Tip:
Highlight text to annotate it
X
Iată o serie de imagini statice.
Să le privim pe rând.
Mai repede.
Ia să scoatem pauzele...
... şi mai repede.
Staţi aşa...
... bam!
Mişcare!
Ce e asta?
Intelectual ştim că privim doar
o serie de imagini statice,
dar când se succed suficient de repede
produc o iluzie optică
şi apar ca o singură imagine persistentă
care işi schimbă treptat forma şi poziţia.
Efectul stă la baza tuturor tehnologiilor de film,
de la ecrane cu leduri
la predecesorii lor cu catozi,
de la proiecţia cinematică
la jucăria nouă,
S-a sugerat chiar
că până şi-n Epoca de piatră
când oamenii desenau peşterile.
Acest fenomen de percepţie a mişcării aparente
din imagini sugestive
se datorează unei caracteristici umane de percepţie
numită istoric "persistenţa imaginii".
Termenul e atribuit
fizicianului anglo-elveţian Peter Mark Roget,
care la începutul secolului XIX,
a folosit-o în descrierea unui anumit defect al ochiului
la privirea unui obiect în mişcare,
care părea că stă pe loc, peste o anumită viteză.
Nu mult după asta,
termenul a fost aplicat să descrie opusul:
mişcarea aparentă a imaginilor statice,
de către fizicianul Joseph Plateau,
inventator al fenakistoscopului.
El a definit persistenţa imaginii
ca rezultat al imaginilor remanente succesive,
reţinute şi apoi combinate în retină,
care ne fac să credem că vedem
un singur obiect în mişcare.
Această explicaţie a fost larg acceptată
în deceniile următoare
şi până la sfârşitul secolului XX,
când unii au început să se întrebe
ce se petrecea fiziologic acolo.
În 1912, psihologul german Max Wertheimer
a definit stadiile primare ale mişcării aparente
folosind iluzii optice simple.
Aceste experimente l-au dus la concluzia
că fenomenul se datora proceselor
din spatele retinei.
În 1915, Hugo Musterberg,
un pionier germano-american în psihologie aplicată,
a sugerat şi el că mişcarea aparentă
dată de imagini succesive
nu se datorează reţinerii lor în ochi,
ci la ele se adaugă acţiunea minţii.
În secolul următor,
experimentele psihologilor
au confirmat această teorie.
După legătura cu mişcarea din film,
persistenţa imaginii se datorează nu atât vederii în sine
cât modului de interpretare din creier.
Cercetările au arătat că diferite aspecte
percepute de ochi,
precum forma,
culoarea,
depărtarea,
şi mişcarea
sunt transmise pornind de la retină, pe diferite căi,
spre arii din cortexul vizual.
Continua interacţiune
a intergrării informaţiilor în cortexul vizual,
unde se îmbină toate acele aspecte,
culminează cu percepţia.
Creierul nostru lucrează constant
sincronizând ce vedem,
auzim,
mirosim,
şi atingem
în senzaţii conştiente
în curgerea moment cu moment a prezentului.
Ca să creem iluzia mişcării
cu imagini succesive,
intervalele la care se schimbă imaginea
trebuie să fie apropiate de viteza cu care creierul procesează prezentul.
Cât de repede are loc prezentul conform creierelor noastre?
Ne facem o idee,
măsurând cât de repede trebuie să schimbăm imaginea
pentru ca iluzia să funcţioneze.
Să vedem dacă aflăm
repetând experimentul.
Iată imaginile prezentate
cu frecvenţa de 1 imagine la 2 secunde
cu o secundă de pauză între ele.
La frecvenţa aceasta
cu spaţiu între imagini,
nu se percepe mişcare.
Dacă micşorăm durata spaţiului,
se observă o uşoară schimbare de poziţie,
şi parcă percepi o mişcare
între imaginile disparate.
1 imagine/secundă,
2 imagini/secundă,
4 imagini /secundă.
Acum începem să percepem mişcare,
dar e nu e foarte cursivă.
Încă ne dăm seama
că privim imagini separate.
Dacă mărim viteza,
8 imagini/secundă,
12 imagini /secundă.
Suntem aproape.
La 24 de imagini /secundă
mişcarea pare şi mai cursivă.
Asta e viteza maximă standard.
Punctul în care nu mai observăm intervale
şi începem să percepem mişcarea aparentă
pare să fie între 8-12 imagini/secundă.
E aproape de ceea ce
ştiinţa a descoperit
că e pragul general al atenţiei noastre
în perceperea imaginilor separate.
În general, pierdem atenţia la intervale
de aproape 100 milisecunde/imagine,
adică la o frecvenţă de
10 imagini/secundă.
Dacă frecvenţa creşte,
pierdem de tot şirul intervalelor
şi suntem din ce în ce mai convinşi
de realitatea iluziei.