Tip:
Highlight text to annotate it
X
Traducător: Cristina Nicolae Corector: Ana Joldes
*** ar fi să vă prezint o întâmplare
pe care să v-o amintiți cu-ntregul corp
și nu doar cu mintea?
Toată viața mea de jurnalist, am fost obligată
să-ncerc să fac reportaje care pot schimba ceva
și inspira oamenii să le pese.
Am lucrat la tipărire, la documentare,
la difuzare,
însă doar când m-am implicat în realitatea virtuală
am început să văd la oameni
aceste reacții intense, autentice
care m-au impresionat teribil.
Ideea e că în RV, realitatea virtuală,
vă pot plasa
în mijlocul evenimentului.
Punându-vă acei ochelari care urmăresc privirea pretutindeni,
simțiți senzația în tot corpul,
de parcă ați fi acolo.
Așadar, cam acum cinci ani am început cu adevărat
să combin realitatea virtuală cu jurnalismul.
Am vrut să fac un material despre foamete.
În America familii rabdă foame, băncile de alimente sunt copleșite,
și adesea rămân fără hrană.
Știam că nu pot să-i fac pe oameni să simtă foamea,
dar poate găseam o cale de a-i face să simtă ceva fizic.
Așa că - asta era acum cinci ani -
să aduci jurnalismul și realitatea virtuală împreună
era considerată o idee foarte proastă
și nu aveam finanțare.
Credeți-mă, mulți colegi au râs de mine.
Totuși, am avut o stagiară grozavă,
Michaela Kobsa-Mark.
Mergeam la băncile de alimente
și făceam înregistrări audio și fotografii.
Într-o zi a venit la birou,
țipa și plângea.
Fusese de față la o coadă lungă,
unde femeia care se ocupa de coadă se simțea copleșită
și striga: „Sunt prea mulți oameni!
Prea mulți oameni!”
Și bărbatul acesta cu diabet nu primește mâncare la timp,
glicemia îi scade prea tare și intră în comă.
Când am auzit înregistrarea,
am știu că era materialul evocator
care putea descrie ce se întâmpla într-o bancă de alimente.
Iată coada. Vedeți cât de mare e, da?
Și, după *** spuneam, nu aveam finanțare prea mare,
așa că a trebuit să o recreez cu oameni virtuali donați,
iar oamenii cereau și împrumutau favoruri ca să mă ajute să creez modelele
și să fac lucrurile cât mai veridice.
Am încercat apoi să recreăm ce s-a întâmplat atunci
cu cât mai mare acuratețe.
(Video) Voce: Sunt prea mulți oameni! Sunt prea mulți oameni!
Voce: Are o criză.
Voce: Avem nevoie de ambulanță.
Nonny de la Peña: Bărbatul din dreapta
se mișcă în jurul corpului.
E în cameră cu corpul acela.
Tipul acela e la picioarele lui.
Chiar dacă, prin vederea sa periferică,
poate vedea că e în acest laborator,
ar trebui să poată vedea că nu e pe stradă,
dar simte de parcă e acolo cu toți acei oameni.
E foarte atent să nu calce pe acest tip
care, de fapt, nu e acolo.
Materialul acesta a ajuns la Sundance în 2012,
o chestie minunată, și a fost primul film de realitate virtuală
făcut până atunci.
Când am mers acolo, am fost îngrozită.
Nu știam *** vor reacționa oamenii
și ce urma să se întâmple.
Am apărut cu ochelarii ăștia lipiți cu bandă adezivă.
(Video) O, plângi. Gina, plângi.
Puteți auzi surpriza din vocea mea, da?
Acest tip de reacție a ajuns să fie reacția pe care am văzut-o
iarăși și iarăși:
oameni încercând să ajute victima în criză,
încercând să-i șoptească ceva la ureche
sau să fie de ajutor în vreun fel, chiar dacă nu puteau.
Mulți veneau și spuneau:
„Dumnezeule, era atât de frustrant. N-am putut să-l ajut,”
și se-ntorceau la viața lor cu asta.
După ce a fost făcut acest material,
decanul școlii de cinematografie de la University of Southern Carolina
l-a adus pe șeful World Economic Forum să încerce „Foamea”,
și-a scos ochelarii
și a comandat pe loc un material despre Siria.
Chiar vroiam să fac ceva despre copiii refugiați din Siria,
deoarece copiii au fost cei mai afectați de războiul civil de acolo.
Am trimis o echipă la granița cu Irak să filmeze taberele de refugiați,
o zonă în care nu aș trimite o echipă acum,
deoarece ISIS e foarte activ acolo.
Apoi am recreat o scenă de stradă
în care o fată cântă și o bombă explodează.
Când ești în mijlocul acelei scene
și auzi acele sunete
și vezi răniții din jurul tău,
e un sentiment incredibil de înfricoșător și de real.
Persoane care au fost implicate în bombardări reale mi-au spus
că evocă același tip de frică.
[Războiul civil din Siria poate părea departe]
[până ce nu-l trăiești chiar tu]
(Fată cântând)
(Explozie)
[Proiectul Siria]
[O experiență de realitate virtuală]
NP: Am fost invitați să ducem materialul
la Victoria and Albert Museum din Londra.
Nu i s-a făcut reclamă.
Am fost puși în camera tapiseriei.
Nu se scrisese în presă,
așa că oricine venea la muzeu în acea zi
ne vedea cu luminile astea nebunești.
Poate vroiau să vadă vechile povești de pe tapiserii.
Erau întâmpinați de camerele de realitate virtuală.
Mulți le-au încercat și după cinci zile de expunere
am avut 54 de pagini de comentarii în cartea vizitatorilor
și custozii de acolo ne-au spus
că nu văzuseră nicicând un așa aflux.
Lucruri de genul: „E atât de real”, „Foarte convingător”,
sau cel care m-a încântat,
„Un sentiment real, de parcă erai în mijlocul a ceva
ce vezi în mod normal la știrile TV.”
Deci, funcționează, nu? Chestia asta funcționează.
Nu contează de unde ești sau câți ani ai --
e evocator.
Nu mă-nțelegeți greșit -- nu spun că dacă ești într-un material video,
uiți că ești aici.
Dar se pare că ne simțim de parcă am fi simultan în două locuri.
Putem avea ceea ce eu numesc dualitatea prezenței
și cred că asta-mi permite să am acces la sentimentele de empatie.
Nu-i așa?
Bineînțeles, asta înseamnă
că trebuie să fiu foarte precaută când fac aceste materiale.
Trebuie să folosesc cele mai bune metode jurnalistice,
să mă asigur că aceste povești puternice
sunt făcute cu integritate.
Dacă nu realizăm chiar noi materialul,
trebuie să fim foarte riguroși
când stabilim proveniența, de unde vine materialul
și dacă e autentic.
Să vă dau un exemplu.
Cazul Trayvon Martin - acesta e un tip, un băiat
de 17 ani care a cumpărat apă minerală și o bomboană de la magazin,
iar pe drumul spre casă a fost urmărit de un paznic al cartierului,
George Zimmerman, care a tras în el și l-a ucis.
Pentru a recrea scena,
am obținut planurile arhitecturale ale întregului complex,
și am recreat întreaga scenă, bazându-ne pe acele planuri.
Toată acțiunea
e documentată din înregistrările apelurilor reale 911 la poliție.
În mod interesant, am făcut știri cu povestea asta.
Firma care a făcut reconstrucția audio, Primeau Productions,
spun că vor depune mărturie
că George Zimmerman, când a coborât din mașină,
a ridicat piedica la armă înainte să fugă după Martin.
Puteți vedea că principiile fundamentale ale jurnalismului
nu prea se schimbă aici, nu?
Încă urmăm aceleași principii pe care le-am urmat mereu.
Ce e diferit e sentimentul de a fi la locul faptei,
fie că privești un tip *** leșină de foame
sau că te simți în mijlocul unui bombardament.
Asta m-a făcut să merg mai departe cu aceste materiale
și să mă gândesc *** să le fac.
Încercăm să facem acest lucru mai accesibil, dincolo de căști.
Creăm materiale mobile, *** ar fi cel cu Trayvon Martin.
Aceste lucruri au avut impact.
Mulți americani mi-au spus că au donat
deduceri directe din contul lor bancar, bani ce merg la copiii sirieni refugiați.
„Foamea în LA” a ajutat
la inițierea unei noi forme de jurnalism
care cred că se va alătura tuturor celorlalte platforme normale
în viitor.
Vă mulțumesc.
(Aplauze)