Tip:
Highlight text to annotate it
X
(În limba ojibwe)
Vă salut în ojibwe, după *** probabil v-ați dat seama.
Limba de aici, Oma Aking.
Vă mulțumesc pentru onoarea de a fi aici.
Sunt din White Earth, de sus din nord, rezervația mea,
v-am numit rude.
Am dorit să încep așa
fiindcă m-am gândit să vă vorbesc astă seară
de faptul că mâncarea ne vine de la rude.
Fie ele înaripate, cu înotătoare sau rădăcini
și noi chiar așa considerăm mâncarea.
Mâncarea are cultură. Are istorie.
Are povestiri, avem relații ce ne leagă de mâncare.
Mâncarea e mai mult decât ceva ce se poate cumpăra de la magazin.
Nu e doar ceva cu o ștampilă pe ea.
Cu mult timp în urmă, profeții ne-au spus.
Tribul Anishinabe trăia pe coasta de est.
Suntem înrudiți cu popoarele de acolo, Wampanoag și celelalte.
Am fost instruiți de profeții
să urmăm o scoică ce apare pe cer.
Urmând-o, vom ajunge într-un loc
unde mâncarea crește pe apă.
Iar mâncare ce crește pe apă e minoman-ul, orezul sălbatic.
Deci am fost îndrumați de creator sa ne mutăm aici,
în Oma Aking, în acest loc.
Și orezul sălbatic, minoman-ul, e cea mai sacră mâncare a noastră.
E mâncarea ce se dă copilului pentru prima dată când poate mânca solid
și e cea care se dă la urmă, când treci în lumea spiritelor.
Pentru toate ospeţele şi sărbătorile, la multe ceremonii
e foarte important pentru noi.
După *** știți, am luptat mult și a fost greu să ne păstrăm orezul, să-l păstrăm bun.
Aceasta e o poză cu Nokomis și Nanabuju.
Sunt ființele de spirit din care descindem, făcând orez sălbatic.
Aceasta e comunitatea mea azi.
Facem aceleași lucruri pe care le făceam acum o mie de ani.
Acum avem canoe de aluminiu în locul unei coji de mesteacăn.
E greu să mai găsești în prezent copaci așa de mari, dar încă facem orez.
În luna numită Manoominike Giizis,
luna făcutului de orez sălbatic, august-septembrie,
oamenii noștri se văd ieșind pe lacuri.
Ne umple o mare bucurie când ieșim în canoe, cu cele două bețe.
Ieșim să recoltăm orezul.
Uneori e înalt, alteori scund, gras sau subţirel,
uneori ca o perie pentru sticle, alteori uscat ca iasca.
Are o diversitate mare și doar așa îl putem păstra.
Dacă apare o vijelie, culcă doar o parte a orezului.
Nu compromite tot orezul.
Diversitatea e mare.
Îl uscăm și acum pe foc.
Poți dansa pe orez cu mocasini noi,
facem aceleași lucruri de ani de zile
și asta ne definește ca tribul Anishinabe.
Istoria relației noastre cu alimentele tradiționale
e similară cu cea a altor popoare.
El e Jerry Kononue de pe insula mare din Hawaii.
Acesta e kalo sau taro.
În Hawaii cresc vreo 80 de varietăți de taro.
Cei de acolo îl consideră parte a cosmogenealogiei lor.
N-am mai auzit acest cuvânt până când am fost acolo.
În povestirile lor tradiționale
ființele primordiale, cerul și stelele, au avut un copil,
iar primul născut a fost un băiat pe nume Callow.
El s-a născut mort și a fost îngropat.
Mama a plâns și atunci
din acel copil și din pământ a ieșit callow sau taro.
Primul născut a fost mort, iar al doilea a fost Kane sau hawaiianul.
Deci ei consideră taro-ul ca fiind fratele lor mai mare.
Așa că nu ne surprinde că și ei, ca și tribul Ojibwe... după *** cred că știți
noi am luptat împotriva ingineriei genetice a orezului nostru sălbatic
și a patentării acestuia.
Nu vă va surprinde că și nativii din Hawaii au luptat
împotriva ingineriei genetice a cosmogenealogiei lor.
A rudei lor mai mari. Și au luptat împotriva patentării.
Îmi place să numesc această poză „omul alb nu știe dansa”.
Și aici, acești oameni fac un fel de haka.
Își invocă străbunii prin dans.
Pentru a-i ajuta în lupta cu inamicul.
În acest caz, ingineria genetică. La Universitatea din Hawaii.
Stau față-n față cu o gașcă de albi în costum, la Universitatea din Hawaii.
Probabil un pic îngrijorați de apariția hawaienilor acolo.
În acest caz hawaienii i-au învins,
în problema patentării, patentele au fost rupte la această adunare.
Și în problema plantei în sine.
În Hawaii e interzisă manipularea genetică a taro-ului.
Primul și singurul loc în țară în care s-a menținut o astfel de interdicție.
Dar popoarele noastre sunt foarte îngrijorate de rudele noastre
și de responsabilitatea de a le păstra.
O poveste similară există și la maorii din Aotearoa
adică Noua Zeelandă.
Cred că nu e nimic nou, dar oricum.
Deci ei au un cartof numit peru-peru
care are cel mai ridicat procent de gene andine dintre toți cartofii din Pacific.
Andin, adică din America de Sud.
Cu mii de ani în urmă, maorii au ajuns pe mare în America de Sud
și au adus de acolo acest cartof
înainte de a veni petrolul sau căpitanul Cook.
Au luat acest cartof și au început să-l cultive.
Vă puteți imagina că atunci când universitățile din Noua Zeelandă
au vrut să manipuleze genetic acești cartofi
s-au lovit iar de maori care au zis:
„N-am crede că-i o idee bună.
Nu vrem să faceți asta, ne vom împotrivi.”
Și au câștigat. Acolo nu sunt cartofi modificați genetic.
Prin asta au refăcut relația cu tribul Aymara din Peru.
Care i-a mulțumit că au protejat și mâncarea lor sacră.
Aceste întâmplări sunt, deci, de notorietate publică
și se referă la greutățile întâmpinate de rudele noastre.
Fie ele legate de manipulare genetică sau patentare.
Poate că cea mai mare problemă a noastră e, de fapt,
dispariția speciilor alimentare.
În ultimul secol, ați văzut asta,
agro-biodiversitatea a înregistrat un declin de 75%.
Adică legume, semințe obişnuite
care erau acum 100 de ani nu mai există.
Multe au dispărut, fie în Canada sau Statele Unite,
fie că ne referim la scară mondială.
Astăzi, din ce în ce mai mult vedeţi că
marea parte a porumbului cultivat în această țară
are un strămoș genetic.
E un pic înspăimântător.
În plus, constatăm o tot mai mare concentrare
a semințelor în tot mai puține mâini.
Asta afectează mult popoarele noastre.
În comunitatea mea, Rezervația White Earth din nordul Minnesotei,
în rezervația noastră, o treime din populația
arondată Serviciului de Sănătate pentru Indieni are diabet.
Cauza diabetului e tranziția prea rapidă
de la alimentația tradițională la cea industrializată.
Și asta se întâmplă tot mai des în toată țara,
bolile datorate alimentației fiind sursa cea mai răspândită
de probleme de sănătate.
Impactul asupra sănătății e uriaș,
la pierderea accesului la mâncarea tradițională.
Se spune că în zilele noastre:
„Cea mai mare parte a caloriilor sunt furnizate de mai puțin de 30 de varietăți de mâncare.”
Concentrarea în cantităţi din ce în ce mai mici
şi în multe alimente grase.
E o chestiune economică.
Se poate analiza din mai multe perspective.
Unu: concentrarea proprietăţii asupra semințelor la câteva corporații.
Tot mai mult, fermierii care își țineau semințele
și mențineau patrimoniul cultural, drepturile, relațiile
și bogăția prin asta, sunt văduviți de asta
prin legi de patentare și mărirea dreptului de proprietate al corporațiilor.
Vreo șapte corporații dețin aproape toate semințele
disponibile spre vânzare în lume, da.
În comunitățile noastre, aceasta e o problemă în sine.
Rezervația mea, tribul Ojibwe,
era complet autonomă alimentar până nu demult.
Cu 100 de ani în urmă,
eram cei mai nordici producători de porumb din lume.
Am dus porumbul la 100 de mile nord de Winnepeg.
Multe varietăți, o multitudine de surse.
Siropul de arțar? Noi am fost înainte de Mătușa Jemima.
Aveam de toate în comunitate, da?
Dar azi nu mai producem mare parte din acele alimente.
Rezervația mea e lovită de o mare sărăcie
ca şi multe alte rezervații de indieni.
Ne trezim că anual cheltuim opt milioane de dolari pe mâncare
din care șapte – dintr-un șut! –
în afara rezervației, cumpărând de la Walmart, Food Service of America, Cisco etc.
Dacă studiem problema,
în rezervație se cumpără o mică parte din alimentele
existente în magazinele alimentare de acolo,
care în mare parte vând alimente nesănătoase.
Alimentele sănătoase nu sunt accesibile.
Practic, comerțul cu alimente reprezintă cam un sfert din economia tribului,
şi se duce pe apa sâmbetei din diferite motive,
când ar putea fi o sursă de bogăție a comunității noastre.
Nu știu *** s-ar putea cuantifica cultivarea tristeţii
datorate pierderii celor mai străvechi varietăți.
Nu știu care ar fi preţul de cost.
Dar știu că ce se întâmplă oamenilor noştri e important.
Asta nu ni se întâmplă doar nouă.
Așa va arăta viitorul tuturor.
Azi suntem aici, la Minneapolis și sunt 37 grade Celsius afară.
Clima se schimbă.
În unele părți ale țări sunt inundații,
o mare parte a țării e chiar acum afectată de incendii, nu?
Vin tornade.
Se spune că în următorii 20 de ani
20% din PIB se va cheltui din cauza dezastrelor produse de schimbarea climei.
Pe lângă toate astea, avem un sistem alimentar tot mai concentrat,
atât prin monoculturi, cât și în ce privește proprietatea.
Se preconizează o scădere cu 34% a producției de porumb în Dakota de Nord.
Mă îngrijorează faptul că
nu avem toate semințele pe care le-am putea avea.
Avem însă o concentrare și un sentiment de nelinişte crescândă faţă de siguranţa alimentaţiei.
Comunitatea mea are câteva idei despre asta.
Avem un proiect de repunere în drepturi a porumbului Bear Island Flint,
la care lucrăm de mult. E un porumb bun.
Acest porumb provine din Insula Bear din mijlocul Lacului Leech.
Am primit cam atât de la un cultivator.
El mi l-a dat și acum avem lanuri întregi.
Crește cam așa de mare, face știuleți mari,
nu necesită irigații, e rezistent la îngheț.
Și când vine un vârtej, porumbul făcut de Monsanto se frânge,
dar al nostru nu.
Acest porumb e căutat de noi.
Cel din mijloc, porumb frumos, roz de domnițe, un pic violaceu.
Îmi place și *** arată, are și gust bun.
Mai e și acesta, porumbul Pawnee Eagle.
Se zice că celor din tribul Pawnee li s-a dat porumbul de la mama-porumb,
au avut tot timpul acest porumb.
Când trăiau în Nebraska, se descurcau bine cu porumbul
și au venit și ceilalți, coloniștii au venit să-i vadă.
Și coloniștii s-au înțeles bine cu Pawnee.
Le-au dat cai și aceștia le-au reparat roțile de la vagoane și alte lucruri.
Dar guvernul i-a mutat forțat pe Pawnee în Oklahoma.
Când au plecat și-au luat și porumbul cu ei, dar acolo nu creștea.
Nu creștea.
Și mulți ani au jelit pierderea porumbului,
având tot mai puțin, până ce au ajuns la 25 de semințe diferite.
Într-o zi, descendenții coloniștilor din Carney Nebraska
i-au rugat să-i ajute să cultive din nou aceste varietăți de porumb.
Au făcut o cerere către Pawnee.
Păstrătorul semințelor Pawnee a vorbit cu bătrânii și ei au zis:
„Îi vom lăsa să încerce pentru că noi nu putem cultiva porumbul nostru.”
Au trimis acel porumb înapoi în Nebraska și porumbul a înflorit.
Au înflorit varietățile lor de porumb.
Așa că descendenții coloniștilor azi cultivă porumb pentru Pawnee,
iar tata mi-a spus că porumbul și-a amintit de pământul de unde a venit.
E o poveste. Porumbul are istorie, are o poveste și, în acest caz,
e o formă de înviere.
Asta facem în comunitatea noastră.
Muncim să ne aducem înapoi tufa-de-zahăr,
asta e prima recoltă a sezonului.
E fiul meu mai mic ce suge seva lemnului, îmi mănâncă profitul.
(Râsete)
Ca și el, ne simțim bine în tufa-de-zahăr.
Încercăm să cultivăm din nou vechile varietăți.
Acest tânăr... E un dovleac Lakota.
Am primit acest dovleac în octombrie și l-am mâncat în mai.
De ce vă spun asta?
Pentru că e un aliment care nu produce carbon,
adică nu necesită frigider, congelare sau conservare.
Era un dovleac agățat afară. Și delicios după atâta timp.
Da?
Așa că...
nu-i vorba să cultivi doar alimente locale, depinde și ce cultivi.
Căci s-a dovedit că multe din varietățile vechi au un conținut mai ridicat de aminoacizi,
antioxidanți, proteine, microelemente decât orice se vinde în prăvălii.
Nu știu de ce-i așa.
Cred că s-au creat aceste alimente industrializate
ce se pot transporta 1500 de mile de la producător la consumator,
s-au creat culturi alimentare ce pot tolera bine pesticidele, sunt uniforme,
se pot recolta mecanizat și pot fi transportate.
În acest proces cred că s-a pierdut valoarea nutrițională.
Acum acest semințe sunt cele periclitate,
dar ele, în viziunea noastră, sunt nu doar pentru acum,
ci sunt semințele și speranța în viitor.
Reflectând la ce să vă spun în seara asta,
mi-am adus aminte de tatăl meu – care s-a stins acum vreo 15 ani –
care obișnuia să-mi spună ceva ce - sunteți cu toții oameni deștepți,
probabil ca şi mine.
Spunea: „Știi, Winona, ești o tânără foarte deșteaptă
dar nu vreau să-ți aud filozofiile dacă nu știi să cultivi porumb.”
Asta spunea el.
Avea dreptate pe undeva.
Putem fi deștepți la minte,
dar până nu refacem relația cu alimentele
date nouă de creator, pierdem ceva din vedere.
Trebuie să cumpărăm alimentele produse local, trebuie să sprijinim asta.
Prin asta se poate contracara schimbarea climei.
Consumați produse organice locale, nu eliminați carbon în atmosferă.
Mai mult decăt atăt, prin asta restabilim
legătura cu strămoșii noștri,
cu rudele noastre care au rădăcini.
Migwetch. Mulțumesc.
(Aplauze)