Tip:
Highlight text to annotate it
X
Mulțumesc, oameni buni.
Aș dori să-i mulțumesc lui Shawn Roggenkamp
pentru diapozitive și fotografii,
trebuie să știți, diapozitivele frumoase le-a făcut ea,
fotografiile nereușite, eu.
De multe ori aud vorbindu-se despre muzica clasică
la fel *** se vorbește de broccoli.
Simțim *** că ne face bine
și că, probabil, trebuie să ascultăm mai mult,
dar uneori e plictisitoare
și preferăm melodiile pop siropoase.
Chiar și la concerte,
văd adesea oameni cu fețe
de parcă ar zice: „Oh, e bună, încă e bună,
cât mai durează să fie atât de bună?"
De ce oare e atât de greu de digerat?
Putem recunoaște că uneori
muzica clasică e puțin plictisitoare.
Dar există două feluri de plictiseală:
cea de tipul „e prea simplă, o știam demult"
și cea „e prea greu de urmărit".
Aș zice că muzica clasică e de tipul doi.
Suntem bombardați de informații simultan,
e greu de ținut pasul şi de integrat în tabloul de ansamblu.
Spun informații pentru că ascultatul de muzică cultă e o învățare.
Încercăm să înțelegem piesa în întregime de prima dată.
Cred că încercăm să înțelegem caracterul, mediul,
unele teme se repetă, încercăm să ni le amintim.
Și adesea încercăm s-o facem la prima audiție.
Problema cu învățatul exhaustiv
e că foarte repede creierul e copleșit.
Când auziți ceva prima dată, vă intră în cap
într-o zonă de prelucrare numită,
pe care neurologii o numesc memorie lucrativă.
E ceva de genul blocnotes mental,
locul în care intră lucruri ca numere de telefon,
doar pentru câteva minute, totuși,
înainte de a putea îngloba contextul mai larg.
Problema e că avem o capacitate limitată de stocare a noilor informații.
E ca și *** am încerca să monitorizăm mai multe obiecte.
Asta se întâmplă când ascultăm ceva ce ne copleșește.
Creierul, din fericire, folosește un truc.
Poate forma grupuri, adică poate defalca informația.
Iar acum nu mai vedeți asta ca 12 obiecte.
Vedeți trei grupuri, informația e redusă substanțial.
Eliberează memoria lucrativă pentru mai multe lucruri noi.
Iată de ce scrierea corectă se face cu semne de punctuație
și de ce muzica are părți ce se repetă pentru a vă sugera aceste grupuri.
Să zicem că încercați să memorați un număr de telefon, zece cifre.
Primul lucru e să formați grupuri,
nu pare a fi mare lucru,
dar dacă ați fost într-o țară cu alt sistem de grupare,
știți câtă confuzie este
și cât de mult ne bazăm și ne așteptăm la asta.
Apoi, dacă știți prefixul zonei, aveți noroc
pentru că acum e o singură informație, nu 3 numere.
Și dacă ai peste 40 de ani, știi că 867-5309 e Jenny și e bine pentru tine.
(Râsete)
E valabil nu numai cu numere ci și în cazul limbajului.
Să luăm fraza:
Du-mă pe Lună și lasă-mă să mă joc printre stele.
Dacă sunteți familiarizați cu melodia și textul,
asta e o singură informație,
o înțelegeți ușor, sunteți gata să mergeți mai departe.
Dar dacă nu cunoașteți melodia, aceste cuvinte
reprezintă 12 informații în parte,
iar asta e ceva mai dificil.
Dacă nu cunoașteați nici limba,
v-ați afla la nivelul simbolurilor
și aveți de-a face cu 39 simboluri diferite.
Asta-i copleșitor,
dar exact asta se întâmplă
când ascultăm prima dată o piesă de muzică clasică.
Adesea nu cunoaștem cuvintele, nu cunoaștem simbolurile,
de aceea e atât de dificilă pentru noi.
Șmecheria e că ori de câte ori vrei să grupezi,
trebuie să ai unele informații preliminare.
Trebuie să știi deja că există litere,
că există cuvinte,
trebuie să știi versul „Du-mă pe Lună.”
Cunoscând toate astea, informația se reduce foarte mult.
Permite înmagazinarea unei cantități imense de informație
și gruparea ei în bucăți mai mici.
Dificultatea cu muzica este
că ne-am împotmolit la nivelul simbolurilor.
Nu știm că există asemenea lucruri.
Dar de fapt, muzica are cuvinte și propoziții.
Și dacă vedem ***, muzica apare organizată.
Asta ne deschide spre multe lucruri.
Permite un angajament plin de profunzime în muzică.
La Oberlin College am studiat neurologia și teoria muzicii
și doresc să vă împărtășesc
*** a schimbat această combinație modul în care înțeleg muzica.
Pentru început, că considerăm o propoziție ca o idee muzicală.
Are la bază unele cercetări făcute de William Kaplan în anii '90
pe care, mai târziu, alți învățați le-au extins la tot felul de genuri muzicale.
Putem aplica asta nu numai muzicii clasice,
ci și muzicii moderne, pop
și oricărui alt stil.
La bază, o frază muzicală e o idee muzicală ce induce
o anumită tensiune și apoi o eliberează.
Ajunge undeva, ca o minge aruncată și apoi prinsă.
Să începem cu un exemplu de muzică cu text.
Vom încerca s-o urmărim să vedem dacă are vreo frază muzicală în ea,
să căutăm tensiunea
și eliberarea.
Vom începe cu un grup, OC Times,
un grup vocal, buni prieteni cu mine.
Să-i ascultăm.
(Muzică)
Bine, sper că auziți sensul unei sosiri undeva.
Să vedem ce se întâmplă apoi.
(Muzică)
E în fond același material,
diferit în cuvinte, dar muzica sună la fel.
Am putea numi asta secțiunea A.
Putem s-o notăm cu o literă și, fiind prima parte pe care am ascultat-o,
o vom numi A.
Acum voi da drumul părții următoare și vreau să-mi spuneți
dacă e aceeași secțiune sau alta.
De asemenea, vă invit să închideți ochii.
Veți absorbi mult mai multe informații din muzică.
Veți fi surprinși cât de mult veți auzi în plus.
Bine, să-i dăm drumul.
(Muzică)
OK, același lucru sau altceva? Da.
Asta a fost următoarea parte, sunteți fantastici cu toții.
Deci, următoarea parte ascultată o vom numi secțiunea B,
iar acum aș dori să vă fixați în minte ambele părți,
în memoria lucrativă,
și să-mi spuneți ce se întâmplă mai departe.
(Muzică)
Deci, ce avem aici?
Ah, da, revine în mare parte materialul A,
dar e un pic diferit,
sunt unele schimbări, așa că o numim A'.
Dar ce vreau să realizați e că, în esență, e același material,
asemănător, mai asemănător decât orice altceva.
Nici cu totul nou, nici exact la fel.
Ei bine, să venim acasă.
(Muzică)
Ce-a fost asta? N-a fost similar cu nimic din ce-am auzit înainte.
Cumva rezumă piesa,
dar vine și cu niște note fanteziste,
așa că o putem numi coda, de la „coadă”,
o părticică de încheiere.
Când punem totul cap-la-cap vedeți
o structură de ansamblu foarte simplă.
În teoria muzicii asta se numește o formă binară.
Binară pentru că are două părți de bază.
Avem o idee, am repetat-o,
am trecut la altceva
și am revenit puțin schimbat
Nu trebuie să fie neapărat doar 2 părți.
Putem avea 3 părți și asta e melodia pop clasică.
Dar înainte de asta, putem subdivide și aceste fraze muzicale
și voi evidenția cu roșu
toate părțile une el spune „Tot ce vreau să fac”.
Observați că sunt la sfărșitul fiecărei părți A,
iar coda e plină ochi de asta.
După *** am spus, putem avea și 3 secțiuni.
(Muzică)
Ups, da, înainte de a ajunge aici,
acum suntem pregătiți pentru un vals de Schubert
și vă invit din nou să închideți ochii.
(Muzică)
De data aceasta nu există text care să vă ajute.
E muzică clasică, dat am auzit că primele 2 secțiuni
sunt identice notă cu notă.
pentru că ambele sunt secțiunea A.
Iată ce avem până acum.
(Muzică)
După asta s-a dinamizat,
am avut acest material nou,
ce se subdivide în 2 părți ce se repetă.
(Muzică)
Sper că ați recunoscut la sfârșit,
am revenit la ceva din materialul A
și la finalul a fost din nou aceeași.
Avem și o formă binară.
Aasta e o analiză de structură clasică a muzicii.
După *** am spus, puteți avea și 3 părți.
(Muzică)
Acum le numim strofă și cor,
iar acea parte neobișnuită de fluier de la mijloc e un pod.
Nici nu trebuie să ajungeți acolo.
Uneori puteți scăpa cu 2.
(Muzică)
Nu apare deloc o a treia parte
și dacă le subdivideți,
vedeți că fiecare din ele se pliază
ușor pe o temă de chemare-răspuns.
(Muzică)
*** am spus, e valabil la multe stiluri muzicale diferite.
Am constatat că muzica reggae e ceva mai dezorganizată
și nu vreau să intru în detalii.
(Râsete)
(Muzică)
Până nu am analizat „Vineri mă îndrăgostesc”
nu mi-am dat seama că există această paralelă drăguță.
La început și chiar la sfâșit
se aud aceste 2 secțiuni instrumentale.
Iar dacă sunteți generoși cu The Cure, puteți spune:
Totul e un pic repetitiv, dar e metaforic sugestiv
pentru o săptămână emoțional seacă ce duce spre vineri.
Dar nu prea cred,
nu știu dacă le-aș da atâta credit
pentru că de fapt vorbesc despre sâmbătă,
nu se prea potrivește.
(Muzică)
Îmi place Ben Folds.
Cred că muzica sa e mult mai complicată,
ceea ce vedeți oarecum din fotografiile sale.
Primul lucru, începe cu aceste 3 secțiuni diferite.
Se poate deduce chiar de aici.
Nicio notă nu se repetă în melodie până după circa un minut.
Și când începeți, chiar la sfârșitul melodiei,
introduce această explozivă secțiune de pian
din mijloc, ce am evidențiat-o cu roșu,
și vă dă material nou, chiar la sfârșit.
Continuă să introducă teme noi,
nu-i doar un singur lucru ce se tot repetă.
Începând să analizăm structura de ansamblu,
se mai întâmplă ceva interesant.
Vedeți, acest A B C e ca o mică rotație.
Începeți cu ABC, ABC, bine, la asta mă așteptam,
știu *** este.
Vă dă A-ul, un solo de pian măreț,
apoi se termină cu C
și vă dați seama, acesta nu e întâmplător.
Partea de solo de pian ia locul părții de mijloc.
Parcă explodează, parcă întinde la maxim piesa,
iar spre sfârșit, structura se destramă cu totul.
E o piesă foarte nervoasă care parcă explodează pe la mijloc
ce duce structura la colaps.
Dacă o reascultați, cred că o puteți interpreta în acest fel.
Bine, muzica are structură.
De ce ne-ar păsa?
Pentru că astea sunt exemple simple, chiar și cel cu Ben Folds.
Când ajungem la nivelul unei simfonii,
aceste diagrame-bulă încep să fie extrem de puternice.
Am câteva exemple cu Mahler, puteți face asta cu orice compozitor,
doar că am lucrat mult cu opera lui Mahler pe vremea studenției.
Puteți vedea, e plină de astfel de teme și structuri.
E ceea ce face ca ascultarea muzicii să fie solicitantă,
dar și să merite atât de mult să fie reascultată.
Asta e dintr-o piesă scurtă a lui Mahler.
Vedeți, e încărcată cu multe fraze.
Nici nu am putut ilustra chiar totul.
Îmi place „Foster the People”, dar o melodie pop de 3 minute
e făcută pentru a fi înțeleasă de la prima audiție.
Există doar 2 sau 3 teme, 5 dacă e interesantă și e vorba de Ben Folds.
Această piesă introduce tone de fraze muzicale noi.
Asta o face, cred, solicitantă,
dar și, din unele privințe, mai răsplătitoare.
Aceste teme se vor dezvolta și se vor juca împreună.
Se vor dezvolta și, precum personajele dintr-o carte, vor crește.
Adesea veți găsi în marea muzică clasică și faptul
că poate fi o singură idee ce încolțește în toate temele.
Temele nu sunt întâmplătoare.
Ele se corelează.
Poate fi o singură temă ce crește
și devine baza unei întregi simfonii.
De aceea se și repetă muzica,
vrea să vă dezvăluie structura.
Compozitorul spune: ce ați auzit acum a fost o structură.
Și iat-o din nou, vă puteți familiariza cu ea
pentru că imediat mă voi juca cu ea.
Și dacă știți ce trebuie să vină,
știți că acele schimbări vor avea sens.
Eu vreau să edific muzica pentru toată lumea.
Nu-i vorba doar de plăcerea de-a asculta muzică.
*** am spus, memoria lucrativă e limitată.
A astfel cu muzica, de fapt
îmbunătățește memoria lucrativă.
O extinde și vă poate îmbunătăți
viața foarte mult.
Societatea poate beneficia de asta.
Mai întâi, când se vorbește despre efectele muzicii
asupra creierului, multă lume se gândește la efectul Mozart.
A fost un studiu acum 20 de ani
care a arătat că ascultarea unor piese de Mozart
ajută temporar funcția cognitivă.
De aici, media și părinții au înnebunit de tot
și au vrut ca toți copiii să reușeasca la Carnegie Melon
ascultând muzică.
Dar s-a dovedit că a asculta muzică pasiv
nu te face mult mai deștept.
Mi-aș dori să fie atât de ușor.
Dar studiind și făcând muzică,
după 20 de ani am descoperit
că a studia și a face muzică regulat
devine extrem de folositor,
duce la îmbunătățirea procesării sunetelor.
Poate nu pare mare lucru,
dar asta ajută la concentrarea
asupra unui text când sunt și alte zgomote,
la urmărirea unei conversații,
la amintirea unor informații auditive.
E utilă pentru a învăța limbi și accente.
Chineza mandarină e un exemplu fantastic
în care intonația modifică sensul unui cuvânt,
de la ceartă la cal, la mamă.
(Râsete)
În procesarea muzicii sunt de fapt implicate
mai multe zone ale creierului.
Zone ce procesează tonalitatea, ritmul, armonia
și, *** a spus Olivet Sacks: „Creierul e mai implicat
în percepția și răspunsul la muzică, decât în limbaj sau orice altceva.”
Cred că asta e uluitor.
De fapt, după ce începi să studiezi imagistica cerebrală,
ca o consecință poți face diferența
dintre muzicieni și ne-muzicieni
pentru că modificările din creier sunt atât de evidente
că se pot observa și cu ochiul liber.
Nu se poate spune același lucru și despre matematicieni,
nici despre artiști vizuali,
dar se poate spune despre muzicieni.
Și totuși, oficial orele de muzică se tratează adesea
ca fiind ceva superfluu, ceva de care ne putem lipsi.
Așa *** a remarcat Sir Ken Robinson în discursul său TED,
în orice sistem educațional din lume
există o ierarhizare a informației.
Matematica și științele naturale în vârful ei,
limbile și apoi arta.
Iată unde vreau să ajung:
cred că la CMU avem niște oameni foarte talentați.
Muzicieni, artiști,
programatori, manageri artistici.
Cred că am putea realiza o pagină web interactivă,
unde oamenii se pot aduna să studieze cele auzite.
Pot asculta melodiile preferate, pot merge înainte și înapoi
și pot auzi *** se leagă secțiunile între ele.
În altă secțiune ppți întocmi aceste diagrame muzicale.
Împreună putm alcătui o arhivă muzicală interactivă
pe care am studia-o și interpreta-o împreună.
Am și făcut asta cu o versiune modificată Variations Audio Timeliner,
un program free, și cred că-i un bun început,
dar cred că putem să-l îmbunătățim în continuare.
Concluzia mea este că muzica e o artă
la care am contribuit ca specie
mai mult de o mie de ani.
Și din ea se poate deschide o întreagă lume.
E o lume frumoasă, nu doar simpatică.
E pasională, mistuitoare.
Sonata „Appassionata” a lui Beethoven a fost compusă
atunci când el și-a dat seama că-și va pierde auzul
și cocheta cu ideea suicidului.
La sfârșit, când a terminat această piesă,
a ales să trăiască.
Cred că muzica se poate deschide
printr-o astfel de vizualizare și înțelegere.
Veți descoperi în muzică un meniu complet.
Nu numai de broccoli.
Vă mulțumesc mult.
(Aplauze)