Tip:
Highlight text to annotate it
X
Cele mai importante ziduri din istoria occidentală nu sunt de fapt în Occident.
Ele înconjoară oraşul modern Istanbul, numit de romani Constantinopole.
Timp de o mie de ani, soarta Europei a depins de ele.
Constantinopole a fost conceput să fie centrul lumii.
Când graniţele Imperiului Roman au început să se surpe în secolul IV,
capitala a fost mutată în Estul cultural, bogat şi încă stabil la vremea aceea.
Acolo, la intersecţia dintre Europa şi Asia, răscrucea principalelor rute comerciale ale lumii antice,
împăratul Constantin şi-a construit oraşul.
Era oraşul bibliotecilor şi universităţilor,
de 20 de ori mai mare decât Londra sau Paris la vremea aceea.
Deţinea inestimabila cunoaştere aprofundată a lumii clasice care se diminua în Vest.
Pentru a proteja această capodoperă de numeroşii săi duşmani,
succesorii lui Constantin au construit cele mai remarcabile cetăţi de apărare făcute vreodată.
Prima linie de protecţie era un şanţ de 18 m şi adânc de 6 m,
care se întindea 6 km de la o coastă la alta.
Conductele din interiorul oraşului îl puteau acoperi cu apă la prima vedere a duşmanului,
şi un zid scund proteja arcaşii care puteau trage în soldaţii *** leoarcă, încercând să înoate la mal.
Cei norocoşi să iasă din şanţ aveau de luptat cu atacul continuu dinspre zidul de 8 m de deasupra.
Săgeţi, suliţe, sau mai rău, focul grecesc - o formă veche de *** care se aprindea la simplu contact
şi nu putea fi stins nici cu apă - cădea peste ei.
Trupe de soldaţi romani purtau aruncătoare de flăcări portabile,
pulverizând asupra oricui încerca să iasă din şanţ.
Victimele îngrozite săreau înapoi în apă, descoperind că de fapt continuau să ardă subacvatic.
Uneori, romanii amplasau sifoane pe metereze
şi lansau din catapulte vase de lut pline cu foc grecesc spre armata cotropitoare.
Primele linii se transformau într-un infern,
făcând să pară că întregul pământ era în flăcări.
Dacă, printr-o minune, zidul din afară era compromis,
atacatorii erau confruntaţi cu ultima defensivă: marele zid interior.
Aceste ziduri erau destul de late încât patru oameni puteau călări unul langă celălalt,
permiţând trupelor să se grăbească oriunde erau solicitate.
Attila Necruțătorul, distrugătorul civilizaţiilor, care s-a autoproclamat Biciul lui Dumnezeu,
le-a aruncat o privire şi s-a întors înapoi.
Avarii s-au luptat cu zidurile fără succes până când catapultele lor au rămas fără pietre.
Turcii au încercat să traverseze pe sub pământ, dar s-au lovit de temeliile prea solide.
Arabii au încercat să subjuge oraşul prin înfometare,
dar ei înşişi au rămas fără hrană şi s-au văzut nevoiţi să recurgă la canibalism.
A fost nevoie de armele lumii moderne pentru a le doborî în sfârşit.
În 1453, turcii şi-au adus super arma lor:
un tun înfricoşător care putea lansa o bilă din piatră de 680 de kg pe o lungime de 1,6 km.
Cu alte peste o sută de arme mai mici,
ei au continuat să bombardeze constant, zi şi noapte.
O parte din zidurile vechi s-au prăbuşit, dar şi în chinurile morţii s-au dovedit de temut.
Dărâmăturile asimilau şocul ghiulelelor mai bine decât zidul solid.
A luat o lună şi jumătate de atac continuu pentru a face în sfârşit o crăpătură.
Ultimul împărat roman, Constantin al XI-lea, şi-a scos sabia
şi a sărit în această spărtură pentru a opri armata care se apropia,
dispărând în legendă.
Oraşul a fost cucerit, iar Imperiul Roman a dispărut în final.
Dar acele ziduri dărâmate mai aveau un ultim dar.
Pe măsură ce supravieţuitorii fugeau din oraşul osândit, ei aduceau cărţile lor valoroase şi tradiţiile lor antice.
Au călătorit spre vest, către Italia, au reintrodus învăţatul şi limba greacă în Europa de Vest şi au aprins scânteia Renaşterii.
Datorită zidurilor Constantinopolului, acel morman de cărămizi şi marmură care le-a păzit atâta timp,
noi încă avem trecutul nostru cultural.