Tip:
Highlight text to annotate it
X
Povestea mea începe în Zimbabwe
cu un paznic curajos, Orpheus,
şi o bivoliţă rănită.
Orpheus se uită la animalul căzut, apoi la mine.
În priviri, aveam toţi trei o durere tacită.
Era o creatură splendidă şi nevinovată.
Orpheus i-a pus ţeava puştii la ureche. (Foc de armă)
În acel moment a început travaliul.
Puiul prematur urma să moară, ne uitam la rănile mamei.
Piciorul din spate îi fusese prins într-un laţ de sârmă cu 8 fire.
Se zbătuse atât de tare şi mult ca să se elibereze
încât îşi fracturase bazinul în două.
În sfârşit era liberă.
D-lor şi d-lor, acum simt că am o mare responsabilitate
să vorbesc în numele celor care n-au putut s-o facă niciodată.
Suferinţa lor mă întristează şi mă motivează.
Cuvintele lui Martin Luther King sintetizează cel mai bine mesajul meu:
„Vine vremea când trebuie să iei o atitudine care nu-i nici prudentă,
nici politicoasă, nici populară.
Dar trebuie să o iei pentru că aşa-ţi dictează conştiinţa."
Aşa-ţi dictează conştiinţa.
La sfârşitul acestei prezentări vă voi pune o întrebare.
E motivul principal pentru care am venit din savana africană azi, aici.
Această întrebare mi-a curăţat sufletul.
De sufletul vostru ţine *** veţi răspunde la ea.
În copilărie, uitându-mă la Vrăjitorul din Oz,
îmi amintesc că nu-mi era teamă de vrăjitoare sau de maimuţele zburătoare.
Cel mai mult îmi era teamă să nu fiu laş, ca leul.
Am crescut întrebându-mă dacă voi fi curajos.
Mulţi ani după ce Dorothy s-a reîntors în Kansas
și leul şi-a găsit curajul,
mi-am tatuat pe piept
„Caută şi distruge”.
Credeam că asta mă face mare şi curajos.
Dar mi-au trebuit aproape zece ani ca să ajung aşa.
La 20 de ani am devenit scafandru genist în marină.
La 25 de ani, ca lunetist în trupele speciale,
ştiam exact de câte click-uri de elevaţie e nevoie
ca să nimeresc în cap, de la 700 m, o ţintă în mişcare.
Ştiam exact câte grame de exploziv sunt necesare
ca să străpungă o uşă de oţel de la câţiva metri,
fără să sărim în aer eu sau colegii.
Ştiam că Bagdadul e un loc nasol și când se aude bum,
ei bine, oamenii mor.
Pe atunci nu-mi imaginam ce putea face un ecologist,
în afară să îmbrăţişeze copaci şi să enerveze marile corporaţii. (Râsete)
Ştiam că au frizuri Rasta şi se droghează. (Râsete)
Chiar nu-mi păsa de mediu. Ce rost avea?
Eram idiotul care apăsam pe accelerație ca să lovesc păsările de pe drum.
Viața mea era departe de a fi una ecologică.
9 ani am făcut pe viu lucruri
pe care mulţi n-ar visa nici să le joace pe Playstation.
După 12 ture ca mercenar în Iraq, aptitudinile mele erau bune la un singur lucru:
eram programat să distrug.
Privind retrospectiv la tot ce-am făcut şi locurile pe unde am fost,
inima îmi spune că am făcut un sigur act de curaj:
o simplă alegere între „Da” şi „Nu”.
Dar acel act m-a definit complet
şi garantează că ce fac şi ce cred nu vor mai fi niciodată separate.
Când m-am întors din Iraq, eram pierdut.
Mă simţeam... habar n-aveam ce voi face în viaţă
sau unde ar fi trebuit să fiu și am ajuns în Africa la începutul lui 2009.
Aveam 29 de ani.
Ştiam cumva tot timpul că-mi voi găsi rostul în haos
şi exact aşa a şi fost.
Dar habar n-aveam că-l voi găsi în tufişurile din îndepărtatul Zimbabwe.
Patrulam şi vulturii se roteau pe cer,
şi pe măsură ce ne apropiam, duhoarea cadaverică plutea în aer ca un voal sumbru şi gros
şi ne lua oxigenul din plămâni.
Era un elefant mascul,
stând pe o parte, cu faţa tăiată.
Am rămas înmărmurit.
Mă copleşea o tristeţe adâncă.
Un animal nevinovat ucis astfel m-a impresionat fantastic.
În tinereţe făcusem şi eu braconaj şi am amintiri care mă vor însoți și în mormânt.
Timpul m-a schimbat, totuși, ceva din mine nu mai era la fel.
Și nu va mai fi niciodată.
M-am întrebat: „Oare elefantul are mai multă nevoie de faţa sa,
decât vreun asiatic de un fildeş pe birou?”
Sigur că da, dar nu contează.
Ce conta atunci şi acolo era:
Oare am curajul să las tot şi să încerc să opresc suferinţa animalelor?
Acesta a fost singurul moment definitoriu din viaţa mea.
Da sau nu?
A doua zi mi-am contactat familia şi am început să-mi vând casele.
Un mercenar avizat se poate alege ușor cu astfel de bunuri, de pe urma războaielor.
Mi-am folosit economiile de o viaţă ca să înfiinţez Fundaţia Internaţională Anti-Braconaj (IAPF).
IAPF acţionează direct pentru aplicarea legii.
De la tehnologia dronelor la calificarea internaţională a paznicilor,
ne străduim zilnic să aducem soluţii militare
ca să menţinem echilibrul precar al ecosistemului.
Povestea mea poate fi unică,
dar nu vă voi povesti despre organizaţia pe care o conduc,
deşi aş strânge fonduri bunicele.
(Râsete şi aplauze)
Reţineţi că la sfârşit am să vă pun o întrebare.
E imposibil să vă vorbesc doar despre salvarea vieţii animalelor sălbatice
când ştiu că bunăstarea animalelor depinde de mai multe aspecte sociale.
Într-o dimineaţă foarte devreme, la câţiva ani după ce am văzut acel elefant,
ştiam deja răspunsul la întrebarea ce urma să mi-o pun,
dar era prima dată când o formulam în cuvinte:
Vaca îşi preţuieşte viaţa mai mult decât preţuiesc eu un grătar?
Mă făcusem vinovat de ceea ce se numeşte specisism.
Specisismul e foarte asemănător cu rasismul sau cu sexismul.
Implică alocarea unui set diferit de valori, drepturi sau considerații speciale unor indivizi,
doar pe baza a cine sau ce sunt ei.
Realizând flexibilitatea moralei
de care mă folosisem *** îmi convenea, stomacul mi s-a întors pe dos.
Îmi plăcea să dau vina pe unele zone din Asia pentru cererea nesătulă, de fildeş şi colţi de rinocer,
și pentru boom-ul economic al regiunii
care favorizează creşterea dramatică a comerţului ilegal cu animale sălbatice.
Abia în dimineaţa aceea am realizat,
deşi îmi dedicasem deja viaţa salvării animalelor,
că nu eram mai breaz decât un braconier,
sau decât un asiatic cu fildeş pe birou.
Ca mâncător de carne înrăit, unor animale le spuneam „fiare”.
De fapt eu eram fiara: distrugătorul obedient,
un sclav al obiceiurilor mele, o palmă dată conştiinţei proprii.
Toţi am întâlnit animale de companie sau altele.
Nu putem nega că înţelegem că animalele au sentimente.
Capacitate de a simţi durere sau singurătate.
Și de a simți frică.
Ca şi noi, fiecare animal îşi poate exprima mulţumirea,
poate dezvolta structuri familiale şi poate dori să-şi satisfacă nevoi şi instincte primare.
Mulţi dintre noi
permitem imaginaţiei să exploreze doar atât;
adevărul nu trebuie să ne strice obiceiurile.
Contradicţia dintre consumul unui produs
şi realitatea care pune acel produs pe piaţă, eu un fenomen în sine.
Animalele sunt tratate ca nişte bunuri şi ne referim la ele ca la proprietate.
Numim crimă uciderea unui om, dar creăm o industrie legală şi ilegală
pe care am numi-o tortură dacă ar avea ca subiecți oameni.
Plătim indivizi să facă animalelor ceea ce noi înşine nu le-am face.
Doar pentru că nu suntem de faţă, nu înseamnă că nu suntem responsabili.
Peter Singer, cel care a popularizat termenul de „specisism”, scria:
„Deşi există diferenţe între oameni şi animale,
ambii au capacitatea de a suferi.
Trebuie să respectăm în egală măsură suferinţa.
Nicio poziţie care permite un tratament diferențiat al unor cazuri similare
nu poate fi numită o teorie morală acceptabilă.”
Anul acesta 65 de miliarde de animale vor fi ucise în fermele industriale.
Câte vieţi de animal valorează viaţa unui om?
Fiecare mâncător de carne din această sală consumă cam 8000 de animale în decursul vieţii.
Poluarea oceanelor, încălzirea globală şi despăduririle
ne împing către următoarea extincţie în masă,
iar industria cărnii e factorul cel mai nociv al acestor fenomene.
Traficul ilegal de animale sălbatice e una dintre cele mai mari industrii criminale din lume,
pe lângă traficul de droguri, arme și oameni.
Capacitatea de a stopa această devastare
stă în voinţa comunităţii internaţionale
de a lua atitudine pentru păstrarea acestui tezaur mondial pe cale de dispariție.
Experimentele pe animale –
dacă animalele ne seamănă atât de mult încât le putem folosi în locul nostru,
atunci sigur că au aceleaşi însuşiri
care le fac să merite să fie protejate?
Fie că vorbim de ferme industriale, export de animale vii, braconaj sau comerţ cu blănuri,
logic, pentru mine e acelaşi lucru.
Suferinţa e suferinţă,
iar crima e crimă.
Cu cât victima e mai neajutorată,
cu atât mai îngrozitoare e crima.
Data viitoare când veţi gândi că un iubitor de animale e prea emotiv,
prea pasional sau chiar nebun, vă rog să vă amintiţi
că privim lucrurile din perspective diferite.
Fiul meu se va naşte peste câteva zile.
Mă întreb în ce lume va păşi?
Vom fi generaţia care va defini eşecul nostru ca specie?
Cred că generaţia noastră va fi judecată
după curajul de a face ce e corect.
Şi că orice acţiune meritoasă necesită un anumit nivel de sacrificiu.
Acum mă ofer, fără rezerve, animalelor.
Când mă lepăd de toate bunurile materiale din jur,
văd că şi eu sunt un animal.
Suntem o familie. Împreună pe o planetă.
Din cele 5 milioane de specii de pe planetă,
doar una are puterea de a hotărî care e nivelul de suferinţă acceptabil
pentru toate celelalte fiinţe.
Fie că mâncăm mai puţină carne,
ne alăturăm luptei împotriva braconajului sau luăm cuvântul pentru necuvântătoare,
cu toţii putem alege.
Schimbări mici în viaţa noastră înseamnă schimbări mari în vieţile altora.
Să revenim.
Motivul pentru care sunt aici e următoarea întrebare:
Data viitoare când aveţi ocazia de a face ceva pentru animale,
veţi avea destul curaj?
Da sau nu?
Vă mulţumesc din suflet.