,
care a devenit ulterior Regatul Pergamului.
SI aici sunt oamenii care au construit fabulosul altar si au sculptat
aceste fabuloase frize. Asadar, ce vedem aici este lupta
dintre giganti si zeii si zeitele de pe muntele Olimp
Suntem martorii unei lupte celesti
de proportii colosale.
Aceasta este lupta mitica in care titanii s-au luptat cu
zeii olimpieni pentru suprematia asupra pamantului si intregului univers.
Asadar, sa privim mai de aproape. Sa incepem cu fragmentul care o are in centru pe zeita Atena
Aceasta este gratioasa si frumoasa, chiar in timp ce se lupta
cu un gigant feroce, cu un titan.
Este limpede cine va castiga. Atena pare a detine controlul.
L-a apucat pe Alcyoneus de par,
tragandu-l din pamant,
luandu-i puterea. De cealalta parte, mama acestuia
este incapabila sa-l ajute, cu toate ca este innebunita de teama
fata de ceea ce se va intampla cu fiul sau.
Priveste felul in care artistul, oricine o fi fost el, a cosntruit aceasta imagine.
Privirea mea se indreapta intai catre Atena, in zona unde era capul sau,
privirea coboara apoi pe bratul sau frumos pana da peste strangerea,
aproape tandra a lui Alcyanus. Urmareste apoi cotul acestuia
si trece la fata si la pieptul lui. Am observat ca
unul dintre serpii Atenei il musca de partea drapta.
Privirea imi trece apoi peste curbele splendide ale trupului sau,
ale pieptului, este condusa spre picior, dar este incetinita
de ritmul stacatto provocat de intersectia cu faldurile adanci ale
vesmantului Atenei. Si, desigur,
aceasta ne conduce inapoi la mama lui Alcyneus.
Este ca si *** Atena, aceasta zeita puternica si controlata, este flancata de ambele parti de aceste figuri pasionale, salbatice
care sunt invinse. In acelasi timp Atena este
este incununata de inaripata Victorie care vine din spate cu o coroana.
Asadar vedem personaje care vin din spate,
sau personaje care vin de jos, intr-o atmosfera fluida,
dinamica, avand o incredibila senzatie de dramatism.
Este ca si *** intreaga suprafata a marmurei se transforma intr-un vartej,
rotindu-se in sens contrar acelor de ceas in jurul scutului Atenei, care constitui chiar centrul scenei.
Scena este plina de diagonale care activeaza suprafata,
este plina de elemente adancite care creaza
acest contrast genial intre luminile de pe suprafetele expuse ale trupurilor
si zonele umbrite din spatele acestora.
Dar ceea ce este uimitor din punctul meu de vedere
este complexitatea compozitiei trupurilor.
Atena se muta spre stanga, isi tine bratul spre dreapta
iar Alcyneus iri inalta capul, isi rasuceste umerii,
in timp ce picioarele raman inapoi.
Si vorbim intr-adevar de o reprezentare virtuoasa a corpului uman.
Imagineaza-ti *** trebuie sa fi aratat scena cand era si pictata!
Stii, adesea ne gandim ca sculptura greaca este
doar reprezentata in marmura stralucitoare. Dar trebuie sa ne amintim
ca toata aceasta scena era pictata in mod stralucitor.
Sa privim fragmentul care il are pe Zeus in centru.
Ca si Atena, e pare calm si in total control
chiar daca se napusteste inainte.
Nu avem dubii in privinta invingatorului.
Zeus este o figura extrem de puternica.
Vedem pieptul sau frumos expus si abdomenul
si aceste slabatice apropae vii falduri care se infasoara
in jurul picioarelor sale. Iar el se lupta nu cu unul, ci cu trei giganti in acelasi timp.
Dar, din fericire, el este stapanul zeilor si are ajutoare
ca vulturi si fulgere.
Exact, daca privim in dreapta sus
vedem ca un vultur, care este emblema lui Zeus
il ataca pe titanul mai batran. In timp ce vulturul il tine ocupat pe acel gigant,
Zeus isi poate indrepta atentia catre gigantul de la picioarele sale.
Acesta este ingenunchiat si in curand va fi invins.
Se poate vedea ca in partea cealalta, Zeus tocmai a terminat cu un gigant
care aproape sta pe o stanca. A fost tintuit
in coapsa de ceva care pare o torta, dar de fapt
asa reprezentau grecii fulgerele lui Zeus.
Au, asta trebuie sa fi durut...
Intr-adevar. Exista o senzatie de eroism, de echilibru
si chiar exista o atmosfera de instantaneu si o impetuozitate
care ne atrag. Stii, povestea zeilor si a gigantilor
este o poveste cu adevarat importanta pentru greci.
Este de fapt un set de simboluri care vorbesc despre teama grecilor
dar si despre speranta ca pot infrange haosul.
Asadar, aceasta lupta este de fapt o metafora a victoriei civilizatiei grecesti
impotriva necunoscutului, impotriva fortelor haotice ale naturii.
Asa este. Si mai reprezinta victoriile militare
impotriva altor civilizatii pe care nu le intelegeau si de care se temeau.
Asadar, sa ne intreptam catre treptele marelui altar, catre cea mai sacra parte
a marelui altar, acolo unde era aprins focul in onoarea lui Zeus, dupa *** se presupune,
si ii erau oferite sacrificii.
Spuneai mai devreme ca personajele aproape ca par a se revarsa
din zid si cred ca acest lucru se vede mai clar pe masura ce urcam scarile.
Uneori personajele sunt sculptate atat de proeminent
incat se sprijina cu genunchii de scari
intrand cu adevarat in spatiul nostru. De exemplu, una dintre nimfele marine
ale carui picioare se transforma de fapt in coada unui imens sarpe, isi infasoara coada
pe una dintre trepte. Este minunat felul in care
personajele patrund efectiv in lumea noastra.
In acest fel intraga drama se desfasoara
in jurul nostru, intrand in spatiul nostru si trebuie sa fie intr-adevar o reprezentare uimitoare.
Una dintre intrebarile care imi vin in minte este de ce aceste sculpturi se afla aici,
in Berlin, iar raspunsul se regaseste
in ambitiile politice ale Prusiei, din vremea respectiva.
Doreau sa fie egalii francezilor si britanicilor, ceea ce insemna
si sa detina mari muzee care se infatiseze civilizatiile trecutului.
Intr-un sens, doreau sa fie mostenitorii unei traditii clasice marete,
care era atat de apreciata in secolul al XIX-lea.
Stii, intr-un anumit sens, Berlinul intentiona sa devina noua Roma.
Asadar, unul dintre cele mai importante aspecte ale Muzeului Pergamon din Berlin
este ca in loc sa puna fragmentele de frize pe pereti
ei au reconstruit altarul si frizele cat s-a putut de mult
asa incat sa putem avea impresia ca suntem in orasul Pergam
din sec III, i.Hr.
Exact. Si acesta chiar era sec. al III-lea.
Ne-am putea afla pe acropola, in varful dealului din orasul Pergam,
aproximativ 20 de mile de la litoralul Turciei de azi.
Am urca pe acest deal si am descoperi altarul lui Zeus
inconjurat de o imensa biblioteca despre care se spune ca avea
200.000 de volume, de o garnizoana si de palatul regal.
Asadar, aceasta drama care se desfasoara in jurul nostru, intrand in spatiul nostru,
trebuie sa fi fost ceva impresionant in sec. al II-lea i. Hr.