Tip:
Highlight text to annotate it
X
În multe cazuri,
minunata noastră limbă,
engleza, nu are nicio logică.
De exemplu, de cele mai multe ori,
când vorbim despre mai multe lucruri
adăugăm un „s” la sfârșit.
One cat, two cats [pisică-pisici].
Dar există multe cuvinte
pentru care lucrurile stau altfel.
Un singur bărbat este „man”,
dacă se alătură încă unul devin „men”,
sau şi mai bine pentru el, „women” [femei].
Dacă este o singură femeie,
aceasta este „woman”.
Singularul „goose” [gâscă]
devine la plural „geese”,
dar „moose” [elan] nu devine „mooses” ori „meese”.
Dacă ai două picioare, „feet”,
de ce nu citești două „beek"
în loc de „books” [cărți] ?
De fapt dacă ai vorbi engleza
de acum o mie de ani,
exact asta ai spune „beek”
pentru mai multe cărţi.
Dacă engleza modernă pare bizară,
engleza veche avea nevoie de terapie.
Crezi sau nu,
engleza era în trecut
și mai greu de învăţat ca acum.
Acum 2.500 de ani,
engleza și germana formau o limbă.
S-au despărțit treptat,
devenind din ce în ce mai diferite.
Adică, în engleza timpurie,
exact ca în germană,
obiectele neînsuflețite aveau un gen.
O furculiță, „gafol”, era feminin;
o lingură, „laefel” era masculin,
iar masa pe care se aflau, „bord”
avea genul neutru, „neuter”.
Imaginați-vă !
Pentru a folosi cuvintele
trebuia să le cunoști sensul,
dar să le știi și genul.
Dacă azi avem doar o duzină de plurale
care nu au nicio logică,
ca „men” [bărbaţi]
și „geese” [gâşte],
în engleza veche era perfect normal
ca pluralele să fie aşa.
Pluralul de la „goose” [gâscă], „geese” [gâște] e ciudat?
Imaginează-ți că pluralul de la „goat” [capră]
era „gat” [capre]
sau mai mult de un „oak tree” [stejar]
formau un un câmp de „ack".
Pentru a putea vorbi despre astea
trebuia să știi cuvântul exact
în loc să adaugi un „s” la sfârșit.
Și nu întotdeauna era un „s” la sfârșit !
În drăgălașa engleză veche,
se puteau adăuga alte sunete la final.
Aşa *** pluralul pentru „child” [copil] e „children”,
pluralul de la „lamb” [miel] era „lambru”,
prăjeați un „eggru” [ou],
iar oamenii nu vobeau despre „breads” [pâini],
ci despre „breadru”.
Uneori era ca la cuvântul „sheep” [oaie]
care rămâne la fel la plural.
One sheep,
two sheep.
În engleza veche, „house” [casă],
la plural era tot „house”.
Ca şi azi, avem „oxen” [boi] în loc de „oxes”.
Oamenii aveau „toungen” în loc de „tongues” [limbi],
„namen” în loc de „names” [nume]
şi dacă lucrurile rămâneau neschimbate,
azi aveam „eyen” în loc de „eyes” [ochi].
De ce n-au rămas lucruile aşa?
Într-un cuvânt, Vikingii.
În secolul VIII, jefuitorii scandinavi
au ocupat mare parte din Anglia.
Ei nu vorbeau engleză,
ci norvegiană.
În plus, erau adulţi,
şi adulții nu sunt aşa buni
la învăţat limbi străine *** sunt copiii.
După vârsta de 15 ani,
este aproape imposibil să înveţi o limbă nouă
fără accent
şi fără erori,
aşa *** ştim cu toții din experienţă.
Vikingii nu făceau excepție,
aşa încât au netezit
părţile dificile ale limbii engleze.
Inclusiv nebunia cu pluralul.
Imaginați-vă că vă confruntați cu o limbă
cu „eggru” [ouă]
şi „gat” [capre]
pe de o parte
şi apoi alte cuvinte la care
doar adaugi „s"
să obţii „days” [zile]
şi „stones” [pietre] .
Nu era oare mai uşor
să foloseşti „s" peste tot?
Aşa au crezut şi Vikingii.
Şi erau atât de mulţi
și mulți s-au căsătorit cu femei engleze,
încât, dacă locuiai în Anglia,
auzeai o altfel de engleză.
Cea originală a fost uitată după un timp.
Nu-și mai amintea nimeni că odată spuneai „doora”
în loc de „doors” [uşi]
şi „handa” în loc de „hands” [mâini].
Pluralul are mai multă logică acum
cu excepţia unor cuvine ca „children”
şi „teeth” [dinţi]
care erau greu se schimbat
şi au rămas aşa.
Ideea este
că engleza e mult mai logică decât credeţi.
Mulţumiţi strămoşilor
din Copnehaga şi Oslo pentru că
astăzi nu cerem „pea-night”
în loc de „peanuts” [alune].
Deşi, n-ar fi oare amuzant dacă
o săptămână sau două am servi
seara doar alune, „pea-night”?