Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: RAZVAN CRISTIAN DUIA Corector: Mihaela Elena Schneiders
Chris Anderson: Pentru început vorbiţi-ne despre ţara dumneavoastră.
Arată ca trei puncte pe glob. Punctele acelea sunt destul de mari.
Cred că fiecare punct este cât California.
Vorbiţi-ne despre Kiribati.
Anote Tong: Ei bine, aş începe prin a-mi exprima recunoştinţa
pentru prilejul de a-mi expune problema unor oameni cărora chiar le pasă.
Cred că am prezentat problema multor persoane cărora nu prea le pasă.
Kiribati este compusă din trei grupuri de insule:
Grupul Gilbert la vest,
avem Insulele Phoenix în mijloc
şi Insulele Line la est.
Şi sincer, Kiribati este probabil singura ţară
care chiar se întinde în cele patru zări,
pentru că suntem în emisfera nordică şi în emisfera sudică,
şi de asemenea la est şi la vest de linia de schimbare a datei.
Aceste insule sunt formate numai din atoli de coral.
Au în medie doi metri deasupra nivelului mării.
Asta e ce avem.
În general nu mai mult de 2 km lăţime.
De multe ori am fost întrebat:
„Voi suferiţi, de ce nu vă retrageți?”
Ei nu înţeleg,
nu au idee care sunt problemele.
Dacă se ridică nivelul marii, spun ei, „Ei bine, vă puteţi retrage.”
Iar eu le spun:
dacă ne retragem, cădem în ocean pe cealaltă parte a insulei. OK?
Acestea sunt genul de probleme pe care oamenii nu le înţeleg.
CA: Desigur, aceasta este o imagine a vulnerabilităţii.
Când v-ați dumneavoastră seama
că ar putea fi un pericol iminent pentru Kiribati?
AT: Problema schimbărilor climatice se petrece
de un număr bun de decenii.
Când am preluat mandatul în 2003,
am început să vorbesc despre climă la Adunarea Generală a ONU,
dar nu cu atât de multă pasiune,
pentru că existau încă unele controverse printre specialişti
dacă schimbările sunt cauzate de oameni, dacă sunt reale sau nu.
Dar cred ca dezbaterea s-a încheiat în 2007
cu al patrulea raport de evaluare al IPCC,
care afirmă clar că fenomenul este real, că este provocat de oameni,
şi care prognozează câteva scenarii foarte serioase
pentru ţări ca a mea.
Atunci am devenit foarte serios.
În trecut, am vorbit despre fenomen.
Eram îngrijoraţi.
Dar când scenariile, prognozele au apărut în 2007,
problema a devenit reală.
CA: Acum se preconizează, cred, că până în 2100
nivelul mării ar urma să crească cu 1 m.
Sunt scenarii conform cărora ar putea creşte mai mult.
Dar ce i-aţi răspunde unui sceptic care spune:
„Ce înseamnă 1 metru?
Aveți o altitudine medie de 2 metri.
Care e problema?”
AT: Cred că ar trebui înţeles
că o creştere minoră a nivelului mării
ar însemna pierderi mari de teritoriu,
pentru că o mare parte din teritoriu este jos.
În plus, acum avem şi valurile de hulă.
Deci nu e vorba de jumătate de metru.
Mulți oameni nu înțeleg, cred eu,
și considera că schimbările climatice sunt un fenomen ce va avea loc în viitor.
Dar noi suntem chiar primii afectați.
La noi deja a ajuns.
Avem comunităţi care au fost deja dislocate.
Au trebuit să se mute, şi în fiecare sesiune parlamentară
primesc plângeri de la diferite comunităţi
care cer ajutor să construiască diguri,
să căutăm soluţii pentru rezervele de apă potabilă
pentru că se pierd
Astfel, în călătoriile mele prin diferite insule,
văd situaţiile unor comunităţi
care acum trebuie să facă faţă pierderii culturilor,
contaminării surselor de apă potabilă,
şi probabil aceste comunităţi vor trebui să plece, să fie mutate
în 5–10 ani.
CA: În plus, ţara a fost lovită pentru prima dată de un uragan.
Are legătură, nu-i aşa? Ce s-a întâmplat?
AT: Suntem la ecuator
şi sunt sigur că mulţi înţelegeţi că la ecuator
ar trebui să fie o zonă liniş***ă. Nu ar trebui să vină uraganele.
Noi le creăm şi apoi le trimitem la sud sau la nord.
(Râsete)
Dar n-ar trebui să se întoarcă.
Totuşi, pentru prima dată, la începutul acestui an,
Uraganul Pam a devastat Vanuatu,
şi cu ocazia asta marginile sale au atins
două insule din sudul ţării noastre
şi întregul Tuvalu a fost sub apă când a lovit ciclonul Pam.
Dar la cele două insule din extremitatea noastră sudică
am avut valuri care au măturat jumătate din teritoriu,
iar asta nu s-a mai întâmplat niciodată.
E o experienţă nouă.
Acum m-am întors din circumscripţia mea electorală,
şi am văzut copaci frumoşi care fuseseră acolo de zeci de ani
*** au fost distruşi în totalitate.
Deci asta se întâmplă,
dar când vorbim despre creşterea nivelului mării,
credem că este un lucru care se produce treptat.
Începe cu vânturile, începe cu valurile de hulă,
şi aşa se pot amplifica,
dar acum începem să asistăm la o schimbare în evoluția climei,
care probabil e cea mai presantă problemă
pe care o vom înfrunta mai devreme poate decât creşterea nivelului mării.
CA: Deci în ţară efectele se văd deja de acum.
În perspectivă
ce opțiuni aveți ca ţară, ca naţiune?
AT: Spun povestea asta în fiecare an.
Cred că am vizitat un număr...
Am călătorit prin toată lumea încercând să fac oamenii să înţeleagă.
Avem un plan, credem că avem un plan.
Şi la un eveniment, cred că am ţinut un discurs în Geneva,
iar acolo era un domn care mă intervieva
pe o temă de genul acesta
şi am spus: „Ne gândim la insule plutitoare”
şi el a crezut că e amuzant, dar cineva a zis:
„Nu, nu este amuzant. Oamenii aceştia caută soluţii.”
Deci am luat în calcul insulele plutitoare.
Japonezii sunt interesaţi să construiască insule plutitoare.
Dar, ca ţară, am făcut un angajament
că, orice s-ar întâmpla, vom încerca pe cât posibil
să rămânem şi să continuăm să existăm ca naţiune.
Cu ce preț?
Va fi destul de semnificativ,
foarte substanţial.
Ori vom trăi pe insule plutitoare,
ori va trebui să ridicăm insulele pentru a rămâne deasupra apei,
pe măsură ce nivelul mării creşte şi furtunile devin mai puternice.
Dar, chiar şi aşa, va fi foarte greu
să obţinem resursele de care vom avea nevoie.
CA: Şi atunci singura soluție ar fi o formă de migraţie forțată.
AT: Luăm şi asta în consideraţie,
pentru că dacă nu primim ajutor
din partea comunităţii internaţionale,
ne pregătim,
nu vrem să fim surprinşi *** se întâmplă în Europa.
Bine? Nu vrem să migrăm în masă la un moment dat.
Vrem fim capabili să oferim alternative oamenilor acum,
cei care aleg să emigreze, să o poată face.
Nu vrem să se întâmple ceva ca ei să fie forţaţi să plece
fără să se fi pregă***.
Sigur, cultura noastră e foarte diferită, societatea e foarte diferită,
şi odată ce migrăm într-un mediu diferit,
o cultură diferită,
sunt necesare multe ajustări.
CA: Bine, a mai fost migraţie forţată în istoria ţării dumneavoastră
şi cred, chiar săptămâna aceasta,
chiar ieri sau alaltăieri,
i-aţi vizitat pe aceşti oameni.
Ce s-a întâmplat? Care e povestea lor?
AT: Da şi îmi pare rău, cred că cineva întreba
de ce ne-am dus pe furiș să-i vizităm.
Am avut un motiv foarte bun, deoarece avem o comunitate de kiribatieni
care trăieşte în acea parte a Insulelor Solomon,
dar aceştia sunt oameni ce au fost mutaţi din Insulele Phoenix, de fapt,
în anii 1960.
A fost o secetă cumplită şi oamenii n-au mai putut locui pe insulă
şi au fost strămutaţi în Insulele Solomon.
Așa că ieri mi-a părut bine să-i întâlnesc pe aceşti oameni.
Ei nu ştiau cine sunt. Nu auziseră de mine.
Unii dintre ei m-au recunoscut mai târziu,
dar cred că erau foarte fericiţi.
Mai târziu chiar doreau să aibă ocazia să mă întâmpine oficial.
Dar cred că a fost foarte interesant ce am văzut ieri,
pentru că am întâlnit oamenii noştri.
Am vorbit în limba noastră şi desigur ei mi-au răspuns la fel,
dar accentul lor... încep să nu mai poată vorbi corect kiribati.
I-am văzut, era o doamnă cu dinţi roşii.
Mesteca nuci de betel,
nu este un obicei întâlnit în Kiribati.
Noi nu mestecăm nuci de betel.
Am întâlnit şi o familie mixtă,
deci asta se întâmplă.
Când mergi în altă comunitate, schimbările sunt inevitabile.
Pierderea de identitate e inevitabilă,
şi la asta trebuie să fim atenţi în viitor
dacă şi când vom migra.
CA: Trebuie să fi fost o zi plină de emoții
datorită acestor întrebări despre identitate,
bucuriei de a vă vedea şi probabil nostalgiei pentru cele pierdute.
E însuflețitor să vă aud spunând că veţi lupta până la capăt
încercând să menţineţi naţiunea într-un loc.
AT: Asta e dorinţa noastră.
Nimeni nu doreşte să-şi lase în urmă casa,
aşa că a fost o decizie foarte grea pentru mine.
Ca lider, nu plănuieşti să îţi părăseşti insula, casa,
şi am fost întrebat în câteva ocazii:
„*** te simţi?”
Şi nu este deloc un sentiment plăcut.
Mă emoționează şi am încercat să trăiesc cu asta,
şi ştiu că uneori sunt acuzat că nu încerc să rezolv problema,
pentru că eu nu pot rezolva problema.
E un lucru ce trebuie făcut împreună.
Schimbarea climei e un fenomen global şi, aşa *** am susţinut mereu,
din păcate, ţările, când mergem la ONU...
Am fost la o reuniune cu ţările Forumului Insulelor din Pacific,
unde sunt membre și Australia şi Noua Zeelandă,
şi am avut o dispută.
A fost şi o ştire în presă
pentru că ei susţineau că reducerea emisiilor
ar fi un lucru pe care nu-l pot face,
pentru că le-ar afecta industria.
Şi eu le spuneam:
Bine, așa e,
înţeleg ce vreţi să spuneţi,
dar încercaţi să înţelegeţi şi ce spun eu,
pentru că dacă nu reduceţi emisiile,
e în joc supravieţuirea noastră.
Aşa că ar trebui să cântăriţi aceste probleme morale.
Sunt puse în balanţă industria şi supravieţuirea unui popor.
CA: Ştiţi, v-am întrebat ieri ce v-a supărat,
şi aţi spus: „Eu nu mă enervez.” Dar apoi v-aţi oprit.
Cred că asta v-a înfuriat.
AT: Aş face trimitere la declaraţia mea de la Natiunile Unite.
Eram foarte suparat, foarte frustrat şi apoi deprimat.
Era sentiment de inutilitate
că luptăm într-o bătălie pe care nu avem speranţa s-o câştigăm.
A trebuit să îmi schimb abordarea
A trebuit să devin mai rezonabil,
pentru că am gândit că oamenii vor asculta o persoană raţională,
dar am rămas raţional radical, orice ar însemna asta.
(Râsete)
CA: O parte importantă a identităţii dumneavoastră naţionale e pescuitul.
Cred că spuneaţi că aproape fiecare e implicat în pescuit într-un fel.
AT: Noi mâncăm peşte în fiecare zi
şi cred că fără dubiu media consumului nostru de peşte
e probabil cea mai mare din lume.
Nu creştem foarte multe animale,
aşa că depindem de peşte.
CA: Deci depindeţi de peşte, atât la nivel local
cât şi pentru benficiile pe care le primiţi
de la companiile globale de pescuit ton,
şi totuși în urmă cu câţiva ani aţi luat o decizie foarte radicală.
Despre ce este vorba?
Cred că ceva s-a întâmplat chiar aici, în Insulele Phoenix.
AT: Daţi-mi voie să explic ce înseamnă peştele pentru noi.
Avem una din cele mai mari pescării de ton din lume.
Cred că în Pacific deţinem cam 60%
din pescăriile de ton existente,
şi rămân relativ sănătoase pentru unele specii, dar nu pentru toate.
Şi Kiribati este unul din cei trei deţinători de resurse majore,
deţinători de resurse de ton.
Şi atunci, obținem
în prezent cam 80–90% din veniturile noastre
din venituri, taxe de licenţă.
CA: Din veniturile naţionale?
AT: Veniturile naţionale,
care pun în mişcare tot ce facem
în instituţii, spitale şcoli, tot ce vreţi.
Dar am decis să oprim exploatarea şi a fost o decizie dificila.
Vă asigur: politic, local, nu a fost uşor.
Dar eram convins că așa trebuie,
pentru a ne asigura că pescăria rămâne sustenabilă.
Avusesem indicii că unele specii,
în special Priacanthidae, erau ameninţate serios.
Cei din specia albacares erau de asemenea pescuiţi intensiv.
Katsuwonus Pelamis se menţine bine.
Deci a trebuit să facem ceva şi acesta a fost motivul meu.
Un alt motiv pentru care am făcut-o
a fost că spusesem comunităţii internaţionale
că pentru a lupta cu schimbările climei, pentru a opri schimbările climei,
trebuie făcute sacrificii, e nevoie de angajament.
Deci solicitând comunităţii internaţionale să facă sacrificii,
am considerat ca şi noi înşine trebuia să facem acel sacrificiu.
Şi aşa am făcut sacrificiul.
Interzicerea pescuitului comercial
în aria protejată a Insulelor Phoenix
ar însemna o pierdere de venituri.
Încă încercăm să estimăm cât va fi pierderea,
pentru că interdicţia a intrat în vigoare la începutul acestui an,
aşa că vom vedea pe la sfârşitul anului
ce impact va avea din punct de vedere al pierderii de venituri.
CA: Deci sunt multe implicaţii aici:
pe de o parte, ar putea duce la primenirea pescăriilor.
Dar cât de mult puteţi să creşteţi preţul
pe care îl solicitaţi pe suprafeţele rămase?
Negocierile au fost foarte dificile,
dar am reuşit să creştem preţul unei zile de pescuit.
Pentru orice navă care vine să pescuiască o zi,
am crescut tariful: a fost 6000 $ şi 8000 $,
acum e 10 000 $ – 12 000 $ pe navă, pentru ziua de pescuit.
Aşa că a fost o creştere semnificativă.
Dar în acelaşi timp, este important de remarcat
că în timp ce în trecut, aceste vapoare
pescuiau cam 10 tone pe zi,
acum poate pescuiesc 100 de tone, pentru că au devenit atât de eficienţi.
Aşa că trebuie să răspundem pe măsură.
Trebuie să fim foarte, foarte atenţi pentru că tehnologia a evoluat foarte mult
A fost o perioadă când flota braziliană s-a mutat din Atlantic în Pacific.
Nu au putut.
Literalmente au încercat dacă pot.
Dar acum au mijloace să o facă şi au devenit eficienţi.
CA: Ne puteţi descrie *** este la aceste negocieri?
Pentru că negociaţi cu companii
care mizează sute de milioane de dolari
*** rezistaţi?
Puteţi da vreun sfat
altor lideri care se confruntă cu aceleaşi companii,
despre *** să obţii cel mai mult pentru ţara ta,
să obţii cel mai mult pentru peşte?
Ce sfat le-aţi da?
AT: Ei bine, cred că ne concentrăm prea mult... prea des pe licenţiere
pentru a obţine venituri,
pentru că ceea ce obţinem din taxele de pescuit
reprezintă cam 10% din valoarea peştelui
în depozitele en-gros, nu la cumpărătorul final.
Deci noi luăm doar 10 procente.
Ce am încercat să facem de-a lungul anilor
a fost să creştem participarea noastră în industrie,
în recoltare, în procesare
şi apoi, sperăm, în comercializare.
Nu este uşor să pătrunzi,
dar lucrăm la asta
şi da, răspunsul ar fi să ne dezvoltăm.
Pentru a ne creşte profitul, trebuie să ne implicăm mai mult.
Aşa că am început să facem asta,
şi trebuie să restructurăm industria.
Trebuie să le spunem acestor oameni că lumea s-a schimbat.
Acum vrem să producem noi înşine peştele.
CA: Între timp, pentru pescarii autohtoni,
ei pot încă pescui,
dar *** merge această afacere pentru ei?
A devenit mai greu? Pescăriile sunt vlăguite?
Sau exploatarea este sustenabilă?
AT: Pescarii particulari,
noi nu participăm la activitatea comercială de pescuit
cu excepţia aprovizionării pieţei interne.
Tonul este chiar în întregime destinat exportului,
în special aici in Statele Unite, Europa, Japonia.
Deci eu sunt pescar, foarte pasionat,
şi obişnuiam să prind ton albacares.
Acum se întâmplă foarte rar să prinzi albacares
pentru că sunt scoşi din apă cu sutele de tone
de aceşti pescari cu plase
CA: Iată aici două fete frumoase din ţara dumneavoastră.
Când vă gândiţi la viitorul lor,
ce mesaj aveţi pentru ele
şi ce mesaj aveţi pentru lume?
AT: Ei bine, am spus mereu lumii că trebuie să facem ceva cu adevărat
în privinţa climatului.
Pentru noi e în joc viitorul acestor copii.
Am 12 nepoţi, cel puţin.
Cred că am 12, soţia mea ştie.
(Râsete)
Şi cred că am opt copii.
E vorba de viitorul lor.
Zilnic îmi văd nepoţii, cam de o seamă cu aceste fete tinere,
şi chiar mă întreb,
şi mă înfurii uneori, aşa e.
Mă întreb ce se va întâmpla cu ei.
Pentru binele lor
ar trebui să le vorbim tuturor,
că nu este vorba de interesul lor naţional,
pentru că schimbările climatice, din păcate, din nefericire,
sunt privite de multe state ca o problema naţională. Nu sunt.
Şi aceasta e disputa pe care am avut-o de curând cu partenerii
din Australia şi Noua Zeelandă,
pentru că ei au spus: „Nu putem reduce mai mult.”
Asta a spus unul dintre lideri, liderul australian,
că „am făcut tot ce ţinea de noi să reducem emisiile.”
Am spus: ce se întâmplă cu restul? De ce nu le păstraţi?
Dacă aţi putea păstra restul emisiilor voastre
între hotarele voastre, între graniţele voastre,
nu am spune nimic.
Puteţi face orice vreţi.
Dar din păcate, le trimiteţi spre noi,
şi afectează viitorul copiilor nostri.
Şi desigur cred că acesta este miezul problemei schimbării climatice astazi.
Ne vom întâlni în Paris la sfârşitul acestui an,
dar până nu privim problema ca pe un fenomen global,
pentru că o creăm individual, ca naţiuni,
dar îi afectează pe toţi ceilalţi,
şi totuşi, refuzăm să facem ceva în această privinţă,
şi o tratăm ca pe o problemă naţională,
ceea ce nu este: este o problemă globală,
şi trebuie abordată colectiv.
CA: Oamenii reacţionează incredibil de rău la grafice şi numere,
ne închidem minţile în faţa acestora.
Cumva, la oameni, reacţionăm puţin mai bine câteodată.
Şi se pare că este foarte posibil ca naţiunea dumneavoastră,
în ciuda, de fapt datorită piedicilor puternice pe care le înfruntaţi
poate sunteţi semnalul de avertizare cel mai vizibil în lume până acum,
cel mai puternic.
Vreau să vă mulţumesc, desigur, în numele nostru, al tuturor
pentru activitatea dumneavoastră şi pentru prezenţă.
D-le Preşedinte, vă mulţumesc mult
AT: Mulţumesc
(Aplauze)