Tip:
Highlight text to annotate it
X
Eram complet slăbită, nu mai puteam gândi. Nici măcar la mama...
M-am lăsat să cad la pământ. Mă ghemuiam pe jos.
Și vroiam un singur lucru: să mai văd o dată soarele.
Nu a durat mult. Au început să mă calce în picioare și să mă arunce pe jos,
mă călcau pe mâini, și vroiam un singur lucru:
Să mai văd o dată soarele. Și atunci l-am văzut.
Era atât de reconfortant. De atunci n-am mai avut nici un moment de disperare.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, în septembrie 1943.
Erna de Vries, în vârstă de 19 ani, îngenunchează în curtea infamei barăci a morții, baraca 25.
E programată pentru exterminare în camera de gazare în această dimineață.
În timp ce în jurul ei se răspândește frica de moarte,
ea are o singură, ultimă dorință:
"Vroiam să mai văd o dată soarele."
Kaiserslautern, regiunea Palatinat din sud-vestul Germaniei
Erna de Vries s-a născut aici la 21 octombrie 1923, sub numele de Erna Korn.
Este singurul copil al lui Jacob și Jeanette Korn.
Tatăl ei e protestant, iar mama evreică.
Familia e înstărită. Jakob Korn e co-proprietarul unei companii de transport de marfă.
Astfel, prima parte a copilăriei Ernei este fericită.
Tatăl ei moare în 1931.
De acum încolo, mama trebuie să întrețină singură familia.
Continuă să administreze afacerea familiei, împreună cu asociatul.
În 1933, Partidul Național-Socialist preia puterea.
Discriminarea evreilor se instaurează,
iar aceștia sunt treptat excluși din societate.
Chiar și Erna Korn, un copil, percepe schimbările:
Copiii au încetat să ne mai strige pe nume și, în schimb, ne etichetau "Evreule! Evreule!"
La cea mai mică neînțelegere, spuneau tot timpul "Evreule!"
Bineînțeles, eram evrei - suntem evrei - dar atunci cuvântul era folosit drept insultă.
Și mă simțeam jignită când mă numeau astfel.
Situațiile de genul aceasta - ceilalți copii nu mai doreau să se joace cu noi...
...ne făceau să ne simțim ostracizați.
"Germania boicoteaza evreii."
Încă din 1933, Partidul Național-Socialist pleda pentru un boicot național al afacerilor deținute de evrei.
Și în Kaiserlautern evreii trebuie îndepărtați din economie.
Pentru compania familiei Korn, situația devine tot mai grea.
În cele din urmă, în 1935, Jeanette Korn este exclusă din Uniunea Transportatorilor de Mărfuri.
Este forțată să cedeze asociatului partea ei de companie.
Familia e nevoită să supraviețuiască din economii.
La acea vreme, Erna Korn urmează școala primară.
Din cauza circumstanțelor, profesorii o îndrumă...
...să se transfere la Institutul Franciscan, o școală privată catolică.
Acolo petrece doi ani lipsiți de griji.
Însă taxele Institutului devin un efort financiar prea mare pentru familie - și, mai mult, notele ei se înrăutățesc.
Mama mi-a spus atunci că nu are nici un sens pentru mine să rămân la acea școală.
"Trebuie să economisim fiecare ban - cine știe cât de mult vor dura toate acestea...
...și știi că trebuie să trăim din economii."
Îmi era greu să plec de la această școală care îmi plăcea atât de mult.
Atunci m-am înscris la așa-numita „clasă specială pentru evrei”.
În 1937, asta însemna: 28 de copii evrei...
din clasa întâi până la ultima...
...toți instruiți de un singur profesor.
Era dificil pentru noi să învățăm și pentru dânsul să predea.
În fiecare zi, profesorul trebuia să vină în Kaiserslautern tocmai din Zweibrücken.
În acest timp, deveneam tot mai excluși, tot mai singuri.
Nu mai puteam ține legătura cu familii creștine, vreau să zic ne-evreiești...
...deoarece ne era teamă - ne gândeam că ar putea avea probleme din pricina noastră.
În plus, ne și evitau.
Evenimentele decurg rapid.
În august 1938 începe demolarea sinagogii din Kaiserslautern.
Clădirea în stil oriental trebuie să dispară din peisajul orașului.
În locul ei, naziștii construiesc un spațiu pentru parade militare.
Pe 7 noiembrie are loc un atentat asupra lui Ernst vom Rath, membru al ambasadei germane la Paris.
Autorul este un evreu polonez, Herschel Grynspan.
Două zile mai târziu, presa nazistă proclamă în întreaga țară:
Nu doar Grynspan, ci întreaga comunitate evreiască poartă vina.
Uciderea lui Ernst vom Rath de pe 9 noiembrie constituie pretextul pentru violențe în întreaga țară împotriva evreilor:
Noaptea de cristal.
Era ora 6 dimineața și tocmai mă pregăteam să ies din casă, când cineva a bătut puternic la ușă.
Mama a deschis cu precauție, cine știe ce se poate întâmpla la așa o oră matinală.
Afară stătea un șofer care lucrase pentru compania noastră.
Complet agitat, a povestit ce a văzut în timp ce trecea prin oraș spre serviciu:
*** gloata - așa i-a numit - spărgea vitrinele magazinelor evreiești
cu topoare și ciocane.
*** marfa era aruncată în stradă. *** oamenii de pe stradă își luau ce vroiau din ea.
*** mobila era aruncată pe fereastră.
Era foarte agitat și vroia să ne avertizeze, dar nu puteam face nimic.
În ciuda avertizării șoferului, ea merge la muncă.
Nu observă nici o demonstrație de stradă.
Cu toate acestea, în atelierul de cusut, atmosfera e încărcată.
Cam după o oră, sunt anunțați dintr-o dată: „Toată lumea afară din atelier!”
Trebuia să ne aliniem pe niște trepte care coborau, fiind întrerupte de o platformă.
Ne-am adunat acolo și, dintr-o dată, au apărut doi oameni strigând „Evreii afară, evreii afară!”
Eram probabil șase sau șapte angajați evrei. Evident, era o companie evreiască.
Mă gândeam la un singur lucru: „Ce se întâmplă cu mama?”
Și: „Du-te acasă, du-te acasă”.
Am coborât scările cu ceilalți evrei.
*** am ajuns jos, am fugit.
De frică, Erna și mama ei s-au refugiat în cimitirul creștin.
Sperau să fie protejate de mulțime lângă mormântul tatălui lor.
După ceva timp, Erna nu mai poate răbda.
Vrea să vadă ce s-a întâmplat cu casa lor.
Am ieșit în curte - mai bine m-aș fi întors, dar eram atrasă ca prin magie.
Nu puteam face nimic altceva; pur și simplu trebuia să merg acolo.
Din păcate, am ajuns lângă o femeie care de mult timp îmi era ostilă.
Oriunde mă vedea, scuipa în direcția mea și mă înjura...
...sau, în magazine, întreba vânzătorul: „Încă mai vindeți evreilor?”
De fiecare dată când o vedeam intrând, plecam din magazin.
Și s-a întâmplat ca în acea zi să stea chiar lângă mine.
Vroiam să fiu puternică: oamenii de genul ei să nu-mi vadă slăbiciunea;
Nu trebuiau să vadă că plâng. Dar fără să vreau, lacrimile îmi curgeau peste față.
Și atunci femeia a exclamat: „Uite, se smiorcăie! Aruncați-o în grămada de gunoi! Aruncați-o la gunoi!”
A continuat să strige iar și iar. Dar nimeni nu s-a mișcat.
Mi-era teamă că mă va ridica singură.
Și a trebuit să ascult *** toate lucrurile din casă erau distruse.
Am auzit *** crăpau lemnul și spărgeau farfuriile.
Era îngrozitor. Să stai afară și să știi că nu poți face nimic.
Când mama a văzut dezastrul, a cedat la propriu. S-a prăbușit undeva pe podea.
Era într-adevăr sinistru. Mâncarea pe care o pregătise pentru prânz era pe pereți.
În dormitor mi s-a părut cel mai rău: paturile fuseseră despicate.
Pe atunci încă mai aveam plăci de marmură pe noptiere. Toate erau în bucăți.
Tot ce putea fi spart în dormitor era spart.
Dulapul de haine era răsturnat peste pat, panoul din spate era distrus.
Era îngrozitor.
Nu li se dă timp să conștientizeze oroarea care a avut loc.
În aceeași noapte li se ordonă să părăsească Kaiserslautern.
Orașul trebuie să devină „judenfrei” - „fără evrei”.
Familia se refugiază la rude în Köln.
La scurt timp după, Jeanette Korn se întoarce la Kaiserslautern.
Erna Korn rămâne in Köln. Din 1939 lucrează într-un azil de bătrâni.
Visul ei de a studia medicina îi este refuzat în Germania nazistă.
În schimb, studiază să devină asistentă.
În 1941 primește un post într-un spital mare evreiesc -
Azilul Israelit din Köln.
Pentru a fi identificați și umiliți, de la 1 septembrie 1941 toți evreii sunt obligați să poarte steaua galbenă a lui David.
Erna o poartă de asemeni. E clar vizibilă pe uniforma de asistentă.
Într-o zi eram în oraș...
Relatez asta pentru că încă este important pentru mine, iar atunci era în mod deosebit important.
Trebuia să cumpăr ceva dintr-un magazin.
Ușa era încadrată de vitrine. *** a intrat, o femeie mi-a făcut loc.
Nimic ieșit din comun, dar după ce am terminat cumpărăturile ea încă stătea acolo.
Asta mi s-a părut ciudat.
Și dintr-o dată m-a prins de braț. M-am întrebat: „Ce vrea de la mine?”, dar ea a vorbit:
„Surioară, poartă steaua cu mândrie!”
Trebuie să spun: astfel de incidente m-au ținut la suprafață.
Mă gândeam - nu toată lumea e așa, nu toți sunt în mocirla nazistă.
Încă există oameni care gândesc ca oamenii - care au rămas oameni.
În 1941 încep deportările din Germania nazistă.
Evreii încă rămași în Germania sunt alungați din patria lor în trenuri.
Temându-se că va fi separată de mama, Erna Korn se întoarce la Kaiserslautern.
După câteva zile, primește o scrisoare de la Azilul Israelit.
Întregul spital fusese golit,...
...și toți angajații și pacienții evrei fuseseră deportați și internați în lagăre de concentrare.
Astfel a scăpat Erna de deportare.
Nu-și va termina niciodată studiile.
Am rămas atunci în Kaiserslautern.
Pentru a nu sta toată ziua acasă, am găsit iarăși o slujbă.
Tocmai la o turnătorie de fier.
O muncă stupidă și murdară. Dar avea avantajul că era aproape de casă.
Aveam numai șapte minute de mers.
Orice slujbă îmi convenea. Principalul era să fie aproape de mama.
Îmi imaginam mereu:
E luată de acasă și eu nu știu nimic și ajung după multe ore acasă.
Am lucrat acolo întreaga vară, din '42 până în '43.
Pe 6 iulie 1943 apare din senin un vecin...
Trebuie să menționez că el se punea în pericol contactând evrei.
Nu puteam să-mi scot din cap riscurile pe care acest om și le asuma doar pentru a ne ajuta.
Și vecinul a venit la fabrică.
Maistrul mi-a spus: „Ieși afară repede, e un om, vecinul tău, vrea sa vorbească cu tine.”
El [vecinul] mi-a spus „Du-te acasă acum, repede, vor să o ia pe mama.”
Am mers pe bicicleta lui, cât de repede am putut - nu știu ***.
Și văd doi oameni de la poliția crimi... de la Gestapoul din Saarbrücken.
Un șofer și un ofițer. Îmi era destul de clar că nu puteam face nimic.
Așa că am mers să iau valizele din dulap.
Aveam întotdeauna două valize încărcate cu tot ce consideram că aveam nevoie...
pentru că dacă eram luați, am fi fost atât de stresați încât am fi aruncat orice în ele.
Lucruri de care n-aveam nevoie, și astfel am fi uitat lucrurile importante.
Când am scos valizele afară, ofițerul a zis:
„Nu, nu dumneata - doar mama va pleca cu noi.”
M-am rugat de el și i-am spus să mă ducă măcar până la Saarbrücken.
Într-un final a fost de acord.
M-a lăsat să urc în mașină împreună cu mama.
Ne-au luat doar pe noi într-o mașină simplă.
Cele două sunt ținute în închisoarea din Saarbrücken timp de o săptămână.
Nu există nici un motiv oficial pentru arestarea lor.
Linia din formular e lăsată liberă.
După câteva zile Erna este trimisă la niște oficiali Gestapo.
Mi-a spus: „Deci vreți să mergeți cu mama?”
Am spus: „Da!”
„Știți unde merge mama?”
Am zis: „Nu, nu știu!”
„Mama dumitale pleacă la Auschwitz!”
Și a întrebat din nou: „Sunteți sigură că vreți să mergeți cu mama?”
I-am răspuns: „Unde merge mama, vreau și eu.”
Și a răspuns extrem de cinic: „Ați fi o fiică rea dacă n-ați face asta.”
Știa că acolo ne aștepta moartea.
Nu putea însă să știe că soarta mea va fi alta; niciunul din noi nu avea *** să știe.
Erna și Jeanette Korn sunt deportate.
Transportul în vagoane încuiate durează câteva zile.
La sfârșitul lui iulie 1943, trenul ajunge la destinație:
lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau din apropierea Cracoviei.
Auschwitz, cel mai mare lagăr de concentrare și exterminare al celui de-al Treilea Reich.
Simbol al Holocaustului, cel mai mare genocid din istorie.
Mai mult de un milion de oameni au fost uciși aici -
majoritatea fiind evrei.
Ruinele lagărului sunt astăzi accesibile publicului, pentru ca trecutul să nu fie uitat.
Totuși crimele care s-au petrecut aici rămân inimaginabile.
De pe peron, am fost aduși la Auschwitz cu camioane...
...și am intrat într-o încăpere mare care se numea „saună”.
Dar nu am văzut apă acolo, cu excepția unei zoi murdare cu care eram apoi dezinfectați.
Erau niște mese și în spatele lor, niște femei.
Care erau îmbrăcate normal, în haine civile.
*** am putut vedea mai apoi, toate erau marcate cu o cruce mare, neagră.
Ca să nu poată evada ușor, sau dacă ar fi evadat, să fie ușor recunoscute.
Acum trebuia să punem valizele pe masă.
Am fost întrebate dacă erau lucrurile noastre, dacă le-am împachetat noi, etc. Deci formalități.
Pe urmă am fost înregistrate.
Am fost rase, toate părțile corpului care aveau păr au fost rase.
Apoi am fost tatuate. Acesta e numărul meu.
Da,... apoi ni s-au dat și haine.
A trebuit să renunțăm la toate obiectele de îmbrăcăminte de pe noi, care erau ale noastre.
Erna și Jeanette Korn ajung în lagărul pentru femei de la Auschwitz-Birkenau.
Următoarele patru săptămâni trebuie să le petreacă în carantină, chipurile pentru a evita o epidemie.
În realitate, această măsură servește numai la torturarea prizonierilor.
Dorm într-un baracă extrem de aglomerată.
Trebuie să-și petreacă zilele într-o poiană uscată.
E mijlocul verii.
Soarele arde.
Prizonierii primesc foarte puțină apă, și aproape nimic de mâncare.
Foamea și setea sunt insuportabile.
După carantină, Erna și Jeanette sunt forțate să muncească.
Trebuie să lucreze la o fermă de pește din afara lagărului.
Mama și cu mine am fost forțate să facem o muncă îngrozitoare.
Trebuia să mergem pe jos un kilometru și jumătate în fiecare dimineață până la lac -
- un lac cu pește, într-un loc numit Hermannsee.
Când ajungeam acolo, stuful era deja tuns și plutea pe apă.
Îl pescuiam cu o greblă.
Aveam 19 ani și mama 49.
Iar noi, cele tinere, mergeam în față și stăteam până la subsuori în apă.
Și femeile mai în vârstă stăteau în spatele nostru și luau stuful tăiat pe care îl împingeam către mal.
Am făcut asta timp îndelungat.
Cam pe atunci am pierdut pantofii și am primit saboți de lemn.
Încheieturile îmi erau inflamate.
Iar baraca era plină de insecte.
Trebuia să ne acoperim cu ceva,... stăteam pe niște scânduri de lemn.
După război au fost fotografiate, cu capetele ieșind afară.
Cinci, șase oameni puteau să doarmă pe o astfel de scândură.
Stăteam pe lemnul gol și aveam o pătură cu care ne acopeream...
...care fusese odată o plapumă. Lâna ieșea afară. Era complet destrămată.
Și era plină de insecte: păduchi, purici, gândaci - de toate se puteau găsi.
Și aveam și eu: Eram infestate...
Mă scărpinam atât de mult peste înțepături încât s-au infectat.
Când aveai o înțepătură mică, devenea o rană mare.
Mă scărpinam și în apa murdară în care trebuia sa lucrăm, ceea ce a înrăutățit situația.
Totul s-a infectat și aveam răni supurânde, mari cât o monedă de 5 mărci.
Era de fapt un ulcer, o infecție a țesutului plin de puroi.
Nu putea însemna nimic bun și deja aveam dubii că voi supraviețui.
În lagăr veneau în mod regulat temutele „selecții”.
Un doctor evaluează capacitatea prizonierilor de a munci.
El decide între viață și moarte.
Cei bătrâni, bolnavi sau slăbiți sunt uciși în camerele de gazare.
Temerile Ernei Korn se adeveresc:
Este selectată și despărțită de mama ei.
E relocată în baraca 25 - temuta Baracă a Morții.
Aici erau ținuți prizonierii care urmau să fie gazați.
Erau despărțiți de restul lagărului de ziduri înalte.
Unii dintre ei sunt deja acolo de câteva săptămâni, fiindcă administrația amâna uciderea până baraca era „plină”.
Baraca era supraaglomerată.
Nu am mai găsit loc unde să dorm noaptea.
Deja începea seara.
Și știam - am vorbit cu două fete - că urmam să fim gazați a doua zi.
*** puteam ști asta?
În baracă și în tot lagărul era, în fiecare seară, o oră exactă când se făcea liniște, când toate luminile se stingeau.
Așa încât nu se mai puteau distinge obiectele din baracă.
Toate luminile dispăreau. Acolo [în Baraca 25] însă nu, acolo luminau puternic toată noaptea.
Și nu mai primeam nimic de mâncare, nu mai aveam voie la toaletă...
Pentru acest scop, în baracă erau distribuite găleți, în care trebuiau să-și facă nevoile 600 de femei.
Vă puteți imagina *** arăta baraca după asta?
Erna Korn trăiește o noapte de coșmar.
În care are certitudinea că va fi gazată a doua zi.
Dimineața, femeile trebuie să se adune în curtea interioară.
Poarta se deschide.
Sosesc niște camioane.
Supraveghetorii înghesuie femeile confuze în zona de îmbarcare.
Era o panică totală: o mulțime de oameni care strigau, plângeau, o mulțime confuză.
Femeile cădeau în genunchi, își smulgeau părul, cât de puțin mai aveau.
Și strigau - era îngrozitor.
Iar eu eram total slăbită, nu mai puteam gândi în general, nici măcar la mama.
M-am lăsat să cad la pământ. Mă ghemuiam pe jos.
Vroiam un singur lucru: Să mai văd încă o dată soarele.
Și chiar nu a durat mult. Treceau peste mine și mă dădeau jos,
mă călcau pe mâini, și mai vroiam un singur lucru:
Să mai văd, o dată, soarele. Și atunci l-am văzut.
Era atât de reconfortant. De atunci n-am mai avut nici un moment de disperare.
Și m-am rugat: „Doamne, vreau să trăiesc, dar să fie *** vrei Tu. ”
Și doar stăteam ghemuită și mă rugam și am fost aruncată pe jos.
Și dintr-o dată mi-am auzit numărul strigat.
Faptul că am auzit ceva din adâncurile disperării încă mă surprinde.
M-am uitat în sus, și am văzut ca un angajat SS stătea foarte aproape, lângă ușa barăcii...
...cu un dosar sub braț, și o hârtie în mână.
Mi-a strigat numărul.
Asta însemna ca trebuie să mergi. Era un ordin.
M-am ridicat și am mers la el.
Între timp, rămăseseră 40 sau 50 de femei în curte, în principal cele mai tinere, care împinseseră înapoi.
M-am dus la el. A comparat numărul de pe hârtie cu numărul de pe brațul meu.
M-a bătut pe umăr și mi-a zis: „Ai un noroc chior!”
A deschis ușa bărăcii și m-a băgat înăuntru. Nu știam ce înseamnă asta.
Afară erau țipete, înăuntru era liniște totală.
Dintr-odată, o femeie tânără cu o pătură pe cap și albă la față a venit la mine.
Și mi-a zis: „Vii și tu la Ravensbrück?”
În ultimul moment, Erna Korn scapă de o moarte sigură.
Va fi transferată, cu alte femei, la lagărul de concentrare Ravensbrück.
Nu a aflat niciodată motivul.
Deocamdată, este mutată în altă baracă.
I-am spus prizonierei șefă a barăcii: „Trebuie s-o mai văd o dată pe mama!”
A răspuns: „Nu te poți plimba aici pe oriunde vrei.”
Am zis: „Eu pot! Mă duc la baraca mamei.”
Și dusă am fost. N-a mai putut face nimic.
Am ajuns la baracă și m-am întâlnit cu mama.
Eram bucuroasă că o mai văd o dată, iar ea era fericită că plec din Auschwitz.
M-a condus puțin de-a lungul străzii care străbate lagărul.
Și la sfârșit mi-a zis: „Vei supraviețui, și apoi vei povesti ce au făcut cu noi.”
Și asta fac întotdeauna, când sunt întrebată. Ca și acum.
Ne-am luat rămas bun, știind foarte bine că nu ne vom mai vedea.
Ce însemna asta pentru noi, vă las să vă imaginați.
Lagărul de concentrare Ravensbrück.
80 de kilometri nord de Berlin, în apropierea orășelului branderburghez Fürstenberg.
Cel mai mare lagăr pentru femei de pe teritoriul Germaniei.
Erna Korn ajunge în lagăr pe 16 septembrie 1943.
Odată cu ea mai sunt transferate la Ravensbrück alte 83 de femei din Auschwitz
Toate femeile sunt clasificate ca având „rasă mixtă”.
După legile de la Nürnberg din 1935, toți indivizii au „rasă mixtă”...
...dacă au printre strămoși atât evrei, cât și non-evrei.
Deoarece tatăl Ernei Korn nu era evreu, e și ea clasificată ca „rasă mixtă” -
„rasă mixtă de gradul întâi”.
Datorită acestui fapt este plasată în transportul spre Ravensbrück și scapă de camera de gazare.
Sosirea la Ravensbrück se desfășoară similar cu cea de la Auschwitz.
Și aici, primul pas este „sauna”.
Minuțiozitatea germană: Valizele noastre au venit cu noi de la Auschwitz la Ravensbrück.
A mea a fost deschisă din nou, și prizoniera a întrebat: „Sunt lucrurile dumitale? ... Sunt lucrurile tale?”
Și am văzut din nou lucrurile pe care mama le tricotase și le brodase, pe care, în orice caz, le împachetase...
...și când mă gândeam la mama care a rămas la Auschwitz, m-a apucat plânsul.
Am întrebat-o pe femeie dacă vrea să-mi dea ceva din valiză.
A zis: „N-am voie să fac asta! N-am voie să fac asta!”
Dacă aș fi exprimat o asemenea dorință la Auschwitz, dacă doar aș fi vorbit fără să-mi ceară cineva,...
...aș fi deja pe podea după primele două cuvinte.
Ea în schimb mi-a spus: „Nu, n-am voie! N-am voie!”
Dar la rugămințile mele mi-a dat un prosop.
Pe care l-am ținut cu grijă mult, mult timp. Era doar un lucru pe care mama l-a ținut, odată, în mâini.
În lagărul de femei, Erna Korn întâlnește o veche cunoștință - Libusé Ingrova.
La Auschwitz-Birkenau erau ținute în aceeași baracă.
Acolo începuse prietenia dintre cele două femei.
Libusé Ingrova fusese deja transferată la Ravensbrück de o lună.
Aici o ajută pe Erna Korn oricând poate.
O dată pe săptămână îi dăruiește porția ei de pâine.
Pâinea este rară în lagăr și o necesitate.
După ce am întânit-o pe Libusé Ingrova, m-am observat cu atenție pentru prima dată
și mi-am dat seama că mă neglijasem în lagăr.
Și nu am mai vrut să arăt așa.
Asta încă era împotriva valorilor mele.
Ne întâlneam în fiecare săptămână și nu vroiam să-i fie rușine să fie vazută cu mine.
Și atunci am fost mult mai atentă la mine.
Mă frecam și mă spălam pe mâini cât de bine puteam.
Am scos toate petele din haine.
Și într-o zi am mers până acolo încât să dau niște pâine în schimbul unei bucăți de piele.
Cineva a sustras-o din depozit.
Era partea din spate a unei genți.
Am tăiat-o în fâșii.
Am mai cumpărat, tot cu pâine, o cataramă.
Și mi-am făcut o curea, ca să nu trebuiască să merg cu o sfoară în jurul brâului.
Ca s-o pot întâlni pe Libusé - curată măcar pe dinafară...
Și la Ravensbrück prizonierii făceau muncă forțată.
Deocamdată, Erna Korn nu are o slujbă fixă.
Este „disponibilă”. Cei „disponibili” trebuie să îndeplinească diverse treburi.
Acestea sunt în mod special grele, fără sens sau periculoase.
Între timp am împlinit 20 de ani. Și m-am gândit...
„A 20-a aniversare - chiar în aceste circumstanțe teribile - este ceva special.”
În seara dinainte, n-am mâncat nimic și am păstrat porția de pâine pentru a doua zi.
Vroiam să fiu sătulă măcar o dată, de ziua mea.
Am ascuns pâinea într-o pungă. Mai aveam acolo o lingură, un cuțit...
...periuțe de dinți și alte lucruri mărunte pe care aveam voie să le ținem.
Și am ascuns punga.
Dimineața următoare, când am căutat-o, nu mai era - fusese furată!
Aveam sentimente mixte:
Pe de o parte, când mă gândeam la mama, durere.
Apoi furie față de colega mea care îmi făcuse asta.
Eram total confuză.
Nu mai aveam nimic al meu, pierdusem totul.
Am avut și ghinionul ca în acea zi să fiu chemată să trag tăvălugul.
Asta era o muncă terifiantă.
Tăvălugul încă se mai află la Ravensbrück.
În amintirile mele, e cu siguranță mai mare decât în realitate.
Era o muncă periculoasă, să îl trag după mine.
Multe femei s-au accidentat făcând asta.
Și m-am hotărât: „Așa flămândă *** ești...
...și după tot ce ți s-a întâmplat azi...
...nu vei trage tăvălugul, nu vei trage tăvălugul!”
Dar *** voi reuși să evit asta, nu știam încă.
În orice caz, am început să îl trag, de vreo două ori, înainte și înapoi.
Dintr-o dată a trecut un grup chiar pe lângă noi.
Așa că pur și simplu am lăsat lucrul, m-am amestecat în mulțime și am plecat cu ei.
Nimeni din grup nu a obiectat.
Fie nu a observat nimeni - Sau nimeni nu a vrut să mă dezvăluie. Nu știu...
În acea zi, Erna Korn își demonstrează că încă mai este om.
Un om, care poate lua propriile decizii.
Dacă ar fi prins-o, ar fi pedepsit-o în cel mai crunt mod cu putință.
La Ravensbrück, prizonierii aveau posibilitatea să afle informații despre rudele lor din alte lagăre.
Erna Korn vrea să afle ce face mama.
În primăvara lui 1944 primește vestea zdrobitoare:
Mama fusese omorâtă deja pe 8 noiembrie 1943 la Auschwitz...
...doar la câteva săptămâni după ce s-au despărțit.
În ciuda acestei lovituri de soartă, situația ei se îmbunătățește.
În '44, am ajuns în sfârșit să lucrez pentru Siemens.
Am primit un post acolo, care era destul de „rezonabil”.
Din acest motiv era bine să lucrezi la Siemens.
Era muncă forțată... iar noi lucram în industria de armament.
Lucram la construcția de telefoane și microfoane pentru submarine.
Adică... trebuia să facem asta. Nu mai rămăsese nimic alceva de făcut.
Am continuat așa un an întreg.
Și era apreciabil mai bine, nu mai trebuia să stăm jos în lagăr.
Aici era ridicat un lagăr special Siemens.
Astfel, nu mai trebuia să mergem încoace și încolo.
Și mâncarea era puțin mai bună:
Primeam și o felie de pâine suplimentară... Însă nu am mai văzut-o pe Libusé.
Ca multe alte companii de manufactură, și Siemens utiliza mâna de lucru ieftină din lagăre.
Erna Korn rămâne în lagărul Siemens până când producția încetează, la 14 aprilie 1945.
Trebuie să se întoarcă în lagărul principal.
Germania pierduse deja războiul.
Aliații se apropie din ce în ce mai mult.
Lagărele de concentrare de lângă front sunt golite.
Prizonierii sunt transferați în alte lagăre, inclusiv la Ravensbrück.
Condițiile de trai se înrăutățesc semnificativ.
Barăcile sunt suprapopulate, nu mai este mâncare aproape deloc.
Moartea este mereu prezentă.
În aprilie 1945, trupele aliate ajung atât de aproape de lagărul Ravensbrück, încât și acesta este evacuat.
Cei care mai sunt în stare să meargă sunt puși la un marș forțat.
Ceilalți sunt lăsați în urmă să moară.
Prizonierii mărșăluiesc zi și noapte spre nord-vest.
Mulți dintre ei nu supraviețuiesc experienței acestui „Marș al morții”.
Și Erna Korn e la capătul puterilor.
Am spus prietenelor mele: „Nu pot merge mai departe! Chiar nu mai pot.”
Nu vedeam nici un sens în a mai merge. Era doar tortură, nimic altceva.
Mi-am dat seama că am ajuns la sfârșit, nu mai aveam putere.
Și m-am gândit: „În ce scop să mă mai chinui?
Pentru cine? Mama nu mai este.” Nu aveam tată, și nici frați sau surori.
Eram singură. Puteam să decid. Chiar nu mai vroiam să continui. Nici nu mai puteam.
Și fetele, care erau atât de istovite și slăbite:
Nici ele nu mai puteau. Însă m-au luat de brațe.
Dar nu m-au tras, și nici nu puteau să mă ajute altcumva. Erau și ele mult prea slăbite.
Dar mi-au vorbit - cea mai în vârstă avea 16, 17 ani -
„Ai reușit să te menții până acum. Și acum vrei să renunți?” mi-au spus.
Atunci m-am ridicat și am mers mai departe, în ciuda durerii de picioare.
Nu pășeam... ne târam.
Treceam de-a lungul străzii cu capetele atârnând.
Nu știu cât timp - poate o jumătate de oră, o oră. Ne-am târât în continuare.
La un moment dat, am auzit *** totul înaintea noastră se mișcă.
Am strigat și țipat și am plâns și ne-am îmbrățișat...
Și dintr-o dată s-au apropiat tancurile americane.
Așa ne-am eliberat...
Astăzi, Erna de Vries trăiește în Lathen, o comunitate mică din regiunea Emsland, din nordul Germaniei.
După elibarare, îl cunoaște pe Josef de Vries, cu care se căsătorește în 1947.
Și el este evreu.
A supraviețuit șase ani în lagăre de concentrare - printre altele la Sachsenhausen și Auschwitz-Birkenau.
Cu el poate discuta despre experiențele teribile.
Conversațiile lor îi ajută să treacă peste acea perioadă din trecut.
Ambii rămân in Germania și întemeiază o familie.
Au trei copii împreună.
Josef de Vries moare în 1981.
Din 1998, Erna Korn își povestește viața.
Pentru ea e deosebit de important...
...să indice micile acte de umanitate care i-au dat mereu curaj.
Împlinește ultima dorință a mamei ei, Jeanette.
Mă bucur în mod special că atât de mulți oameni au venit să mă asculte.
Când am fost separată de mama mea la Auschwitz în 1943,...
...mi-a spus, chiar în ultimele momente pe care le aveam împreună:
Tu vei supraviețui - iar apoi vei povesti ce ni s-a făcut...
Și asta fac din 1997 - când am fost rugată pentru prima dată - ori de câte ori pot.
Și de asta sunt mereu bucuroasă când cât mai mulți oameni aud ce am de spus.
Căci pentru mine e important ca acele vremuri să nu fie uitate.
Și atâta timp cât pot, asta voi face.