Tip:
Highlight text to annotate it
X
Îmi amintesc prima dată când mi-am dat seama că ceva nu e în regulă.
Îmi amintesc prima dată când mi s-a spus că sunt dislexică.
Eram în clasa I sau a II-a
când învăţătoarea m-a tras de pe coridor într-o clasă mică.
M-a așezat jos şi a pus cinci litere magnetice pe o tablă.
"Piper, citeşte-mi asta. Ce cuvânt e ăsta?"
L-am privit, mă tot uitam şi am spus:
"Nu-s sigură."
"Bine, dar e numele tău."
Parc-ar fi fost ieri.
Mă înroşisem ca racul.
Eram atât de ruşinată că
nu fusesem în stare să-mi citesc nici numele.
Îmi amintesc anul următor,
când mama m-a luat de la meditaţii.
Meditatorul a ieşit cu noi şi i-a spus:
"Mary Beth, trebuie să mai lucrezi cu Piper la ordonare.
Încă nu pricepe din ce e format 1 dolar."
Uite patru monezi de sfert şi pune-i cântecul dolarului."
*** am ajuns acasă, ne-am aşezat
şi l-am cântat împreună de 4-5 ori.
25, 50, 75, 1 dolar.
Apoi a venit rândul meu să-l repet.
25, 50...?
Piper, 25, 50, 75, 1 dolar. Încearcă din nou.
25, 50...
Piper, sunt doar 4 lucruri.
25, 50, 75, 1 dolar.
Îmi amintesc ce repercursiuni a avut dislexia
de le şcoala elementară până în gimnaziu.
Aveam impresia că trebuia să fiu
cea mai bună la anumite materii ca să depăşesc situaţia.
Credeam că numai aşa se poate.
Dintr-a întâia până într-a 8-a eram scoasă de la orele normale
şi mi se preda într-un alt mod.
Într-a IV-a mi s-a spus că nu voi putea să învăţ vreo limbă străină.
În a VI-a mi s-a spus că era crucial
să ştiu înmulţirea ca să pot continua.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să iau examenele
prin care eram trecută.
Ştiam că nu pot învăţa ca voi ceilalţi,
dar tot ce-mi doream era să fiu cu voi, în clase convenţionale.
*** stăteam aşa, în rochiţa roz şi bentiţa înflorată,
chiar nu-mi doream să fiu diferită.
M-am şi bătut doar ca să scap din clasele acestea.
Părinţii au făcut tot ce le-a stat în putere
să învăţ în afara sistemului şcolar de la Cape Elizabeth.
Mereu îmi testau IQ-ul pentru că rezultatele mele erau anapoda.
Primeam calificative de excelenţă superioară la multe materii.
Totul se rezuma la faptul că creierul meu
lucra în moduri complet diferite de ale celorlalţi.
Într-a 8-a am fost pentru ultima oară la doctor pentru un test IQ.
Concluzia lui: "Daţi-i fetei un calculator şi un dicţionar."
După zeci de discuţii între părinţi şi profesori,
psihologi şi chiar directori,
în sfârşit auzeam exact ce-mi doream:
"Cât timp îţi menţii notele şi-ţi susţii punctele de vedere
poţi absolvi Programul de Pregătire Ajutătoare.
Chiar şi după absolvire, nu a dispărut totul pur şi simplu.
Zilnic mi se reaminteşte că sunt dislexică.
Vara asta am lucrat pe tonetele ambulante Mainely Burgers.
Luam comenzile şi încasam.
Am silabisit ceapă - "U-N-I-O-N-S"(sindicate), în loc de "onions".
Abia trei săptămâni mai târziu
colegii au început să mă întrebe
"Piper, ăla a vrut sindicate pe burger?"
(Râsete)
Sau: " Piper, Mary a comandat un sindicat mare sau unul mic?"
(Râsete)
Câteodată o sun pe Chelsea, cea mai bună prietenă,
şi o întreb *** se scrie un cuvânt, apoi închid.
Programele automate de corectare nu înţeleg ce vreau să spun.
Iar scorurile mele SAT. Au fost haioase.
Pe primul l-am dat fără nicio pregătire
şi am obţinut 1350 de puncte.
I-am sunat imediat pe mama, tata şi pe fratele meu,
şi am plâns pentru scorul de 1350.
Niciuna din şcolile vizate de mine nu acceptau scoruri atât de mici.
Pentru al doilea test m-am pregă*** câte 2 ore, de 3 ori pe săptămână,
o lună întreagă, cu profesor personal.
Scorul meu a fost 1350.
1350 era destinul meu.
Recent am scris o scrisoare de mulţumire
unui profesor de liceu.
Doar 4-5 propoziţii.
Le-am scris pe un bileţel şi le-am corectat.
Le-am scris pe un alt bileţel şi iar le-am corectat.
Am încercuit cuvintele care păreau scrise greşit
şi le-am căutat pe Google.
Apoi am scris pe cartea poştală cu creionul şi am scris peste cu cerneală.
Atâta mi-a luat ca să scriu 4-5 propoziţii.
Mă străduiam atât de mult să-mi înving dislexia.
Dar am ajuns la liceu şi acolo totul a luat sfârşit.
Mi-am dat seama că nu era important să fiu as
la înmulţiri, la limbi străine,
sau să-mi dau seama de ce nu înţelegeam cărţile pe care le citeam.
Era important că găsisem ce-mi plăcea să fac
şi am îmbunătăţit ce-mi făcea plăcere.
Îmi plăcea atât de mult să muncesc.
Am lucrat la magazinul de mobilă al mamei, am fost bonă,
şi chiar am făcut voluntariat la ambulanţa de la Cape Elisabeth.
Îmi făcea plăcere să organizez evenimente.
Am contribuit la cel mai memorabil bal de absolvire
şi am ajutat și la planificarea acestui eveniment.
De curând am descoperit că partea creativă a creierului mă deserveşte cel mai bine.
Vara trecută am făcut 250 de ore de artă la Maine College of Art.
Când am ajuns în ultimul an,
m-am lăsat de Mate, de Ştiinţe şi de Limbi străine.
Mi-am găsit pasiunea şi o urmez chiar în acest moment.
Toamna viitoare voi începe studiile la Savannah College of Art & Design
cu prima opţiune design pentru accesorii şi secundar afaceri.
Vă provoc azi să vă găsiţi pasiunea,
aflaţi ce vă place şi urmaţi acea cale.
Lucraţi din greu, mâncaţi bine, şi îndrăgostiţi-vă de tot.
Vă mulţumesc.
(Aplauze) (Ovaţii)