Tip:
Highlight text to annotate it
X
Pentru mai multe documentare viziteaza blogul IESIREA DIN MATRIX www.fymaaa.blogspot.com
Traducerea: FreeYourMind & WaterPower
STĂPÂNII BANILOR
*** Au Preluat Bancherii Internaţionali Controlul Americii
Ce se întâmplă în America astăzi? De ce suntem în datorii până peste cap?
De ce politicienii nu pot aduce datoria sub control?
De ce aşa de mulţi oameni, adeseori ambii părinţi, muncesc în slujbe prost plătite
Şi totuşi se aleg cu tot mai puţin?
Care este viitorul economiei şi a modului de viaţă american?
De ce ne spune guvernul că inflaţia este mică,
când puterea noastră de cumpărare scade într-un ritm alarmant?
Cu numai o generaţie în urmă, pâinea era
un sfert de dolar şi puteai să-ţi cumperi o maşină nouă cu 1995 de dolari.
Problema este aceea că încă din 1864 avem un sistem bancar bazat pe dobândă.
Toţi banii noştri se bazează pe datoria guvernului.
Nu putem să eliminăm datoria guvernului fără să eliminăm rezerva noastră de bani.
De aceea a vorbi despre plata datoriei naţionale
fără a reforma sistemul nostru bancar, este o imposibilitate.
De aceea soluţia nu se află în discutarea mărimii datoriei naţionale.
Ci mai degrabă se află în reformarea sistemului nostru bancar.
Acesta este Sediul Central al Rezervei Federale (RF) din Washington.
Acesta este localizat la această adresă impresionantă, chiar pe Strada Constituţiei.
chiar peste drum de Memorialul Lincoln.
Dar este Federală?
Este oare cu adevărat parte a guvernului SUA?
Ei bine, ceea ce suntem pe cale să vă arătăm este că nu este nimic federal în legătură cu RF
şi că nu există nici o rezervă.
Numele este o păcăleală, creată atunci când Legea Rezervei Federale a fost adoptată
în 1913, să-i facă pe americani să creadă
că Banca Centrală a Americii operează în interesul public.
Adevărul este că Rezerva Federală este o bancă privată, deţinută de acţionari privaţi
şi activează pur şi simplu pentru profitul lor privat.
Este exact asta, RF este proprietate privată, o corporaţie pentru profit
care ... da, nu are rezerve, cel puţin nu
rezerve disponibile să acopere Bancnotele Rezervei Federale
care sunt banii noştri actualmente.
Absolut, Rezerva Federală (RF) nu este
federală şi are rezerve îndoielnice. Este o bancă privată
care este deţinută de membrii bancheri
şi, a fost un privilegiu, o înşelătorie deghizată,
acordat de un act al Congresului în 1913.
Dacă mai există vreo îndoială că RF este o parte a guvernului SUA,
verificaţi cartea dvs. de telefon locală.
În majoritatea oraşelor nu apare în paginile albastre guvernamentale.
Este aşezată în paginile albe ale afacerilor
chiar lângă FED EX, o altă companie privată.
Dar mult mai direct, curţile de justiţie din SUA au spus mereu şi mereu
că RF este o corporaţie privată.
De ce nu poate face ceva Congresul în legătură cu RF?
Majoritatea membrilor Congresului pur şi simplu nu înţeleg sistemul,
iar cei puţini care înţeleg se tem să vorbească despre asta.
De exemplu, iniţial, un politician veteran
din Chicago, ne-a întrebat dacă poate fi intervievat pentru acest film.
Însă, în ambele dăţi când echipa de filmare a sosit
la acest birou să filmeze interviul, asta a fost tot ceea ce am putut filma.
Politicianul nu a apărut nicidată şi
în final a decis că nu mai vrea să participe.
Dar câţiva alţii din Congres au fost mai
curajoşi de-a lungul anilor. Uitaţi 3 exemple rapid:
În 1923, reprezentantul Charles A. Lindberg, un republican din Minessota
şi tatăl faimosului aviator Lucky Lindy, a spus în felul următor:
"Sistemul financiar, a fost întors pe dos de Comitetul RF.
Acel comitet administrează sistemul
financiar prin autoritatea unui grup de speculanţi pur si simplu.
Sistemul este privat, dirijat pentru singurul
scop de a obţine cele mai mari profituri posibile
din utilizarea banilor altor oameni."
Unul dintre cei mai mari critici ai RF din Congres care au vorbit
a fost fostul preşedinte al Casei Bancare
şi al Comitetului Etalonului Monetar în timpul anilor de criză.
Louis T. McFadden, republican din Pennsylvania, a spus în 1932:
"Avem în această ţară una dintre cele mai corupte
instituţii pe care lumea a cunoscut-o.
Mă refer la Comitetul RF... Această instituţie diabolică a împovărat...
populaţia SUA ... şi practic a falimentat guvernul nostru.
Acest lucru a fost realizat prin intermediul practicilor
corupte ale vulturilor bogaţi care o controlează."
Senatorul Barry Goldwater a fost un critic frecvent al RF:
"Majoritatea americanilor nu au o înţelegere reală a
operaţiei creditorilor de bani internaţionali.
Conturile Sistemului RF nu au fost niciodată verificate.
El operează în afara controlului Congresului
şi manipulează creditul SUA."
RF cu adevărat, deşi nu este o parte a Guvernului Federal,
este cu mult mai puternic decât Guvernul Federal;
este mult mai puternic decât preşedintele, Congresul şi Curţile de Justiţie.
Mulţi oameni mă provoacă pe această temă, dar permiteţi-mi să-mi dovedesc cazul:
RF determină care este plata pe care o persoană medie o va face pentru o maşină,
care va fi plata caselor lor şi dacă vor avea o slujbă sau nu.
Şi vă spun eu, acesta este control total.
Iar RF este cel mai mare si
unic creditor al Guvernului SUA.
Ceea ce ne spun proverbele... împrumutatul este servitorul creditorului.
Ceea ce trebuie să înţelegem
este că din momentul în care constituţia a fost adoptată
până în ziua de azi, tipii care profită de pe urma băncilor centrale private,
aşa *** Madison îi numea "Inginerii financiari", au dus o bătălie continuă
de a controla cine va imprima banii Americii.
De ce este aşa de important cine imprimă banii?
Gândiţi-vă la bani ca la orice alt produs.
Dacă deţii monopolul asupra unui produs de care toată lumea are nevoie
şi nimeni nu are suficient din el, există o mulţime de căi de a face profit
Şi de asemenea exerciţi o imensă influenţă politică.
Despre asta este vorba în această luptă.
De-a lungul istoriei SUA puterea banilor a oscilat
de la Congres la unele bănci centrale private.
Părinţii fondatori ştiau de relele băncilor centrale private.
În primul rând, ei au văzut *** banca privată centrală Britanică, Banca Angliei
a ridicat datoria naţională britanică în aşa de mare măsură
că parlamentul a fost forţat să pună taxe nedrepte
pe coloniile americane.
De fapt, aşa *** vom vedea mai târziu
Benjamin Franklin a spus că asta a fost adevărata cauză a revoluţiei americane.
Majoritatea părinţilor fondatori au înţeles pericolul bancar potenţial
şi s-au temut de acumularea de avere şi putere a bancherilor.
Jefferson a spus-o în felul următor:
"Cred sincer că instituţiile bancare sunt
mai periculoase pentru libertăţile noastre decât armatele.
Puterea de a emite ar trebui luată băncilor
şi returnată oamenilor, cărora le aparţine de drept."
Scurta declaraţie a lui Jefferson este de fapt soluţia
la toate problemele noastre de azi.
Se merită repetat: "Puterea de a emite ar trebui
luată băncilor şi returnată oamenilor,
cărora le aparţine de drept."
James Madison, principalul autor al Constituţiei, a fost de acord.
Foarte interesant, el i-a numit pe aceia din spatele păcălelii băncii centrale
"Ingineri financiari". Madison a criticat cu putere acţiunile lor:
"Arhivele istorice arată că inginerii financiari au folosit orice formă de abuz,
intrigă, înşelătorie şi mijloace violente posibile ca
să-şi menţină controlul asupra guvernelor prin controlul banilor şi a emiterii lor."
Bătălia pentru cine emite banii noştri
a fost problema centrală de-a lungul istoriei SUA.
Războaiele sunt purtate pentru asta, crizele sunt cauzate pentru a obţine asta.
Totuşi, după primul război mondial această bătălie a fost
rareori menţionată în ziare sau cărţi de istorie.
De ce?
Prin intermediul primului război mondial, inginerii financiari cu averea lor dominantă
au preluat controlul majorităţii presei naţionale.
De-a lungul istoriei SUA această bătălie
pentru cine are puterea de a emite banii noştri a fost furibunda.
De fapt a trecut dintr-o mana in alta de 8 ori incepand din 1764,
totuşi acest fapt a dispărut efectiv din vizorul public
pentru mai mult de trei generaţii,
în spatele unui ecran de fum emis de "majoretele" RF din mass media.
Până când nu ne vom opri să vorbim despre deficite şi cheltuielile guvernului
şi începem să vorbim despre cine controlează câţi bani avem,
totul este doar un mare joc de suprafaţă (lipsit de substanţă n.t.)
O completă şi totală înşelătorie.
Nu contează dacă aprobi un
amendament la Constituţie mandatând un buget echilibrat.
Situaţia noastră va deveni doar din ce în ce
mai rea până când nu vom smulge din rădăcini cauza acestei probleme.
Care este solutia la problema noastra nationala?
În primul rând educaţia.
Asta este ceea ce face această prezentare video.
Dar în al doilea rând noi trebuie să acţionăm.
Noi trebuie să luăm înapoi puterea de a emite proprii noştri bani.
Emiterea propriilor noştri bani nu este o soluţie radicală, vreau să subliniez asta.
Este aceeaşi soluţie folosită în diferite momente din istoria SUA de oameni ca:
Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Andrew
Jackson, Martin Van Buren şi Abraham Lincoln.
Deci, ca să facem o socoteală:
în 1913, Congresul i-a dat unei bănci centrale independente,
descriptiv numită Rezerva Federală,
un monopol în ceea ce priveşte emiterea banilor americani
şi datoria generată de aceste corporaţii private 166'
este ceea ce ucide economia americană.
Aşa că RF este acum cea mai puternică bancă centrală din lume.
Deci, de unde a venit această idee?
Ca să înţelegem cu adevărat importanta problemei
trebuie să călătorim înapoi în Europa. 170'
2.Schimbatorii de bani, Inginerii financiari, Finantistii, Bisnitarii, Camatarii, etc.
Cine sunt aceşti ingineri financiari de care a vorbit James Madison?
În Biblie, cu 2000 de ani în urmă,
Iisus a gonit bisnitarii din templu.
A fost singura dată când Iisus a folosit forţa în timpul vieţii sale.
Ce făceau bisnitarii în templu?
Când evreii au venit în Ierusalim să plătească taxa lor de templu,
ei puteau să plătească doar cu o monedă specială
jumătatea de shekel a sanctuarului.
Aceasta era o jumătate de uncie de argint pur de aproximativ această mărime.
Era singura monedă din zonă la acea vreme, care era argint pur, de o greutate stabilită,
fără imaginea împăratului păgân.
Aşadar pentru evrei, jumătatea de shekel era singura monedă acceptată de Dumnezeu.
Dar aceste monede nu erau din abundenţă.
Bisnitarii i-au acaparat de pe piaţă pentru ei.
Apoi le-au crescut preţul, ca la orice alt fel de produs
până acolo unde putea să suporte piaţa...
Cu alte cuvinte, bisnitarii făceau
profite exorbitante deoarece ei deţineau un monopol virtual pe bani.
Evreii trebuiau să plătească orice doreau aceştia.
Penru Iisus, asta viola în totalitate sanctitatea casei lui Dumnezeu. 190'
Imperiul Roman
Dar înşelătoria schimbului de bani nu a pornit în zilele lui Iisus.
Cu 200 de ani înainte de Christos, Roma avea probleme cu schimbătorii de bani.
Doi împăraţi romani timpurii au încercat să diminueze puterea schimbătorilor de bani
prin reformarea legilor cămătăriei
şi limitarea deţinerii de terenuri la 500 de acri.
Amândoi au fost asasinaţi.
În anul 48 Î.Ch,
Julius Caesar a luat puterea de a bate moneda de la schimbătorii de bani
şi a fabricat monede pentru beneficiul tuturor.
Cu această nouă, îmbelşugată rezervă de bani, el a construit măreţe proiecte publice.
Făcând bani din belşug, Cezar a câştigat simpatia oamenilor obişnuiţi.
Dar schimbătorii de bani l-au urât.
Unii cred că acesta a fost un factor important în asasinarea lui Cezar.
Un lucru este sigur: odată cu moartea lui Cezar
a venit şi decesul belşugului monetar în Roma.
Taxele au crescut şi aşa şi corupţia.
La fel ca în cazul Americii de azi, cămătăria şi deprecierea monezii au devenit lege.
În final, rezerva romană de bani a fost redusă cu 90%.
Ca rezultat, oamenii obişnuiţi şi-au pierdut pământurile şi casele
aşa *** este pe cale să se întâmple curând în America.
Odată cu decesul belşugului de bani,
masele şi-au pierdut încrederea în guvernul roman şi au refuzat să-l susţină.
Roma a plonjat într-o beznă a epocilor întunecate.
4. Aurarii
La 1000 de ani după moartea lui Christos, schimbătorii de bani,
cei care împrumutau şi manipulau cantitatea de bani
erau activi în Anglia medievală.
În realitate, ei erau aşa de activi,
că acţionând împreună, puteau manipula întreaga economie engleză.
Aceştia nu erau bancheri în sine.
Inginerii financiari erau, în general, aurarii.
Ei erau primii bancheri deoarece ei au început să ţină aurul altor oameni,
pentru siguranţă, în tainiţele lor.
Primii bani de hârtie erau doar o chitanţă pentru aurul lăsat la aurar.
Banii de hârtie au prins la public deoarece era mult mai convenabil
decât să care de colo-colo o mulţime de aur greu şi monede de argint.
La un moment dat, aurarii au observat că numai o mică parte a depozanţilor
s-au întors şi au cerut aurul lor măcar o dată.
Aurarii au început să înşele sistemul.
Ei au descoperit că pot tipări mai mulţi bani decât aur aveau
şi, de obicei, nimeni nu remarca asta.
Apoi ei puteau împrumuta aceşti extra bani şi să colecteze dobândă pe ei.
Aceasta a fost naşterea activităţii bancare a rezervei fracţionare.
Asta înseamnă împrumutarea altora cu mult mai mulţi bani decât ai tu capital în depozit.
Deci, dacă 1000 de dolari în aur erau depozitaţi la ei
ei puteau împrumuta aproape 10.000 de dolari ca bani de hârtie
şi puteau obţine dobândă pe ei şi nimeni nu putea descoperi înşelăciunea.
Prin aceste mijloace, aurarii au acumulat din ce în ce mai multă avere
şi au folosit această prosperitate să acumuleze din ce în ce mai mult aur.
Astăzi această practică de a împrumuta mai mulţi bani decât rezervele existente
este cunoscută ca activitate bancară a rezervei fracţionare.
Fiecărei bănci din SUA i se permite să împrumute
cel puţin de 10 ori mai mulţi bani decât au ei de fapt.
Asta este ceea ce fac ei prin taxarea, să spunem, a 8% dobândă.
Cu adevărat nu este 8%/an, care este venitul lor, este 80%.
De aceea clădirile bancare sunt întotdeauna cele mai mari din oraş.
Dar nu înseamnă asta că toată
această dobândă sau toată activitatea bancară ar fi ilegală? Parţial.
În Evul Mediu legea canonică, legea bisericii catolice, a interzis
taxarea dobânzii pe împrumuturi.
Acest concept a urmat învăţăturile lui Aristotel şi a sfântului Thomas Aquinas.
Ei spuneau că scopul banilor era să servească membrii societăţii
pentru a facilita schimbul de bunuri necesare trăirii unei vieţi virtuoase.
Dobânda, în credinţa lor, împiedică acest lucru
prin punerea unei poveri inutile în folosinţa acestor bani.
Cu alte cuvinte, dobânda era contrară raţiunii şi dreptăţii.
Reflectând legea bisericii în Evul Mediu,
Europa a interzis punerea de dobânzi pe împrumuturi
şi au socotit-o ca pe o crimă numită cămătărie.
Pe măsură ce a crescut comerţul, deci şi oportunităţile de investiţii
s-au ivit în Evul Mediu târziu,
s-a ajuns la recunoaşterea că împrumutul de bani avea un cost pentru creditor.
Atât ca risc dar şi ca oportunităţi pierdute.
Aşa că unele schimbări au fost permise, dar nu dobândă în sine.
Dar toţi moraliştii, nu contează de ce religie, condamnau frauda,
opresiunea săracilor şi injustiţia ca fiind clar imorală.
Aşa *** vom vedea, împrumutul rezervei fracţionare
îşi are rădăcina în fraudă, rezultând o sărăcie larg răspândită
şi reduce valoarea banilor oricui.
Vechii aurari au descoperit că extra profiturile se pot face prin
creşterea economică între bani uşor făcuţi şi bani greu făcuţi.
Când făceau ca banii să fie mai uşor de
împrumutat, atunci cantitatea de bani din circulaţie creştea.
Banii erau din belşug.
Oamenii luau mai multe împrumuturi să-şi extindă afacerile.
Dar apoi inginerii financiari "strângeau cureaua" rezervei de bani.
Ei făceau ca împrumuturile să fie mai dificil de obţinut.
Ce s-ar întâmpla? Exact ce se întâmplă astăzi.
Un anumit procent al populaţiei nu mai poate returna împrumuturile anterioare
şi nu mai pot lua noi împrumuturi ca să le plătească pe cele vechi.
Aşa că, ei au fost falimentaţi şi au trebuit să-şi
vândă averile aurarilor la preţ de câţiva penny la un dolar.
Acelaşi lucru se întâmplă încă şi astăzi.
Numai că astăzi noi numim asta "creşterea economiei",
"suişuri şi coborâşuri ale ciclului de afaceri".
5. Răbojul
Ca şi Iulius Cezar, regele Henry I al Angliei
a reuşit, în sfârşit, să ia puterea banilor din mâna aurarilor
în jurul anului 1100 D.Ch.
Henry ar fi putut să folosească orice pe
post de bani: chochilii de scoici, pene sau chiar balegă de iac,
aşa *** se folosea adesea în provinciile de nord din Tibet.
Dar el a inventat cel mai neobişnuit sistem financiar din istorie. Se numea
sistemul răbojului.
Aici am unul dintre puţinele exemple care au supravieţuit
ale acestei forme de bani britanici,
care au durat 726 de ani, până în 1826.
Un răboj.
Sistemul răbojului a fost adoptat pentru a evita
manipularea monetarului de către aurari.
Răboajele au fost fabricate din beţe de lemn şlefuite.
Crestăturile erau tăiate de-a lungul unei laturi a băţului ca să indice valoarea.
Apoi răbojul era împărţit de-a lungul său printre crestături
astfel încât ambele părţi să păstreze o înregistrare a crestăturilor.
Regele a ţinut o jumătate ca să îl protejeze impotriva contrafacerii.
Apoi el ar fi consumat cealaltă jumătate în economie şi ar fi circulat ca bani.
Acest răboj particular este uriaş şi reprezenta 25.000 de lire.
Unul dintre deţinătorii originari de acţiuni în Banca Angliei
şi-a cumpărat părţile originare cu un răboj.
Cu alte cuvinte, el a cumpărat acţiuni în cea mai puternică corporaţie din lume
cu un băţ de lemn.
Este ironic că după formarea sa în 1694
Banca Angliei a atacat sistemul răbojului;
deoarece erau bani în afara puterii inginerilor financiari,
aşa *** regele Henry I dorise să fie.
De ce acceptaseră oamenii beţele de lemn ca şi bani? Asta este o întrebare bună.
De-a lungul istoriei oamenii au încercat aproape orice credeau ei că are valoare.
Vedeţi, secretul este că banii sunt doar
ceea ce oamenii sunt de acord să folosească pe post de bani.
Ce sunt banii noştrii astăzi? Cu adevărat sunt doar hârtie.
Dar uitaţi care e şmecheria:
Regele Henry I a ordonat ca răboajele să fie folosite să plătească taxele regelui.
Această creare la comandă de răboaje
i-a făcut imediat să circule şi să fie acceptaţi ca şi bani.
A funcţionat bine. De fapt, nici un alt fel de bani nu au
funcţionat aşa de bine şi de mult ca răbojul.
Ţineţi minte că imperiul Britanic a fost ridicat sub sistemul răbojului.
Sistemul răbojului a avut succes în ciuda faptului
că inginerii financiari l-au atacat constant
oferind sistemul de monede de metal ca şi competiţie.
Cu alte cuvinte, monedele de metal nu au ieşit niciodată complet din circulaţie,
dar răbojul a rezistat deoarece era bun la plata taxelor.
În fine, în anii 1550 Henry VIII a relaxat legiile legate de cămătărie.
Schimbătorii de bani nu au pierdut nici o clipă în a se reafirma.
Ei şi-au făcut rapid bani de aur şi argint, din belşug, pentru mai multe decade.
Dar când Regina Maria a preluat tronul şi a întărit legile împotriva cămătăriei din nou,
schimbătorii de bani şi-au reînnoit provizia de monezi de aur şi argint
forţând economia să se împovăreze.
Când sora Reginei Maria, Regina Elizabeth I a preluat tronul
ea a fost determinată să recâştige controlul asupra banilor englezi.
Soluţia sa a fost să emită monede din aur şi argint din trezoreria publică
şi să preia controlul rezervei de bani de la schimbătorii de bani.
Deşi controlul banilor nu a fost singura cauză a Revoluţiei Engleze din 1642,
diferenţele religioase alimentand conflictul,
politica monetară a jucat totuşi un rol important.
Finanţat de schimbătorii de bani, Oliver Cromwell
l-a răsturnat în final pe regele Charles,
a curăţat parlamentul şi l-a trimis pe rege la moarte.
Schimbătorilor de bani li s-a permis apoi imediat să-şi consolideze puterea financiară.
Rezultatul a fost că pentru următorii 50 de ani
schimbătorii de bani au aruncat
Marea Britanie într-o serie de războaie costisitoare.
Ei au preluat o milă pătrată de proprietate în Londra numita şi 'City of London'.
Această zonă este şi astăzi cunoscută ca fiind una dintre cele mai puternice trei
centre financiare din lume.
Conflictele cu regii Stuart au condus schimbătorii de bani din Anglia
să se combine cu cei din Olanda
pentru a finanţa invazia lui William de Orange, care i-a răsturnat pe Stuarti
in 1688 şi a preluat tronul englez.
6. Banca Angliei
Pe la sfârşitul anilor 1600, Anglia era într-o ruină financiară.
Aproximativ 50 de ani de războaie continue cu Franţa şi cu Olanda au istovit-o.
Disperaţi, oficialii guvernamentali s-au întâlnit cu
schimbătorii de bani să-i implore ca să-i împrumute pentru scopurile lor politice.
Preţul a fost ridicat: o bancă privată consacrată guvernamental
care putea emite bani creaţi din nimic.
A fost să fie prima bancă centrală privată din lumea modernă,
Banca Angliei.
Deşi a fost numită în mod înşelător Banca Angliei pentru a face populaţia obişnuită
să creadă că a fost o parte a guvernului, ea nu a fost.
Ca orice altă corporaţie privată, Banca Angliei
a vândut participaţiuni ca să pornească.
Investitorii, ale căror nume nu au fost dezvăluite niciodată,
se presupune că ar fi pus până la 1,25 milioane de lire sterline în monezi de aur
ca să cumpere acţiunile lor la bancă
dar numai 750,000 de lire sterline au fost primite.
În ciuda acestui fapt, banca a fost înfiinţată la momentul potrivit în 1694
şi a pornit afacerea de împrumuturi
cu sume de câteva ori mai mari decât aveau ei în rezerve,
toate cu dobândă.
În schimb, noua bancă ar împrumuta
politicienilor britanici câţi bani ar vrea
atâta timp cât ei le asigură plata dobânzii prin directa taxare a poporului britanic.
Aşa că legalizarea Băncii Angliei
s-a cifrat la nimic mai mult decât la contrafacerea legală
a monedei naţionale pentru câştigul privat al bancherilor.
Din nefericire aproape toate naţiunile au acum o bancă centrală privată
folosind Banca Angliei ca un model de bază.
Puterea acestor bănci centrale este de aşa natură
că în curând ele or să preia controlul total asupra economiei naţionale.
În curând va fi o plutocraţie, condusă de cei bogaţi.
Ar fi ca şi *** ai pune controlul armatei în mâinile mafiei.
Pericolul tiraniei ar fi extrem.
Da, avem nevoie de bănci centrale. Nu, nu avem nevoie de ele în mâini private.
Înşelătoria băncii centrale private este, de fapt, o taxă ascunsă.
Naţiunea vinde creanţe băncii centrale pentru a plăti lucruri
pentru care guvernul nu are voinţa politică să ridice taxele şi să plătească pentru ele.
Creanţele sunt cumpărate cu bani pe care banca centrală îi creează din nimic.
Mai mulţi bani în circulaţie fac ca banii dvs. să valoreze mai puţin.
Guvernul obţine câţi bani are nevoie
şi populaţia plăteşte pentru toţi, în inflaţie.
Frumuseţea planului este că nici măcar o persoană dintr-o mie
nu-şi poate da seama de asta deoarece este în mod intenţionat
ascuns în spatele unei bolboroseli economice care sună complex.
Odată cu formarea Băncii Angliei naţiunea a fost curând scăldată în bani.
Preţurile în întreaga ţară s-au dublat.
Împrumuturi masive au fost permise pentru aproape orice schemă nebunească.
Una dintre idei propunea să sece Marea Roşie
pentru a se recupera aurul presupus pierdut atunci când
armata egipteana s-a înecat urmărindu-i pe Moise şi pe israeliţi.
Până în 1698, datoria guvernului a crescut de la
cei 1.25 milioane de lire sterline la 16 milioane de lire sterline.
Normal, taxele au crescut şi au tot crescut pentru a plăti pentru toate astea.
Cu rezerva de bani britanică ferm în controlul lor
economia britanică a început un roller
coaster sălbatic de perioade de avânt şi depresii
- exact acel gen de lucru pe care o bancă privată centrală
pretinde că e determinată să-l prevină.
Există două lucruri care cred că sunt
intrinseci, nu numai în ceea ce priveşte
Banca Angliei, ci băncile centrale în generalŞ
Primul este o implicare în formularea politicii monetare
cu obiectivul specific de a atinge stabilitatea monetară.
Totuşi, odată ce Banca Angliei a luat
controlul, lira sterlină rareori a fost stabilă.
Acum, haideţi să aruncăm o privire la Rothschild-zi,
familie despre care se spune că este cea mai bogată familie din lume.
7. Apariţia Rothschild-zilor
Acesta este Frankfurt, Germania.
La 50 de ani după ce Banca Angliei şi-a deschis porţile
un aurar pe nume Amshel Moses Bauer
şi-a deschis un magazin de monezi şi o contabilitate în 1743
Şi pe uşă el a plasat un semn reprezentând un vultur roman şi un scut roşu.
Magazinul a devenit cunoscut ca "firma scutului roşu" sau în germană "Rothschild".
Când fiul său, Amschel Mayer Baeur, a moştenit afacerea
el a decis să schimbe numele familiei în "Rothschild".
Amschel a realizat curând că împrumutând bani guvernelor şi regilor
era mult mai profitabil decât să împrumute indivizi privaţi.
Nu numai că împrumuturile erau mai mari, dar ele erau asigurate de taxele naţiunii.
Mayer Rothschild a avut 5 fii.
El i-a antrenat pe toţi în meşteşugul creării de bani şi apoi i-a trimis
în marile capitale ale Europei să deschidă sucursale ale afacerii bancare familiale.
Primul său fiu, Amschel Mayer, a stat în
Frankfurt pentru a avea grijă de banca din oraşul natal.
Al doilea fiu, Solomon a fost trimis la Vienna.
Al 3-lea fiu al său, Nathan, a fost în mod clar cel mai deştept.
Nathan a fost trimis la Londra la vârsta de 21 ani, in 1798,
la 100 de ani după fondarea Băncii Angliei.
Al 4-lea fiu al său, Karl, a mers la Napoli
şi cel de-al 5-lea fiu, Jacob, a mers la Paris.
In 1785 Mayer Rothschild şi-a mutat întreaga sa familie în această casă mai mare,
o locuinţă cu 5 etaje împărţită cu familia Schiff.
Această casă a fost numită "Green Shield" - "Scutul verde".
Rothschild-zii şi Shiffs-tii vor juca
un rol central în restul istoriei financiare Europene şi a SUA.
Rothschild-zii au încetat să mai facă
afaceri cu regalitatea europeană aici la William's Hall,
palatul celui mai bogat om din Germania.
De fapt, al celui mai bogat monarh din toată Europa, Prinţul William Hess Casell.
La început Rothschild-zii îl ajutau doar pe William să speculeze în monezi preţioase.
Dar când Napoleon l-a trimis pe prinţul William în exil,
William i-a trimis 500.000 de lire sterline,
o sumă gigantică la acea vreme,
lui Nathan Rothschild in Londra cu instrucţiuni să cumpere console,
obligaţiuni guvernamentale britanice,
cunoscute de asemenea şi ca rezerve guvernamentale britanice.
Dar Rothschild a folosit banii pentru propriile sale interese.
Cu Napoleon în cădere liberă
oportunităţile investiţiilor pe timp de război erau aproape nelimitate.
William s-a întors aici undeva înainte de bătălia de la Waterloo din 1815.
El i-a somat pe Rothschild-zi şi şi-a cerut banii înapoi.
Rothschild-zii i-au returnat prinţului William banii
cu dobânda consolelor britanice
şi i-ar fi plă*** jumătate din investiţia care a fost cu adevărat făcută.
Dar Rothschild-zii au păstrat toate profiturile anterioare
pe care le-au făcut, folosindu-se de banii prinţului William.
Nathan Rothschild s-a lăudat mai târziu că în cei 17 ani cât a fost în Anglia
şi-a crescut rezerva sa originală de 20.000 de lire sterline
pe care i-a dat-o tatăl său de 2.500 de ori.
Prin cooperarea în interiorul familiei, Rothschild-zii au devenit incredibil de bogaţi.
Pe la mijlocul anilor 1800 ei au dominat toată activitatea bancară din Europa
şi erau cu siguranţă cea mai bogată familie din lume.
Ei l-au finanţat pe Cecil Rhodes, făcând posibil ca el să instaureze
un monopol pe diamantele şi câmpurile aurifere din Africa De Sud.
În America, ei i-au finanţat pe Herman-şi în căi ferate,
pe Vanderbil-ţi în drumuri şi presă
şi pe Carnegie în industria oţelului, printre multe altele.
De fapt, de-a lungul primului război mondial
J.P. Morgan a fost învăţat să fie cel mai bogat om din America.
Dar s-a descoperit după moartea sa
că era de fapt un locotenent al Rothschild-zilor.
Când testamentul lui Morgan a fost făcut public
s-a descoperit că el deţinea doar 19% din companiile J.P. Morgan.
Pe la 1850, James Rothschild, capul ramurii franceze a familiei
ar fi spus că valorează 600 milioane de franci francezi,
cu 150 de milioane mai mult decât toate celelalte bănci din Franţa puse la un loc.
El a construit un palat numit Fariere la est de Paris.
Wilhelm I a exclamat când l-a văzut "Regii nu îşi pot permite
asta, el nu poate aparţine decât unui Rothschild."
Un alt comentator francez al secolului al 19-lea a spus-o în felul următor:
"Nu există decât o singură putere în Europa şi aceasta este Rothschild".
Nu există nici o dovadă că poziţia lor
predominantă în finanţele europene şi mondiale s-a schimbat.
Acum, haideţi să ne uităm la rezultatele pe
care Banca Angliei le-a avut asupra economiei britanice
şi *** aceasta a fost mai târziu cauza rădăcină a Revoluţiei Americane.
08. Revoluţia Americană
Pe la mijlocul anilor 1700, imperiul
Britanic era aproape de apogeul puterii sale în lume.
Dar Anglia a luptat în patru războaie costisitoare în Europa
de la crearea băncii sale centrale private, Banca Angliei.
Costul a fost, din nou, mare.
Pentru a finanţa aceste războaie, parlamentul britanic
de aici, a împrumutat masiv de la bancă.
Pe la mijlocul anilor 1700 datoria guvernului de aici din Anglia
a fost de 140 milioane de lire sterline, o sumă exorbitantă pentru acele zile.
În consecinţă, guvernul britanic s-a înrolat într-un program
de a încerca să-şi mărească veniturile din Coloniile Americane
ca să-şi poată plăti dobânzile la bancă.
Dar în America a fost o poveste diferită.
Flagelul băncilor centrale private încă nu lovise.
Să ne întoarcem la Sala Independenţei din Philadelphia
unde Declaraţia de Independenţă şi Constituţia au fost semnate.
Pe la mijlocul anilor 1700, pre-revoluţionara Americă era încă destul de săracă.
A existat o reducere severă de monede din metal preţios pentru schimbul de bunuri
aşa că primii colonizatori au fost forţaţi să
experimenteze imprimarea propriilor lor bancnote.
Unele din aceste experimente au fost de succes.
Franklin a fost un mare susţinător al coloniilor
care-şi imprimau propriile lor bancnote.
In 1757 Franklin a fost trimis la Londra. 531'
A sfarsit prin a sta 18 ani aici, pana aproape de inceperea Revolutiei Americane.
În această perioadă coloniile americane au început să emită proprii lor bani.
Numiţi Înscrisuri Coloniale, această încercare a fost foarte înfloritoare.
A oferit un mediu sigur de schimb
şi de asemenea a ajutat la asigurarea unui sentiment de unitate între colonii.
Reţineţi, Înscrisurile Coloniale erau doar bani de hârtie,
bani lipsiţi de dobândă, imprimaţi în interesul public
şi nu erau susţinuţi de monezi de aur sau de argint.
Cu alte cuvinte era un ordin, un etalon monetar unic.
Într-o zi, oficialii Băncii Angliei l-au întrebat pe Franklin *** va contabiliza
prosperitatea nou descoperită a coloniilor.
Fără să ezite el a răspuns: "Asta e simplu. În colonii noi emitem proprii noştri bani.
Se numesc "Înscrisuri Coloniale".
Noi îi emitem în proporţie potrivită la cererea comercială şi a industriei 544'
pentru a face o trecere usoara de la producatori la consumatori.
În acest mod, creând pentru noi înşine proprii noştri bani de hârtie,
le controlăm puterea de cumpărare şi nu avem nici o dobândă de plă*** nimănui!
Asta era doar de bun simţ pentru Franklin,
dar vă puteţi imagina impactul pe care l-a avut asupra Băncii Angliei!
America învăţase secretul banilor
şi acest duh trebuie să fie returnat în lampa sa cât mai curând posibil.
Drept rezultat, parlamentul s-a grăbit să adopte Legea Monedei în 1764.
Asta a interzis oficialilor coloniali să emită proprii lor bani
şi le-a ordonat să plătească toate taxele viitoare în monede de aur sau argint.
Cu alte cuvinte, au forţat coloniile să adopte etalonul aurului sau argintului.
Pentru aceia care încă mai cred că etalonul aurului
este răspunsul la problemele monetare ale Americii din prezent,
priviţi ce i s-a întâmplat Americii după asta.
Scriind în autobiografia sa, Franklin a zis:
"Într-un an condiţiile erau aşa de contrare, încât era prosperităţii s-a sfârşit
şi o criză s-a instalat în aşa măsură
că străziile coloniilor s-au umplut de şomeri."
Franklin susţine că aceasta a fost chiar cauza de bază a Revoluţiei Americane.
Aşa *** Franklin a spus-o în autobiografia sa:
"Coloniile ar îndura cu plăcere mica taxă pe ceai şi alte chestiuni
dacă Anglia nu le-ar fi luat coloniilor banii,
ceea ce a creat şomaj şi frustrare.
Inabilitatea coloniştilor de a deţine
puterea de a emite proprii bani mereu în afara mâinilor acaparatoare ale lui George III
şi a bancherilor internaţionali, a fost motivul PRIMAR pentru Revoluţia Americană."
Până în momentul în care primele focuri au fost trase în
Lexington-Massachusetts în 19 aprilie 1775,
coloniile au fost secate de monezile de aur şi argint de către taxarea britanică.
Drept urmare, guvernul continental
nu a avut nici o altă opţiune decât să imprime bani ca să finanţeze războiul.
La începutul revoluţiei, rezerva de bani era de 12 milioane de dolari.
Pe la sfârşitul războiului era aproape 500 de milioane.
În consecinţă, moneda era practic fără valoare.
Pantofii se vindeau cu 500 de dolari perechea.
Înscrisurile Coloniale au funcţionat deoarece
au fost produşi atât cât să fie suficienţi ca să permită negoţul.
Aşa *** se plângea George Washington "Un vagon plin de bani
va cumpăra cu greu un vagon plin de provizii."
Astăzi, aceia care susţin moneda care are acoperire în aur
arată către această perioadă din timpul
Revoluţiei ca să demonstreze relele unei monede fără acoperire.
Dar amintiţi-vă, aceeaşi monedă a funcţionat
aşa de bine cu 20 de ani mai devreme în timp de pace,
că Banca Angliei a determinat parlamentul să o scoată în afara legii!
09. Banca Nord-Americană
Către sfârşitul Revoluţiei,
la întrunirea Congresului Continental de aici de la Sala Independenţei
era o nevoie disperată de bani.
In 1781 ei i-au permis lui Robert Morris, supraveghetorul lor financiar
să deschidă o bancă centrală privată.
Apropo, Morris era un om foarte bogat
care devenise şi mai bogat în timpul Revoluţiei,
prin negoţul cu materiale de război.
Numită Banca Americii de Nord,
noua bancă a fost modelată îndeaproape după Banca Angliei.
Băncii i s-a permis să practice activitatea bancară a rezervei fracţionare
ceea ce însemna că putea împrumuta bani pe care nu-i avea
şi apoi să perceapă dobândă pe ei.
Dacă dvs. sau eu am face asta pe cont propriu, am fi acuzaţi de fraudă, o crimă.
Carta băncii a cerut investitorilor să depună un capital iniţial de 400.000 de dolari.
Dar când Morris nu a fost capabil să strângă
banii, el şi-a folosit cu cinism puterea politică ca
să obţină pentru bancă aurul care fusese împrumutat Americii de Franţa.
Apoi el şi-a dat cu împrumut aceşti bani
sie însuşi şi prietenilor săi ca să-i reinvestească în participaţiuni la bancă.
Ca şi Băncii Angliei, acestei bănci i s-a oferit un monopol asupra monedei naţionale.
În curând, pericolele au devenit clare. Valoarea monedei a continuat să scadă.
Aşa că, 4 ani mai târziu, în 1785, carta băncii nu a fost reînnoită.
Liderul efortului de a închide banca, William Findley din Pennsylvania
a explicat problema în felul următor:
"Această instituţie, care nu are alt principiu în afara
avariţiei, nu va fi niciodată variată în obiectivul său...
de a absorbi toată bogăţia, puterea şi influenţa asupra SUA ..."
Citizen Observer
Oamenii din spatele Băncii Americii:
Alexander Hamilton, Robert Morris şi preşedintele băncii
Thomas Wiley, nu au renunţat.
Doar cu 6 ani mai târziu, Hamilton, apoi secretarul trezoreriei
şi mentorul său Morris, au înfipt o nouă
bancă centrală privată cu ajutorul noului congres.
Numită "Prima Bancă A SUA".
Thomas Whiley a servit din nou ca şi preşedinte al băncii.
Jucătorii au fost aceiaşi, doar că numele băncii a fost schimbat.
10. Convenţia Constituţională
In 1787, liderii coloniali s-au adunat în
Philadelphia să înlocuiască maladivele legi ale confederaţiei.
Aşa *** am văzut mai devreme, Thomas Jefferson şi
James Madison erau într-un mod de
netăgăduit împotriva băncilor private centrale.
Ei au văzut problemele cauzate de Banca Angliei.
Ei nu au vrut nimic asemănător, aşa *** Jefferson a spus mai târziu:
"Dacă poporul American va permite vreodată
băncilor private să controleze emiterea monezii lor,
mai întâi prin inflaţie, apoi prin deflaţie,
băncile şi corporaţiile care vor creşte în jurul acestora vor deposeda populaţia
de toate posesiunile până când copiii lor se vor trezi
oropsiţi pe continentul pe care părinţii lor l-au cucerit."
În timpul dezbaterii asupra viitorului sistemului monetar
un alt părinte fondator al SUA, guvernatorul Morris
a criticat aspru motivaţiile proprietarilor Băncii Nord Americane.
Guvernatorul Morris, şeful comitetului
care a scris partea finală a constituţiei,
cunoştea bine motivaţiile băncilor.
Împreună cu vechiul său şef, Robert Morris, guvernatorul Morris şi Alexander Hamilton
au fost aceia care au prezentat planurile originare ale Băncii Nord Americane
Congresului Continental în ultimul an al Revoluţiei.
Într-o scrisoare pe care i-a scris-o lui James Madison în 2 iulie 1787,
guvernatorul Morris i-a descris ceea ce se întâmpla cu adevărat:
"Bogaţii se vor strădui mereu să-şi stabilizeze
dominaţia şi să îi înrobească pe restul.
Ei mereu au făcut-o. O vor face mereu. Ei vor avea acelaşi efect aici ca oriunde altundeva,
dacă noi nu-i vom ţine, prin puterea guvernării, în sferele potrivite lor ..."
În ciuda dezertării guvernatorului Morris din gradele băncii,
Hamilton, Robert Morris, Thomas Wiling şi
bancherii lor europeni nu erau dispuşi să cedeze.
Ei au convins marea majoritate a delegaţilor Convenţiei Constituţionale
să nu ofere congresului putere unică de a emite bancnote.
Majoritatea delegaţilor încă se clătinau
din cauza inflaţiei sălbatice a monetarului tiparit pe hârtie din timpul revoluţiei.
Ei au uitat cât de bine au funcţionat Înscrisurile Coloniale înainte de război.
Dar Banca Angliei nu a uitat.
Schimbătorii de bani nu puteau accepta ca America să-şi imprime din nou banii proprii.
Constituţia este tăcută în această chestiune.
Regretabila imperfecţiune în redactare
a lăsat uşa larg deschisă pentru inginerii financiari
exact aşa *** plănuiseră.
11. Prima Bancă a SUA
În 1790, la mai puţin de 3 ani după ce Constituţia a fost semnată,
inginerii financiari au lovit din nou.
Noul secretar numit al trezoreriei, Alexander Hamilton,
a propus o lege congresului prin care cerea o nouă
bancă centrală privată.
Ca o coincidenţă, acela a fost exact anul în care Amschel Rothschild
a făcut declaraţia de la banca sa de top din Frankfurt, Germania:
"Lăsaţi-mă să emit şi să controlez banii unei naţiuni şi nu-mi pasă cine face legile."
Alexander Hamilton a fost un instrument al bancherilor internaţionali
şi a vrut să creeze Banca SUA şi aşa a făcut.
Foarte interesant, când Hamilton a absolvit şcoala de drept în 1782
primul sa însărcinare a fost să fie de ajutor lui Robert Morris,
capul Băncii Nord Americane.
De fapt, cu un an inainte, Hamilton i-a scris lui Morris o scrisoare spunând:
"O datorie naţională, dacă nu este excesivă, va fi pentru noi o binecuvântare naţională."
O binecuvântare pentru cine?
După un an de dezbatere intensă, în 1791,
congresul a trecut legea lui Hamilton şi i-au acordat o cartă de 20 de ani.
Noua bancă se va numi Prima Bancă A SUA (BUS).
Aici ne aflăm în faţa BUS, în Philadelphia.
Băncii i s-a dat un monopol asupra imprimării banilor SUA,
deşi 80% dintre acţiunile sale erau deţinute de investitori privaţi.
Restul de 20% ar fi fost cumpărat de guvernul SUA.
Dar motivul nu a fost de a oferi guvernului o parte din acţiuni,
era în principal acela de a oferi capitalul celorlalţi 80% dintre proprietari.
Aşa *** s-a întâmplat cu vechea Bancă
Nord Americană şi cu Banca Angliei înainte de asta,
deţinătorii de acţiuni nu au plă*** niciodată întreaga sumă pentru participaţiunile lor.
Guvernul SUA şi-a depus cele două milioane iniţiale în bani gheaţă
apoi banca prin intermediul vechii magii
al împrumutului rezervei fracţionare a dat cu împrumut investitorilor cartei sale
pentru ca ei să vină astfel mai tâziu cu restul de 8 milioane de capital
necesar pentru această investiţie, eliberată astfel de risc!
Ca şi Banca Angliei, numele BUS
a fost în mod deliberat ales ca să ascundă că era controlată privat.
Şi ca şi Banca Angliei, numele
investitorilor băncii nu au fost niciodată dezvăluite.
Mulţi ani mai târziu, era o vorbă obişnuită care spunea că
Rothschild-zii erau puterea din spatele vechii BUS.
Banca a fost vândută congresului ca o modalitate de a aduce stabilitate
sistemului bancar şi de a elimina inflaţia. Deci ce s-a întâmplat?
De-a lungul primilor 5 ani, guvernul SUA
a împrumutat 8.2 milioane de dolari de la BUS.
În aceeaşi perioadă de 5 ani, preţurile au crescut cu 72%.
Jefferson, ca nou Secretar de Stat,
a urmărit împrumutul cu tristeţe şi frustrare,
incapabil să-l oprească:
"Aş vrea să fi fost posibil să obţin un singur amendament la constituţia noastră
- să iau de la guvernul federal puterea lor de a împrumuta."
Milioane de americani simt la fel astăzi...
ei urmăresc cu o frustrare neputincioasă ***
guvernul federal împrumută economia americană în... uitare.
Aşadar, deşi a fost numită Prima Bancă a SUA,
nu a fost prima tentativă către o bancă privată centrală în această ţară.
În ceea ce priveşte Banca Nord Americană,
guvernul a depus majoritatea banilor gheaţă pentru a face să funcţioneze banca.
Apoi bancherii şi-au împrumutat banii
unii altora pentru a cumpăra restul de acţiuni din bancă.
A fost o înşelătorie, pur şi simplu.
Şi ei nu ar trebuit să fie în stare să scape cu asta pentru mult timp.
Dar mai întâi, trebuie să călătorim înapoi în Europa
ca să vedem *** un singur om a fost în stare să manipuleze întreaga economie britanică
prin obţinerea primei ştiri legată de înfrângerea lui Napoleon.
12. Ascensiunea lui Napoleon la Putere
Aici în Paris, Banca Franţei a fost organizată în 1800
exact ca şi Banca Angliei.
Dar Napoleon a decis ca Franţa să se elibereze de datorie
şi nu a avut niciodată încredere în Banca Franţei.
El a declarat că atunci când guvernul depinde de bancheri pentru bani,
bancherii, nu liderii guvernului, sunt la control:
"Mâna care dă este deasupra celei care ia.
Banii nu au ţară de origine; finanţatorii sunt lipsiţi de patriotism şi fără decenţă;
singurul lor scop este profitul."
Întorcându-ne în America, un ajutor neaşteptat pentru Napoleon era pe cale să vină.
In 1800 Thomas Jefferson aproape l-a înfrânt pe
John Adams ca să devină cel de-al treilea preşedinte al SUA.
Prin 1803, Jefferson şi Napoleon au făcut o înţelegere.
SUA i-ar da lui Napoleon 3 milioane de dolari în aur
pentru o mare bucată de pământ la vest de
râul Mississippi, achiziţionarea Louisiana-ei.
Cu acei 3 milioane de dolari, Napoleon a
alcătuit rapid o armată şi a pornit de-a lungul Europei, cucerind totul în calea sa.
Dar Banca Angliei s-a ridicat rapid împotriva lui.
Ei au finanţat fiecare naţiune din calea sa, recoltând enormele profituri de război.
Prusia, Austria şi în final Rusia
toate au intrat profund în datorii într-o încercare zadarnică de a-l opri pe Napoleon.
4 ani mai târziu, cu armata principală în Rusia,
la 30 de ani, Nathan Rothschild, capul biroului din Londra al familiei Rothschild
s-a ocupat personal de un plan îndrăzneţ
de a introduce pe furiş o încărcătură foarte
necesară de aur în Franţa pentru a finanţa un atac
al ducelui de Wellington din Spania.
Nathan s-a lăudat mai târziu la o petrecere din
Londra că a fost cea mai bună afacere pe care a făcut-o vreodată.
Nu ştia că va face afaceri mult mai bune în viitorul apropiat.
Atacurile lui Wellington dinspre sud şi alte înfrângeri
l-au forţat pe Napoleon să cedeze în final şi
Louis al 18-lea a fost încoronat rege.
Napoleon a fost exilat în Elba, o mică insulă pe coasta Italiei
- presupus exilat din Franţa pentru totdeauna.
Cât timp Napoleon a fost în exil în Elba,
înfrânt temporar de Anglia cu ajutorul financiar al familiei Rothschild,
America încerca de asemenea să se elibereze de banca sa centrală.
13. Moartea Primei Bănci
In 1811, o lege a fost propusă în faţa congresului
pentru a reînnoi carta Băncii SUA (BUS).
Dezbaterea s-a încins foarte tare
şi legislaturile, atât din Pennsylvania, cât şi din Virginia
au ratificat rezoluţia cerând congresului să închidă banca.
Presa independentă din vremurile acelea a atacat banca în mod deschis
numind-o "o mare escrocherie", "un vultur", "o viperă" şi o "cobră".
Oh, să ai o presă independentă încă odată în America!
Un politician numit P.B. Porter a atacat banca
de la pupitrul congresului, spunând că: "Dacă a fost reînnoită carta băncii, congresul:
(citez) va avea implantat în sânul acestei constituţii o viperă
care într-o zi va înţepa libertăţile acestei naţiuni în inimă!"(închid citatul)
Perspectivele nu arătau prea bine pentru bancă.
Unii redactori au susţinut atunci că Nathan Rothschild a avertizat că SUA
se va găsi pe sine implicată "într-un război dezastruos"
dacă nu ar fi reînnoită carta băncii...
Dar nu a fost suficient.
Când fumul s-a limpezit, legea reînnoită
a fost înfrântă de un singur vot din sală şi a fost în impas în senat.
Intre timp, cel de-al 4-lea preşedinte al SUA James Madison era la Casa Albă.
Amintiţi-vă, Madison a fost un oponent de neînduplecat al băncii.
Vicepreşedintele său, George Clinton a rupt
o legătură în senat şi a trimis banca, a Doua
Bancă centrală privată din America, în... uitare.
În mai puţin de 5 luni, Anglia a atacat SUA şi războiul din 1812 a început.
Dar britanicii, erau încă ocupaţi să se lupte cu Napoleon
aşa că războiul din 1812 s-a terminat la egalitate în 1814.
Deşi inginerii financiari erau căzuţi temporar, ei erau departe de a fi eliminaţi.
Le va lua doar alţi 2 ani
să readucă înapoi banca lor privată - mai mare şi mai puternică ca niciodată.
14. Waterloo
Dar acum, haideţi să ne întoarcem la Napoleon
deoarece nimic altceva în istorie nu demonstrează
mai clar ingeniozitatea familiei Rothschild
decât controlul lor asupra pieţei acţiunilor britanice imediat după Waterloo.
La începutul anului 1815, la un an după sfârşitul războiului din 1812 din America, 811'
Napoleon a fugit din exil si s-a intors la Paris.
Trupele franceze au fost trimise să-l captureze,
dar carisma lui Napoleon era de aşa natură
că soldaţii s-au regrupat în jurul vechiului lor lider
şi l-au proclamat împărat încă o dată.
În martie 1815 Napoleon a echipat o armată pe care ducele britanic Wellington
a înfrânt-o aproape 90 de zile mai târziu la Waterloo.
Câţiva scriitori susţin că Napoleon a împrumutat 5 milioane de lire sterline
de la Banca Angliei ca să se reînarmeze,
dar se pare că aceste fonduri au venit de fapt de la Casa Bancară Uebard din Paris.
Oricum, cam de la acest moment încolo, nu a fost ceva neobişnuit
pentru băncile centrale controlate privat să finanţeze ambele părţi ale războiului.
De ce ar finanţa o bancă centrală ambele părţi într-un război?
Deoarece războiul este cel mai mare generator de datorii dintre toate.
O naţiune va împrumuta orice sumă pentru victorie.
Cel care pierde este împrumutat exact atât cât să i se menţină
speranţa victoriei, iar învingătorului i se oferă exact atât cât să câştige.
De altfel, astfel de împrumuturi sunt de obicei condiţionate pe garanţia că
victoriosul va onora datoriile învinsului.
Acesta este câmpul de luptă de la Waterloo, la aproape 200 mile la NE de Paris
în ceea ce astăzi este Belgia.
Aici Napoleon a suferit înfrângerea sa finală,
dar nu înainte ca mii de englezi şi
francezi să-şi dea viaţa într-o zi de vară cetoasă, în iulie 1815.
Chiar acolo, pe 18 iulie 1815, 74,000 de ostaşi francezi
au întâlnit 67,000 de ostaşi din Anglia şi din alte naţiuni europene. 836'
Rezultatul era incert.
De fapt daca Napoleon ar fi atacat cu cateva ore mai devreme, 837'
probabil, ar fi câştigat bătălia.
Dar nu contează cine câştigă sau pierde pentru că în Londra,
Nathan Rothschild a folosit oportunitatea
pentru a încerca să obţină controlul asupra acţiunilor şi
a pieţei ipotecare şi, posibil, chiar asupra Băncii Angliei.
Rothschild a plasat un agent de încredere, un om pe nume Rothsworth,
în partea de nord a câmpului de bătălie, aproape de canalul englez.
Imediat ce bătălia a fost decisă, Rothsworth a traversat canalul.
El i-a dezvăluit ştirile lui Nathan Rothschild
cu 24 de ore în avans înaintea curierului lui Wellington.
Rothschild s-a grăbit către piaţa de acţiuni
şi-a ocupat poziţia sa obişnuită în faţa unei coloane vechi şi
toţi ochii erau pe el. Rothschild-zii aveau o reţea de comunicaţii legendară. 849'
Daca Wellington ar fi fost infrant si Napoleon ar fi invadat continentul din nou,
situaţia financiară britanică ar fi devenit într-adevăr gravă.
Rothschild părea întristat.
El a stat acolo nemişcat, cu ochii în pământ şi apoi dintr-odată a început să vândă!
Alţi investitori nervoşi au văzut că Rothschild vindea.
La prima impresie, reacţia sa nu putea să însemne decât
un singur lucru - că Napoleon trebuie să fi câştigat şi Wellington trebuie să fi pierdut.
Piaţa a început imediat să cadă.
Curând toată lumea îşi vindea consolele şi creanţele guvernamentale
şi preţurile au scăzut brusc. Apoi Rothschild a început să cumpere consolele
prin agenţii săi la o fracţiune din valoarea lor cu doar câteva ore înainte.
Mituri, legende aţi putea spune, nu? 100 de ani mai târziu
New York Times a publicat o poveste care spunea
că nepotul lui, Nathan, a obţinut un ordin judecătoresc pentru a opri apariţia
unei cărţi cu această poveste a bursei.
Familia Rothschild a susţinut că povestea era neadevărată şi calomniatoare. 864'
Dar curtea a respins apelul Rothschild-zilor si a ordonat 864''
familiei sa plateasca toate cheltuielile de judecata.
Aceeaşi autori susţin ceva mult mai interesant în legătură cu povestea şi anume că
a doua zi după bătălia de la Waterloo, în decurs de câteva ore
Nathan Rothschild a ajuns nu numai sa domine
piata de obligatiuni, dar de asemenea şi Banca Angliei.
Indiferent daca familia Rothschild a preluat controlul Bancii Angliei,
prima banca centrala detinuta in mod privat ale natiunilor europene importante si cea mai bogata
- un lucru este sigur. Pana la mijlocul secolului al 18-lea
Rothschild-zii au fost cea mai bogata familie din lume, indiscutabil.
Ei au dominat noua guvernare, piata de obligatiuni
si aveau ramificatii in alte banci si concerne industriale.
De fapt, restul secolului al 19-lea a fost cunoscut sub numele de 'Era Rothschild-zilor'. 875'
In ciuda acestei bogatii nemasurate, familia a cultivat in general o aura de invizibilitate.
Desi familia controla castigurile operatiunilor
industriale, comerciale, din minerit si turism,
doar o mana de alesi purtau numele Rothschild.
Pana la sfarsitul secolului al 19-lea, un expert estima
ca Rothschild-zii controlau jumatate din bogatiile lumii.
Indiferent de extinderea marii sale bogatii, este rezonabil sa presupunem
ca procentul sau din bogatia mondiala a crescut de atunci.
Dar inca de la inceputul secolului al 20-lea,
Rothschild-zii au cultivat cu succes conceptul ca
puterea lor s-a diminuat oarecum,
desi averea lor a continuat sa creasca.
A Doua Banca din Statele Unite
Intre timp in Washington, in 1816, la doar
un an dupa Waterloo si preluarea Bancii Angliei de catre Rothschild-zi,
congresul american a adoptat un proiect de lege care permitea
existenta unei alte banci centrale private. 891'
Aceasta banca a fost numita a Doua Banca a Statelor Unite.
Carta noii banci a fost o copie a bancilor precedente.
Guvernul USA urma sa detina 20% din actiuni
si toate acestea urmau sa fie platite cu prioritate de Trezoreria USA in depozitele bancii.
Apoi cu ajutorul magiei, imprumutul rezervei fractionale
a fost transformat in imprumuturi catre investitorii privati care apoi au
cumparat restul de 80% din actiuni.
Ca si pana acum, principalii detinatori de rezerve au ramas necunoscuti.
Dar este stiut ca cel mai mare pachet
de actiuni, circa 1/3 din total, a fost vandut strainilor.
*** a precizat un analist al momentului:
"Cu siguranta nu e nici o exagerare sa spunem ca a Doua Banca a Statelor Unite
avea radacini la fel de adanc infipte in Marea Britanie, cat si in America."
Deci pana in 1816, unii autori pretindeau ca
Rothschild-zii au preluat controlul Bancii Angliei
si au infiintat o noua banca centrala privata in America, de asemenea. 906'
Andrew Jackson
Dupa 12 ani de manipulare a economiei
americane prin intermediul celei de-a Doua Banci a USA,
poporul american s-a saturat.
Oponentii bancii au nominalizat un demn senator din Tennessee, Andrew Jackson,
eroul bataliei de la New Orleans, să candideze pentru preşedinţie.
Aceasta este casa lui, muzeul Hermitage.
Nici un om serios nu i-a dat iniţial vreo şansă lui Jackson.
Banca a învăţat cu mult timp în urmă
*** poate fi procesul politic controlat cu ajutorul banilor.
Spre surprinderea si dezamagirea "inginerilor financiari", Jackson
a fost ales la conducere in 1828.
Jackson era hotarat sa distruga banca la prima ocazie si sa nu ezite nici un
moment in incercarea sa.
Dar carta pe 20 de ani a bancii nu permitea reinnoirea ei pana in 1836, 920'
ultimul an al celui de-al doilea termen, daca reusea sa reziste atat de mult.
Pe durata primului sau mandat, Jackson s-a angajat personal
sa elimine multitudinea de favorizati ai bancii din serviciul federal.
A concediat brusc 2.000 din cei 11.000 de angajati ai guvernului federal.
În 1832, odata cu apropierea realegerii sale, banca a dat
o lovitura preventiva, sperand ca
Jackson nu dorea sa provoace controverse.
Au cerut congresului sa admita o reinnoire a proiectului de lege cu 4 ani mai devreme.
Congresul, fireste, a fost de acord si a trimis-o presedintelui s-o semneze.
Dar Jackson a cazut in picioare. A dat veto proiectului de lege!
Veto-ul sau este unul din marile documente americane.
A stabilit in mod clar responsabilitatea
guvernului american fata de cetatenii sai, bogati sau saraci.
"Nu sunt numai proprii nostri cetateni cei care primesc cadoul guvernului nostru. 933'
"Mai mult de 8 milioane din rezervele acestei banci sunt detinute de straini...
Nu este nici un pericol la libertatea si independenta noastra sa credem
intr-o banca care prin natura sa are atat de putina incredere in tara noastra?
Controland masa noastra monetara, primind fondurile noastra publice
si facand mii de oameni dependenti, ar fi mult mai formidabil si periculos
decat puterea militara a inamicului.
Daca guvernul se va limita la o protectie egala si, asa *** in
rai ploua, dusul ii uda la fel
si pe cei mari si pe cei mici, pe bogati si pe saraci, va fi
o binecuvantare absoluta. In
perioada de dinainte se pare ca a fost o mare si inutila indepartare
de la aceste principii drepte."
Mai tarziu in acest an, in iulie 1832, congresul nu a fost capabil sa anuleze 945'
veto-ul lui Jackson. Acum Jackson candida pentru realegeri.
Jackson si-a expus argumentatia sa oamenilor, fara ocolisuri.
Pentru prima data in istoria USA, Jackson a dus in strada campania prezidentiala.
Pana atunci, candidatii la presedintie stateau acasa si faceau pe presedintii.
Sloganul campaniei a fost "Jackson si Fara banci!".
Partidul national republican l-a propus pe senatorul Henry Clay impotriva lui Jackson.
In ciuda faptului ca bancherii au sponsorizat
cu 3 milioane de dolari campania prezidentiala a lui Clay,
Jackson a fost reales cu o majoritate zdrobitoare de voturi in noiembrie 1832.
În ciuda victoriei sale prezidenţiale, Jackson ştia că bătălia era numai începutul:
"Hidra coruptiei este doar rănită, nu moartă!" a anunţat el.
Jackson i-a ordonat noului sau secretar al trezoreriei, Louis McLain, sa inceapa
mutarea depozitelor guvernamentale de la
a Doua Banca a Statelor Unite si sa inceapa plasarea lor in banci sigure. 958'
Dar McLain a refuzat sa o faca.
Jackson l-a concediat si l-a numit pe William J.Dwayn in schimb, ca
nou secretar al Trezoreriei.
Dwayn a refuzat de asemenea sa respecte cererile prezidentiale
asa ca Jackson l-a concediat si pe el. Apoi l-a numit pe Roger B. Taney in functie.
Taney a inceput la 1 octombrie 1833 retragerea fondurilor guvernamentale de la banci.
Jackson era triumfator: "Sunt gata sa
dezmembrez banca pana la ultimul surub!"
Dar banca nu-si terminase inca lupta.
Conducatorul bancii, Nicolas Biddle, şi-a folosit influenţa pentru a
obtine de la senat respingerea numirii din functie a lui Taney.
Apoi, intr-o expunere de o rara aroganta, Biddle a amenintat cu provocarea unei
crize (monetare) daca bancii nu i se reinnoia carta:
"Acest merituos presedinte crede ca daca a scalpat indieni si intemnitat judecatori
va putea proceda *** vrea el cu banca? Se inseala!" 972'
Apoi intr-un gest de o rara sinceritate pentru un membru al bancii centrale,
Biddle a admis ca banca va incepe sa
retraga banii pentru a forta congresul sa o repuna in drepturi:
"Doar suferinta raspandita va produce vreun efect asupra congresului.
Singura noastra siguranta este urmarirea unui curs constant de restrictionare a societatii
- si nu am nici o indoiala ca un asemenea curs va duce in final la refacerea masei
monetare si la reinnoirea cartei bancii."
Ce descoperire uimitoare! Aici a fost revelat purul adevar cu o claritate inspaimantatoare.
Biddle intentiona sa foloseasca puterea
reducerii masei monetare pentru a cauza o criza masiva pana cand America va ceda.
Din nefericire aceasta s-a intamplat periodic in istoria USA
si este pe cale sa se intample din nou in zilele noastre.
Nicolas Biddle si-a atins scopul cu amenintarea facuta.
Banca a redus brusc masa monetara apeland la vechile imprumuturi 985'
si refuzand sa acorde altele noi.
A urmat o panica financiara, urmata de o criza acuta.
In mod natural, Biddle l-a acuzat pe Jackson pentru prabusire
zicand ca el a fost cauza retragerii capitalului federal din banca.
Din nefericire planul i-a functionat, salariile au
scazut si preturile au crescut. Somajul a explodat odata cu falimentele afacerilor.
Natiunea a inceput rapid sa fie carcotasa.
Editorii ziarelor l-au spulberat pe Jackson in editoriale.
Banca ameninta sa ingradeasca platile,
care apoi puteau fi facute direct pentru a restrictiona politicienii.
In numai cateva luni congresul s-a intrunit in ceea ce s-a numit "sesiunea panicii".
6 luni dupa ce Jackson a retras fondurile din banca,
el a fost oficial blamat de o
rezolutie care a trecut de senat cu un vot de 26 la 20.
A fost pentru prima data cand presedintele era dezaprobat de congres.
Jackson a tunat la adresa bancii: "Sunteti un cuib de vipere! 1000'
Intentionez sa va starpesc si prin vointa bunului Dumnezeu o voi face!"
Soarta Americii atarna de un fir de par.
Daca congresul putea aduna destule voturi pentru a inlatura veto-ul lui Jackson,
bancii i s-ar fi permis alti 20 de ani de monopol asupra banilor americani,
timp suficient pentru consolidarea puterii sale (deja mari).
Apoi, a avut loc un miracol.
Guvernatorul din Pennsylvania l-a sprijinit pe presedintele Jackson
si a criticat puternic banca.
Pe deasupra, Biddle a fost surprins
laudandu-se public in legatura cu planurile bancii de prabusire a economiei.
Brusc s-au inversat simpatiile. In aprilie 1834
Camera Reprezentantilor a votat cu 134 la 82 impotriva reinnoirii cartei bancii.
Aceasta a fost urmata de un vot si mai
bulversant pentru stabilirea unui comitet special care sa
investigheze daca banca a cauzat prabusirea.
Cand comitetul de investigare a sosit la usa bancii din Philadelphia 1015'
inarmat cu o citatie pentru examinarea actelor, Biddle a refuzat sa le inmaneze.
De asemenea nu a permis inspectarea corespondentei cu politicienii privitor
la imprumuturile personale si avansurile date lor.
A mai refuzat sa depuna marturie in fata comitetului din Washington.
Pe 8 ianuarie 1835, Jackson a achitat ultima rata a datoriei nationale care
era necesara deoarece bancile au emis masa monetara pentru obligatiunile guvernamentale,
in loc ca guvernul sa emita pur si simplu note de trezorerie fara asemenea datorii.
Jackson a fost singurul presedinte care a platit vreodata datoria nationala.
Cateva saptamani mai tarziu, pe 30 ianuarie 1835, un asasin
pe nume Richard Lawrence, a incercat sa-l impuste pe presedintele Jackson
- dar datorita gratiei divine, ambele pistoale au dat rateu.
Lawrence a fost gasit nevinovat mai tarziu pe motiv de 'alienare mentala'.
S-a laudat prietenilor dupa eliberarea sa 1027'
ca forte puternice din Europa i-au dat misiunea si i-au promis sa-l protejeze daca e prins.
Anul urmator cand carta bancii urma sa expire
cea de-a doua banca a Statelor Unite a incetat sa functioneze ca o banca centrala nationala.
Biddle a fost arestat mai tarziu si acuzat de frauda.
A fost judecat si achitat, dar a murit la scurt timp imbracat inca in costum.
Dupa cel de-al doilea mandat de presedinte
Jackson s-a retras aici la Hermitage,
casa lui in Tennessee, la periferia Nashville-ului pentru a-si continua viata.
El este inca viu in amintire aici pentru determinarea de a distruge banca.
De fapt, a ranit-o asa de bine incat le-au trebuit 77 de ani "inginerilor
financiari" pentru a reface prejudiciile.
Cand era intrebat care era cel mai important
compliment primit, el spunea "Am distrus banca!"
17. Abraham Lincoln
Din pacate chiar si Jackson a dat gres in starpirea raului de la radacina.
Desi Jackson a distrus banca centrala,
cea mai subtila arma a inginerilor financiari,
rezerva fractionala, a ramas in folosinta in numeroasele banci privilegiate.
Asta a alimentat instabilitatea economica in anii premergatori razboiului civil.
Totusi bancherii centrali erau "scosi din schema"
si ca rezultat America a prosperat si s-a extins spre vest.
In aceasta perioada principiul inginerilor
financiari se lupta, fara sorti de izbanda, sa-si recastige puterea centrala pierduta.
In cele din urma s-au reintors la vechea formula de lupta a bancherilor centrali,
crearea de datorii si dependenta.
Daca nu puteau sa-si obtina banca centrala in vreun fel, America
putea fi ingenunchiata aruncand-o intr-un razboi
civil, exact *** au facut-o in 1812
dupa ce Prima Banca a Statelor Unite nu a reprimit carta. 1055'
La o luna dupa intrarea in functie a lui Abraham Lincoln,
primele impuscaturi ale razboiului civil american
s-au tras aici la Fortul Sumter din Carolina de Sud, pe 12 aprilie 1861.
Desigur, sclavia a fost o cauza a razboiului civil, dar nu principala cauza.
Lincoln stia ca economia Sudului se baza pe sclavie, asa incat inainte de izbucnirea
razboiului n-a avut nici o intentie sa o elimine.
Lincoln a spus-o in acest fel in discursul sau inaugural cu o luna mai devreme:
"Nu doresc, direct sau indirect, sa
interferez cu institutia sclaviei in statele unde ea exista acum.
Cred ca nu am nici un drept legal sa procedez astfel
si nu intentionez s-o fac."
Chiar si dupa primul foc tras aici la fortul Sumter
Lincoln a continuat sa pretinda ca razboiul civil nu era un rezultat al sclaviei:
"Obiectivul meu suprem este salvarea Uniunii
si imi este indiferent daca salvez sau distrug sclavia.
Daca as putea salva Uniunea fara sa eliberez vreun sclav, as face-o."
Deci despre ce era vorba in razboiul civil?
Au existat multi factori la mijloc.
Industrialistii din nord au folosit tarife protectioniste pentru a impiedica
statele din sud sa importe bunuri ieftine din Europa.
Europa s-a revansat prin stoparea importurilor de bumbac din Sud.
Statele din sud erau prinsi "intr-un foc incrucisat";
erau fortati sa plateasca mai mult pentru majoritatea bunurilor vietii
in timp ce veniturile lor din exporturile de bumbac s-au diminuat. Furia Sudului a crescut.
Dar existau alti factori care lucrau.
Inginerii financiari erau inca inmarmuriti
ca America le-a retras puterea cu 25 de ani in urma.
De atunci, economia dezlantuita a Americii a imbogatit poporul,
un prost exemplu pentru restul lumii.
Bancherii centrali au vazut acum oportunitatea de a dezbina noua natiune bogata
pentru a o diviza si a o cuceri prin razboi.
Era de data aceasta doar un fel de teorie salbatica a conspiratiei?
Ei bine, sa aruncam o privire a la ce are de spus de aceasta data
un observator al vremii.
Numele sau era Otto Von Bismarck, cancelarul Germaniei, omul care
a unit statele germane cativa ani mai tarziu:
"Divizarea Statelor Unite in federatii
de forte egale a fost hotarata, cu mult inainte de razboiul civil,
de catre marile puteri financiare ale Europei.
Acesti bancheri se temeau ca Statele Unite, daca
ramaneau impreuna ca o singura natiune,
putea obtine o independenta economica si financiara
care le-ar fi deranjat dominatia financiara mondiala."
La cateva luni dupa inceperea razboiului,
bancherii centrali l-au imprumutat pe Napoleon al III-lea,
nepotul lui Napoleon de la Waterloo,
cu 210 milioane de franci ca sa cucereasca
Mexicul si sa posteze trupe de-a lungul granitei sudice a USA,
profitand de razboiul lor pentru a viola doctrina
Monroe si a reintoarce Mexicul la dominatia coloniala.
Indiferent de rezultatul razboiului civil, o America slabita si greu
indatorata bisnitarilor, ar deschide America Centrala si de Sud inca o
data dominatiei si colonialismului european;
exact ceea ce doctrina americana a lui Monroe a interzis in 1823.
In aceeasi perioada, Marea Britanie a mutat 11.000 de
trupeti in Canada si i-a pozitionat amenintator de-a lungul granitei nordice a Americii. 1110'
Flota britanica a intrat in alarma de razboi pregatita pentru o interventie rapida.
Lincoln stia ca se afla intre ciocan si nicovala. De aceea
s-a zbatut pentru soarta "Uniunii".
Existau mai multi factori implicati decat simplele diferente dintre Nord si Sud.
De aceea a pus intotdeauna accentul pe "Uniune" si nu pe infrangerea Sudului.
Dar Lincoln avea nevoie de bani pentru a putea sa castige.
In 1861 Lincoln si secretarul trezoreriei, Salmon P. Chase,
au venit la New York pentru a cere imprumuturile necesare.
Inginerii financiari, nerabdatori de a vedea Uniunea dand gres, au oferit imprumuturi cu dobanzi de 24-36%.
Lincoln a zis 'multumesc - dar nu' si s-a intors la Washington.
Lincoln a trimis dupa un vechi prieten, colonelul *** Taylor
si l-a desemnat sa se ocupe de problema financiara a razboiului.
Intr-o sedinta, Lincoln l-a intrebat pe Taylor ce a descoperit. 1122'
Taylor a spus urmatoarele:
"De ce Lincoln, este usor; convinge congresul sa adopte
o lege care sa autorizeze tiparirea bonurilor de trezorerie legale,
plateste-ti soldatii cu ele si tot cu ajutorul lor mergi sa invingi in razboi."
Cand Lincoln a intrebat daca oamenii din
Statele Unite vor accepta aceste bonuri, colonelul a raspuns:
"Oamenii sau oricine altcineva nu vor avea de ales
daca le faci legale 100%.
Vor avea deplina sustinere guvernamentala si vor fi la fel de bune ca orice ban;
deoarece Congresul a acordat in mod expres acest drept prin articolul 1 al Constitutiei."
Asa ca Lincoln a facut exact ceea ce i-a spus dl. Taylor sa faca.
In 1862-1863 Lincoln a tiparit 450 de milioane de dolari, valoarea noilor bancnote.
Cu scopul de a le distinge de celelalte bancnote aflate in circulatie, el le-a
tiparit cu tus verde pe verso. 1135'
De aceea bancnotele s-au numit "verzisori". 1135''
Cu acesti bani Lincoln a asigurat plata si hrana armatei.
Pe durata razboiului aproape 450 de milioane de dolari au fost tipariti
fara ca guvernul sa aiba vreun profit.
Lincoln a inteles cine trage sforile cu
adevarat si care era miza pentru poporul american.
In acest fel si-a explicat rationamentul:
"Guvernul ar trebui sa creeze, sa emita si sa puna in circulatie toata masa monetara
si creditul necesar satisfacerii puterii de cheltuiala a guvernarii
si a puterii de cumparare a consumatorilor.
Privilegiul crearii si emiterii banilor
nu este numai suprema prerogativa a guvernului,
dar ea este cea mai mare ocazie de creatie a guvernului.
Prin adoptarea acestor principii,
platitorii de taxe isi vor economisi sume imense din profit.
Banii vor inceta sa mai fie stapani si vor deveni slujitorii umanitatii." 1149'
Un editorial realmente incredibil din London Times a explicat
atitudinea bancherilor centrali fata de verzisorii lui Lincoln:
"Daca aceasta politica financiara rautacioasa, care isi are originile in America de Nord,
se va inpamanteni, atunci
guvernarea isi va furniza banii
proprii fara costuri. Isi vor achita datoriile si nu vor mai face altele.
Vor avea toti banii necesari sa-si desfasoare comertul.
Vor deveni de o prosperitate fara precedent in istoria lumii.
Inteligenta si bogatia tuturor tarilor vor migra spre America de Nord.
Aceasta tara trebuie distrusa, altfel ea va distruge toate monarhiile de pe glob."
Smecheria a fost eficienta, atat de mult, incat in anul urmator, 1863,
cu trupele Federale si cele Confederate
incepand sa se adune pentru batalia decisiva a razboiului civil si cu
Trezoreria avand nevoie in continuare ca autoritatea Congresului
sa emita mai multi verzisori, Lincoln le-a permis bancherilor
sa inainteze Actul de infiintare al Bancii Nationale.
Aceasta noua banca nationala va opera sub un statut virtual fara taxe si
avand impreuna monopolul exclusiv al puterii de a crea o noua forma de bani
- bancnotele.
Desi "verzisorii" continuau sa circule, numarul lor nu a crescut.
Dar cel mai important lucru incepand din acest moment, intreaga rezerva monetara
a USA va fi creata fara datorie de catre bancherii care cumpara titluri de stat
si le elibereaza ca rezerve pentru bancnote.
Asa *** istoricul John Kennet Gailbraith a explicat:
Multi ani dupa razboi guvernul federal a avut un excedent mare.
Nu a putut [oricum] sa-si plateasca datoriile,
sa-si retraga garantiile, deoarece asta insemna ca
nu existau titluri de trezorerie care sa acopere bancnotele nationale.
Scopul achitarii datoriei a fost acela de a distruge rezerva de bani." 1177'
Mai tarziu in 1863, Lincoln a primit un ajutor neasteptat din partea tarului Rusiei.
Tarul, la fel ca Bismarck in Germania,
stia ce puneau la cale bisnitarii internationali
si a refuzat cu incapatanare sa-i lase sa infiinteze o banca centrala in Rusia.
Daca America a supravietuit si a fost capabila sa ramana in afara masinatiilor
lor, pozitia tarului va ramane sigura.
Daca bancherii reuseau sa divida America si
ofereau partile inapoi Marii Britanii si Frantei, ambele
natiuni aflate sub controlul bancii centrale,
in cele din urma ei amenintau Rusia din nou.
Deci, tarul a ordonat: daca fie
Anglia, fie Franta intervin in mod activ si dau ajutor Sudului,
Rusia va considera aceste actiuni ca fiind declaratii de razboi.
El a trimis o parte a flotei din Pacific in portul San Francisco. 1190'
Lincoln a fost reales un an mai tarziu, in 1864,
daca ar mai fi trait, cu siguranta ar fi distrus monopolul monetar al bancii nationale
care i-a fost retras pe durata razboiului.
Pe 21 noiembrie 1864 a scris unui prieten urmatoarele:
"Puterea banului erodeaza natiunea pe timp de pace
si conspira impotriva ei in timpul razboaielor.
Este mai despotica decat monarhia, mai insolenta decat autocratia
mai egoista decat birocratia."
La scurt timp dupa uciderea lui Lincoln
secretarul trezoreriei, Salmon P. Chase, a deplans rolul sau in
sprijinirea votarii
Actului Bancii Nationale cu numai un an in urma:
"Intermedierea pentru votarea Actului Bancii Nationale
a fost cea mai mare greseala financiara din viata mea.
Aceasta a cladit un monopol care afecteaza fiecare afacere din tara."
Pe 14 aprilie 1865,
la 41 de zile dupa cea de-a doua sa realegere si la numai 5 zile dupa
capitularea lui Lee la Appomattox,
Lincoln a fost impuscat de John Wilkes Booth la teatrul Ford.
Otto Von Bismarck, cancelarul Germaniei, a deplans moartea lui Abraham Lincoln
"Moartea lui Lincoln a fost un dezastru pentru crestinatate.
Nu exista un om la fel de mare in Statele Unite care sa-l inlocuiasca.
Ma tem ca bancherii straini cu viclenia si siretlicurile lor
vor controla in intregime bogatiile abundente din America si le vor folosi
sistematic pentru a corupe civilizatia moderna.
Ei nu vor ezita sa afunde intreaga crestinatate in razboaie si haos
cu scopul ca pamantul sa devina mostenirea lor."
Bismarck a inteles bine planul inginerilor financiari.
Afirmatia ca bancherii internationali au fost responsabili pentru asasinarea 1218'
lui Lincoln a iesit la suprafata in Canada, 70 ani mai tarziu, in 1934.
Gerald G. Macguire, un avocat cunoscut si respectat din Canada
a facut o acuzatie naucitoare intr-un discurs de 5 ore in fata Camerei Comunelor
criticand aspru sistemul monetar canadian bazat pe datorie.
Amintiti-va, era 1934, apogeul marii crize.
Criza facea ravagii si in Canada.
Macguire a obtinut dovezi sterse din inregistrarile publice, care au ajuns
la el prin agentii serviciului secret la procesul lui John Wilkes Booth,
dupa moartea lui Booth.
Macguire l-a prezentat pe Booth ca
fiind un mercenar care a lucrat pentru bancherii internationali:
Conform unui articol din 2 mai 1934 din ziarul Vancouver Sun:
"Abraham Lincoln, eliberatorul martirizat al sclavilor,
a fost asasinat prin intermediul intrigilor
unui grup reprezentativ de bancheri internationali
care se temeau de ambitiile creditului national al presedintelui Statelor Unite. 1233'
Exista doar un grup in lume la vremea respectiva care avea vreun motiv sa 1233''
doreasca moartea lui Lincoln.
Ei erau oamenii care se opuneau programului sau monetar national
si care l-au combatut pe intreaga
perioada a razboiului civil in legatura cu politica monetara a verzisorilor."
Interesant, Macguire a sustinut ca Lincoln a fost asasinat, nu
numai din cauza ca bancherii internationali urmareau sa
reinfiinteze o banca centrala in America,
ci fiindca ei urmareau sa puna bazele masei monetare americane pe etalonul aurului.
Aurul pe care il controlau ei in cea mai mare parte.
Cu alte cuvinte, au instaurat etalonul aurului in America.
Lincoln a facut exact opusul, emitand bancnotele USA, verzisorii,
care se bazau numai pe increderea si pe girul Statelor Unite.
Articolul il mentioneaza pe Macguire spunand ca:
"Ei erau oamenii interesati in instaurarea etalonului pe baza aurului
si de dreptul bancherilor de a
dirija masa monetara si imprumuturile fiecarei natiuni din lume. 1248'
Cu Lincoln scos din circulatie, ei erau capabili sa-si puna in aplicare planul 1248''
si au facut-o in Statele Unite".
Timp de 8 ani dupa asasinarea lui Lincoln
argintul a fost demonetizat si sistemul
monetar avand ca etalon aurul s-a instaurat in Statele Unite.
De la Lincoln nu s-au mai emis bancnote americane fara dobanda.
Aceste bancnote stampilate cu rosu si emise in 1963
nu erau nou emise de presedintele John F.Kennedy,
ci erau doar o reeditare an de an a batranilor verzisori.
Intr-un alt act de prostie si ignoranta, Actul Regal din 1994
de fapt a autorizat inlocuirea verzisorilor
cu bancnote purtatoare de dobanda. Cu alte cuvinte, verzisorii
au fost in circulatie pana in 1994 in Statele Unite.
De ce a fost argintul rau si aurul bun pentru bancheri? Simplu...
Deoarece argintul era din belsug in Statele Unite. 1261'
Era foarte greu de controlat.
Aurul intotdeauna a fost insuficient.
De-a lungul istoriei a fost relativ usor sa monopolizezi aurul, in schimb
argintul se gasea din belsug, era de 15 ori mai mult. 1264'
18. Reintoarcerea la etalonul bazat pe aur
Anticipand scoaterea lui Lincoln din scena, urmatorul obiectiv al inginerilor financiari
era preluarea controlului complet asupra banilor americani.
Aceasta nu a fost o sarcina usoara.
Odata cu descoperirea vestului American,
argintul a fost gasit in cantitati uriase.
Pe deasupra, verzisorii lui Lincoln erau in general simpatizati.
In ciuda atacurilor deliberate asupra verzisorilor ale bancherilor europeni,
ei au continuat sa circule in Statele Unite.
De fapt au circulat pana acum cativa ani.
Conform istoricului W. Cleon Skousen:
"Imediat dupa razboiul civil existau discutii consistente despre
revitalizarea scurtului experiment a lui Lincoln cu sistemul monetar constitutional.
Daca nu ar fi intervenit trustul monetar european,
cu siguranta ar fi devenit o institutie consacrata."
Este limpede ca acest concept american de tiparire a propriilor bani a facut
valuri in randul elitei sistemului bancar central european.
Ei priveau cu groaza cererea americanilor pentru mai multi verzisori.
L-au ucis pe Lincoln, dar sprijinul pentru ideile lui monetare a crescut.
Pe 12 aprilie 1866, la aproape un an dupa asasinarea lui Lincoln
congresul s-a pus pe treaba la ordinul intereselor bancilor centrale europene.
A fost votat Actul de Diminuare, autorizandu-l pe secretarul trezoreriei
sa inceapa retragerea unor verzisori din circulatie
si prin urmare micsorarea rezervei de bani.
Autorii Theodore R.Thoren si Richard F.Warner au
explicat rezultatele reducerii masei monetare 1289'
intr-o carte clasica legata de subiect "Adevarul in cartea banilor"
"Vremurile grele de dupa razboiul civil puteau sa fie evitate daca
legislatia verzisorilor continua asa *** a intentionat Lincoln.
In schimb au existat un sir de panici monetare, pe care le numim recesiuni,
care au pus presiune pe congres pentru adoptarea legii de punere a sistemului
bancar sub control centralizat.
Finalmente, Actul Rezervei Federale a fost aprobat pe 23 decembrie 1913."
Cu alte cuvinte, inginerii financiari urmareau doua lucruri:
reinstituirea unei banci centrale aflate sub controlul lor exclusiv
si, de asemenea, o masa monetara bazata pe aur.
Strategia lor avea dublu scop.
In primul rand provoca panica incercand sa convinga poporul american ca numai
un control centralizat al rezervei monetare putea oferi stabilitate economica. 1301'
In al doilea rand, retragerea atator bani din sistem incat
majoritatea americanilor vor fi asa de disperati de saracie, astfel ca
fie ca nu le va pasa, fie ca vor fi prea slabiti pentru a se opune bancherilor.
In 1866 existau 1.8 miliarde de dolari
masa monetara in circulatie in Statele Unite, circa 50.46 dolari pe cap de locuitor.
Numai in 1867 - jumatate de miliard de dolari (500 de milioane de dolari) au fost retrasi
din rezerva de bani a USA.
In 1876 existau numai 600 de milioane de dolari, 14.60 dolari pe cap de locuitor.
2/3 sau 66.6% din banii americani au fost scosi din circulatie de bancheri.
Numai 14.60 dolari pe cap de locuitor au ramas in circulatie.
10 ani mai tarziu, rezerva monetara a fost redusa la numai
400 milioane de dolari,
chiar daca populatia a crescut.
Rezultatul a fost ca numai 6.67 dolari pe cap de locuitor au ramas in circulatie.
In 20 de ani s-a diminuat cu 660% puterea de cumparare.
Astazi, economistii incearca sa acrediteze ideea
ca recesiunea si crizele
sunt parti naturale din ceva numit "ciclul de afaceri".
Adevarul este ca rezerva noastra de bani este manipulata acum la fel *** a fost
si inainte si dupa razboiul civil.
*** s-a intamplat asta? *** a ajuns insuficienta rezerva de bani?
Simplu... Creditele bancare au fost stopate si nu au mai fost acordate altele noi.
In plus monedele de argint au fost topite.
In 1872 unui om pe nume Ernest Seyd
i s-au dat 100.000 lire britanice
(cam 500.000 dolari USA atunci) de catre banca Angliei
si a fost trimis in America pentru a mitui
politicienii necesari pentru demonetizarea argintului.
I s-a spus ca daca aceasta suma nu era suficienta 1329'
sa suplimenteze suma cu 100.000 de lire sau oricat de mult ar fi necesar.
Anul urmator, congresul a ratificat Actul de batere a monedei din 1873
si stantarea dolarilor de argint s-a oprit brusc.
De fapt, deputatul Samuel Hooper
care a introdus legea spre adoptie, a recunoscut ca in realitate dl.Seyd
a elaborat legislatia.
Dar lucrurile aveau sa se inrautateasca!
In 1874, Ernest Seyd a declarat public:
"Am fost in America in iarna din 1872-73, imputernicit sa asigur
daca pot, votarea legii de demonetizare a argintului.
Era in interesul celor pe care ii reprezentam,
guvernatorii Bancii Angliei - sa fie dus la bun sfarsit.
Pana in 1873, monedele de aur erau singurele monede de pe piata." 1341'
Dar intrecerea pentru controlul asupra banului american nu se sfarsise inca.
Doar trei ani mai tarziu, in 1876, cu 1/3 din forta de munca care soma,
americanii au devenit nelinistiti.
Oamenii au protestat pentru intoarcerea la
sistemul verzisorilor presedintelui Lincoln
sau la banii de argint - la orice ar face sa fie mai multi bani in circulatie.
In acel an congresul a creat Comisia Argintului
din Statele Unite pentru a studia problema.
Raportul lor a criticat deschis restrangerea masei monetare.
Raportul este interesant deoarece
compara restrangerea deliberata a masei monetare de dupa razboiul civil
cu prabusirea imperiului roman.
Dezastrul Evului Mediu a fost cauzat de scaderea rezervei monetare
si prabusirea preturilor. Fara o rezerva de bani lichizi
civilizatia nu putea avea un inceput.
Cu o rezerva diminuata, trebuia sa se ofileasca si, fara sustinere, in final se stingea."
In perioada crestina, banii metalici din Imperiul Roman s-au ridicat la suma de
1.800.000.000. Pana la sfarsitul secolului al 15-lea
au scazut la mai putin de 200.000.000.
Arhivele istorice nu au mai inregistrat o tranzitie asa de dezastruoasa
ca cea de la Imperiul Roman la Evul Mediu."
In ciuda acestui raport al Comisiei Argintului,
congresul nu a intreprins nimic. In anul urmator au inceput rascoale
din Pittsburgh pana la Chicago.
Tortele rasculatilor infometati au transformat noaptea in zi.
Bancherii s-au strans pentru a decide ce sa faca si au hotarat sa nu cedeze.
Acum ca detineau controlul, nu aveau de gand sa-l cedeze.
La intalnirea din acel an a Asociatiei Bancherilor Americani
membrii au fost zoriti sa faca tot ce le sta in putere ca sa anuleze 1369'
motiunea de reintoarcere la verzisori.
Secretarul Asociatiei Bancherilor Americani (ABA), James Buelle
a conceput o scrisoare catre membrii care s-au adresat vehement bancilor
sa nu submineze numai congresul, ci si presa:
"Este recomandabil sa faceti tot posibilul pentru a sustine
cotidianele si saptamanalele importante,
in special cele despre agricultura si religie,
precum va veti opune emiterii verzisorilor pe post de bancnote.
Este recomandabil ca patronatele sa refuze ajutorul tuturor solicitantilor
care nu se vor opune emisiei de bani guvernamentali.
Pentru a respinge actul crearii bancnotelor sau sa repui in
circulatie emisia banilor guvernului,
trebuie sa furnizezi oamenilor bani si asta va afecta in mod serios
profiturile noastre individuale ca bancheri si creditori!
Vizitati-va imediat politicianul si convingeti-l sa ne sustina
interesele care ne permit sa controlam legislatia!"
Pe masura ce presiunea politica crestea in congres pentru schimbare, 1385'
presa incerca sa abata atentia poporului de la adevar.
New York Tribune a tratat subiectul pe 10 ianuarie 1878, astfel:
"Bugetul tarii este organizat in sfarsit
si vom vedea daca congresul va indrazni sa-l ignore."
Dar aceasta nu a functionat pe deplin, pe 28 februarie 1878
congresul a votat Legea Sherman,
care permitea monetariei un numar limitat
de dolari de argint si sfarsind cei 5 ani de discontinuitate.
Totusi asta nu a oprit intoarcerea la masa monetara bazata pe aur si
nici nu a repus argintul in drepturi depline.
Inainte de anul 1873 oricine aducea argint la monetaria USA
putea primi fara dobanda dolari de argint. Acum nu se mai putea.
Dar cel putin o parte din bani a inceput sa intre din nou in fluxul economic.
Fara nici o viitoare amenintare la controlul lor,
bancherii au destins acordarea imprumuturilor si criza ce a urmat razboiului civil 1399'
s-a incheiat in cele din urma.
Trei ani mai tarziu, in 1881, poporul american l-a ales pe republicanul
James Garfield presedinte.
Garfield a inteles *** a devenit manipulata economia.
Ca politician, a fost presedintele comisiei de credite.
A fost membru al "Banking and Currency".
Dupa instaurarea sa in 1881 a "palmuit" public bisnitarii:
"In orice tara cel care controleaza masa monetara,
este stapanul absolut al industriei si comertului.
Si cand constientizam ca intregul sistem
este foarte usor de controlat, intr-un fel sau altul, cu ajutorul catorva oameni influenti
din conducere, nu va mai trebui sa ti se spuna ce anume determina perioadele de inflatie si criza."
Din nefericire, in cateva saptamani de la rostirea declaratiei sale, pe 2 iulie 1881,
presedintele Garfield a fost asasinat.
19. Incercarea de a elibera argintul 1413'
Inginerii financiari si-au concentrat fortele rapid.
Au inceput o jecmanire sistematica a "gloatei" - *** ii numeau ei,
creand perioade de avant economic urmate de viitoare crize,
astfel incat puteau cumpara mii de case si terenuri cu un penny la un dolar.
In 1891 schimbatorii de bani erau pregatiti sa prabuseasca economia americana din nou.
Motivele si metodele lor au fost definite cu o limpezime socanta
intr-o insemnare trimisa de ABA, Asociatia Bancherilor Americani,
o organizatie in care majoritatea bancherilor erau membri.
Retineti ca aceasta adresa cerea bancherilor sa creeze o criza
la o anumita data, peste 3 ani.
Conform stenogramei congresului iata o parte din ce putem citi:
"Pe 1 septembrie 1894 nu dorim reinnoirea imprumuturilor noastre sub nici o forma.
Pe 1 septembrie va vom cere banii nostri. 1425'
Va declaram in incapacitate de plata si va vom lua in posesie ipotecile.
Putem lua 2/3 din terenurile aflate la vest de Mississippi
si de asemenea mii din cele aflate la est de Mississippi, la pretul dictat de noi.
Fermierii vor deveni arendasi la fel ca in Anglia."
Aceasta criza a putut fi controlata
deoarece America avea ca etalon banul de aur.
Atat timp cat aurul este rar, asta-i una din marfurile cele mai usor de manipulat.
Oamenii urmareau din nou legalizarea banilor de argint pentru a putea scapa din stransoarea
pe care schimbatorii de bani o aveau asupra banilor de aur.
Oamenii pur si simplu urmareau reintroducerea banilor de argint, anuland legea dl.Seyds,
numita pe atunci "Crima din 1873".
Pana in 1896, emiterea banilor de argint a devenit aspectul principal
in campania prezidentiala.
W.J. Bryan, un senator din Nebraska, candida pentru presedintie ca democrat.
La conventia nationala democratica din Chicago
a realizat un discurs emotionant cu care si-a castigat nominalizarea, intitulat:
"Coroana de Spini si Crucea de Aur"
Desi Bryan avea numai 36 de ani atunci, acest discurs
este apreciat ca cel mai faimos discurs
facut vreodata in cadrul unei conventii politice.
Intr-o incheiere teatrala Bryan a spus:
"Cererii lor pentru etalonul pe baza de aur le vom raspunde astfel:
Nu veti apasa pe fruntea muncitorului aceasta coroana de spini,
nu veti crucifica omenirea pe o cruce de aur."
Bancherii centrali l-au sprijinit cu darnicie pe candidatul republican
William McKinley, care proteja etalonul aurului.
Rezultatul confruntarii a fost printre cele mai vehement
contestate din cursa prezidentiala a istoriei americane.
Bryan a tinut peste 600 de discursuri in 27 de state. 1453'
Campania lui McKinley a facut ca industriasii sa-si informeze proprii
angajati: "Daca Bryan va fi ales,
toate uzinele vor fi inchise si nu va mai fi de lucru!"
Siretlicul a reusit. McKinley l-a batut pe Bryan la mustata.
Bryan a candidat din nou in 1900 si 1908, dar a pierdut de putin, de fiecare data.
In timpul conventiei democratice din 1912
Bryan a fost o persoana puternica si l-a ajutat pe W.Wilson sa invinga la alegeri.
Cand Wilson a devenit presedinte, l-a numit pe Bryan secretarul sau de stat.
Dar Bryan s-a dezmeticit curand in legatura cu administratia Wilson.
Bryan a servit numai doi ani in administratia Wilson
inainte de a demisiona, in 1915, dupa suspicioasa scufundare a Lusitaniei;
acest eveniment a fost pretextul pentru intrarea Americii in primul razboi mondial.
Cu toate ca Williams Jennings Bryan nu a castigat vreodata prezidentialele,
eforturile sale au intarziat schimbatorii de bani cu 17 ani
sa atinga urmatorul scop - o noua banca centrala privata in America.
20. J.P Morgan şi Criza de la 1907
Acum era timpul ca schimbătorii de bani sa se
intoarca la obisnuitele afaceri prin crearea
unei banci centrale noi, private, a Americii.
La inceputul anilor 1900, ofensiva a fost condusa de oameni ca J.P. Morgan.
Ar fi fost necesara o stare de panica majora pentru a atrage atentia natiunii
catre presupusa nevoie a unei banci centrale.
Argumentul era ca numai o banca centrala ar
putea preveni falimentele bancare.
Fara indoiala, Morgan a fost cel mai puternic bancher din America
si suspectat ca a fost agent al familiei Rothschild.
Morgan a ajutat finantarea imperiului Standard Oil a lui John D. Rockefeller,
a ajutat finantarea monopolurilor pe caile ferate a lui Edgar Herman,
monopolurile asupra otelului a lui Andrew Carnegie,
si ale altora in multe alte industrii.
In afara acestor lucruri, Junius Morgan (tatal lui J.P. Morgan),
fusese un agent financiar britanic in America.
Dupa moartea tatalui sau, J.P. Morgan si-a luat un partener britanic,
Edward Grenfell, care a fost timp indelungat
director al Bancii Angliei (Bank of England).
De fapt, la moartea lui Morgan, in
proprietatea sa erau doar citeva milioane de dolari.
Majoritatea proprietatilor despre care se credea ca le detine,
erau de fapt detinute de altii.
In 1902, presedintele Theodore Roosevelt a
inceput oficial urmarirea lui Morgan si a prietenilor sai
folosindu-se de actul anti-corporatie
Sherman, incercind sa sparga monopolurile industriale.
Dar de fapt, Roosevelt s-a amestecat foarte
putin in evolutia monopolizarii a industriei americane
efectuata de catre bancheri si acolitii lor.
De exemplu, se spune ca Roosevelt a pus capat monopolului Standard Oil.
Nu a fost asa.
Compania a fost divizata in 7 corporatii,
toate fiind sub controlul familiei Rockefeller.
Publicul a fost constient de acest lucru datorita caricaturistilor politici
ca Thomas Nast, care se referea la bancheri cu denumirea de "Trust Monetar"
Pina in 1907, anul de dupa realegerea lui Teddy Roosevelt,
Morgan a decis ca era timpul sa incerce din nou infiintarea unei banci centrale.
Folosindu-si "muschii" financiari la unison,
Morgan si prietenii sai au reusit in secret sa prabuseasca piata de actiuni.
Mii de banci mici au fost depasite financiar.
Unele aveau rezerve de mai putin de 1%,
datorita principiului de rezerve fractionate.
In decurs de citeva zile, retragerile masive
din banci au devenit peste tot un lucru comun.
In acel moment, Morgan a intrat in arena publica
si s-a oferit sa sprijine economia americana ce se clatina
prin sustinerea bancilor falimentare cu bani pe care i-ar fi scos din nimic.
Era o propunere total imorala,
cu mult mai rea chiar decit rezervele fractionate,
dar parlamentul l-a lasat s-o faca.
Morgan a fabricat 200 de milioane de dolari
ce erau bani privati, fara nici un fel de acoperire,
a cumparat lucruri, a platit servicii,
si a trimis o parte la bancile sale pentru a fi imprumutati cu profit.
Planul sau a functionat.
Curind, publicul si-a recapatat increderea
si a incetat sa acumuleze banii.
Insa rezultatul a fost ca puterea bancara s- a consolidat si mai mult
in mainile citorva banci mari.
Pina in 1908, panica se terminase si Morgan era aclamat ca un erou
de catre presedintele universitatii Princeton,
pe nume Woodrow Wilson.
"Toate aceste probleme ar putea fi evitate dacă constituim un comitet
din 6 sau 7 oameni charismatici ca J.P. Morgan
să aibă grijă de afacerile ţării noastre."
Manualele de economie vor explica mai tirziu
ca sistemul Federal Reserve (rezerva federala) a fost creat
drept urmare a panicii din 1907:
"din cauza epidemiei alarmante de falimente bancare,
tara se saturase odata pentru totdeauna
de anarhia generata de instabilitatea sistemului bancar privat."
Insa parlamentarul Charles A. Lindbergh Sr., (Minnesota)
tatal celebrului aviator Lindbergh, "Lucky Lindy,"
a explicat mai tirziu, ca panica din 1907 a fost doar o escrocherie:
"Aceia care nu sunt în favoarea trustului monetar pot fi
eliminaţi din afacere şi oamenii pot fi înspăimântaţi ca să ceară
schimbări în sistemul bancar şi în legiile
monetare pe care Trustul Monetar le-ar propune."
Astfel, de la aprobarea legii activitatii bancare din 1863,
Schimbătorii de bani au coordonat o serie de tunuri si falimente.
Scopul nu era numai de a instraina publicul american de proprietatea sa,
ci si de a pretinde mai tirziu ca sistemul bancar era de fapt atit de instabil
incit trebuia consolidat din nou intr-o banca centrala.
21. Insula Jekyll
Dupa criza, ca raspuns la panica din 1907,
Teddy Roosevelt a ratificat o lege prin care a creat
asa zisa Comisie Monetara Nationala (National Monetary Commission).
Rolul acestei comisii era de a studia problema sistemului bancar
si de a face recomandari parlamentului.
Bineinteles, comisia era plina de prieteni si apropiati ai lui Morgan.
Presedintele comisiei era un senator, Nelson Aldrich, din Rhode Island.
Aldrich era reprezentantul Newport si Rhode Island,
unde se aflau familiile celor mai bogati bancheri americani.
Fiica sa s-a casatorit cu John D. Rockefeller, Jr., si au avut 5 fii:
John, Nelson (care va fi vice-presedintele SUA in 1974),
Laurence, Winthrop, si David
(seful Consiliului pentru Relatii Externe
si fost presedinte al bancii Chase Manhattan).
Indata ce Comisia Monetara Nationala a fost infiintata,
senatorul Aldrich a inceput un tur de 2 ani in Europa,
unde s-a consultat indelung cu cei de la bancile centrale private
din Anglia, Franta si Germania.
Costul total al calatoriei sale platit de contribuabili a fost 300.000 dolari,
o suma astronomica pentru acele timpuri.
La scurt timp dupa intoarcerea sa, in seara zilei de 2 noiembrie 1910,
citeva dintre cele mai bogate si puternice persoane din America
s-au imbarcat in trenul privat al senatorului Aldrich
si s-au indreptat in secret
catre Jekyll Island, pe coasta Georgiei.
Impreuna cu acest grup a calatorit si Paul Warburg.
Warburg a platit salarii anuale de 500.000 dolari
pentru servicii de lobby in vederea
infiintarii unei banci centrale private in America
servicii efectuate de catre firma de investitii Kuhn, Loeb & Company.
Partenerul lui Warburg in aceasta firma a fost Jacob Schiff,
nepotul celui care impartea casa Scutului Verde
cu familia Rothschild, in Frankfurt.
Schiff, dupa *** se va afla mai tirziu, tocmai cheltuia suma de 20 milioane dolari
finantind detronarea tarului Rusiei.
Aceste 3 familii europene de bancheri, Rothschild, Warburg si Schiff
erau legate intre ele prin casatorii facute de-a lungul anilor,
la fel ca si omologii lor americani
Morgan, Rockefeller si Aldrich.
Secretul a fost tinut atit de bine incit
toti cei 7 participanti principali au fost atentionati
sa-si foloseasca doar numele mici, pentru a
impiedica servitorii sa le afle adevaratele identitati.
Peste citiva ani, un participant, Frank Vanderlip,
presedinte al National City Bank din New York
si reprezentant al familiei Rockefeller, a confirmat calatoria pe Jekyll Island
in editia ziarului Saturday Evening Post de pe 9 februarie 1935:
"Am fost la fel de secretos - într-adevăr, la fel de ascuns, ca orice conspirator. Descoperirea, ştima că nu trebuie să se întâmple, ori altfel, toate eforturile noastre
ar fi fost în zadar. Dacă s-ar fi dat în vileag că grupul nostru s-a adunat şi a
scris o lege bancară, acea lege nu ar fi
avut nici o şansă să fie trecută în Congres." Frank Vanderlip
Participantii s-au adunat aici pentru a gasi o cale de rezolvare a problemei lor majore
*** sa reinfiinteze o banca centrala privata,
insa existau si alte probleme care trebuiau dezbatute.
In primul rind, ponderea pe piata a bancilor nationale mari scadea rapid.
In primii zece ani ai secolului,
numarul bancilor din U.S. a depasit 20.000,
mai mult decit dublu fata de secolul trecut.
Pina in 1913, doar 29% din numarul bancilor erau banci nationale
si detineau doar 57% din totalul depozitelor.
Dupa *** a recunoscut mai tirziu senatorul
Aldrich, intr-un articol dintr-un magazin:
"Înainte de trecerea acestui Act, bancherii
din New York puteau domina doar rezervele
din New York. Acum, noi untem capabili să
dominăm rezervele bancare ale întregii ţări." Sen. Nelson Aldrich
Trebuia facut ceva pentru a aduce aceste noi banci sub controlul lor.
John D. Rockefeller s-a exprimat astfel: "Competitia e un pacat".
In al doilea rind, economia natiunii era atit de puternica,
incit corporatiile incepusera sa-si finanteze extinderea din propriile profituri
in loc sa ia imprumuturi masive de la bancile mari.
In primii 10 ani ai noului secol,
70% din finantarea corporatiilor provenea din profituri.
Cu alte cuvinte, industria americana devenea independenta de schimbători de bani,
si acea evolutie trebuia oprita.
Toti participantii stiau
ca aceste probleme pot fi rezolvate printr-o solutie viabila,
insa dificultatea lor cea mai importanta era de domeniul relatiei cu publicul,
mai exact numele noii banci centrale.
Acea discutie a avut loc chiar in aceasta sala,
una din multele sali de conferinta ale acestui mare hotel,
cunoscut azi ca Jekyll Island Club Hotel.
Aldrich era de parere ca in noua denumire sa
nu apara cuvintul "banca".
Warburg dorea ca legea sa se numeasca
legea rezervei nationale (National Reserve Bill)
sau legea rezervei federale (Federal Reserve Bill).
Ideea era de a se crea impresia ca scopul noii banci centrale
era sa opreasca devalizarea bancilor, dar si
sa-si ascunda caracterul de monopol.
Cu toate acestea, Aldrich, un politician egocentric,
a insistat ca noua lege sa fie numita legea Aldrich.
Dupa 9 zile petrecute pe Jekyll Island, grupul s-a despartit.
Noua banca centrala urma sa fie foarte
similara cu vechea Banca a Statelor Unite (Bank of the United States).
Va detine monopolul asupra monedei S.U.A.
si va crea bani din nimic.
*** "creeaza" Fed bani din nimic?
Este un proces in 4 etape. Dar mai intai
citeva lucruri despre obligatiunile guvernamentale.
Obligatiunile sunt simple promisiuni de
plata - sau IOU-uri (I Owe Unto) guvernamentale.
Oamenii cumpara obligatiuni pentru a-si asigura rata dobinzii.
La termen, guvernul rascumpara obligatiunea plus dobinda aferenta,
dupa care obligatiunea este distrusa.
In momentul de fata, valoarea totala
aproximativa a obligatiunilor este de 3.6 trilioane dolari.
Acum iata procesul de fabricare a banilor de catre Fed:
Etapa 1. FOMC (Fed Open Market Committee) aproba
cumpararea obligatiunilor U.S. de pe piata.
Etapa 2. Obligatiunile sunt cumparate de banca Fed
de la oricine le ofera spre vinzare pe piata.
Etapa 3. Fed plateste pentru obligatiuni cu
credite electronice catre banca celui care vinde,
credite care trec in contul bancar al vinzatorului.
Trucul este ca aceste credite se bazeaza pe
NIMIC. Fed doar le trece in "registre".
Etapa 4. Bancile folosesc aceste depozite ca rezerve.
Pot imprumuta pina la de 10 ori valoarea pe care o detin ca rezerve,
cu dobinda, catre clienti noi.
In acest mod, o achizitie de obligatiuni de
catre Fed, valorind de exemplu un milion de dolari,
se transforma in peste 10 milioane de dolari in conturile bancare.
De fapt, Fed creeaza doar 10% din acesti bani noi
in timp ce bancile creeaza restul de 90%.
Pentru a reduce cantitatea de bani din economie, procesul este inversat:
Fed vinde obligatiuni catre public, iar banii pleaca din banca cumparatorului.
Imprumuturile acordate de banci trebuie
reduse de 10 ori fata de valoarea vinzarii.
Astfel, daca Fed vinde obligatiuni in valoare un milion de dolari,
rezultatul inseamna 10 milioane de dolari mai putin in economie.
Ce avantaje au din asta bancherii ai caror
reprezentanti s-au intilnit pe Jekyll Island?
Primul - a indreptat reforma bancara intr-o
cu totul alta directie fata de adevarata rezolvare.
Al doilea - a impiedicat reinstaurarea unui
sistem de finante corespunzator, guvernamental,
fara datorii, *** a fost dolarul Lincoln (Greenback).
Sistemul guvernamental de finante bazat pe obligatiuni,
impus lui Lincoln dupa ce crease Greenback,
devenise acum irevocabil.
Al treilea - a dat bancherilor dreptul de a crea 90% din totalul banilor
doar pe baza rezervelor fractionate,
bani pe care ulterior ei ii puteau imprumuta cu dobinda.
Al patrulea - a centralizat controlul masei monetare a natiunii
in mainile a doar citorva oameni.
Al cincilea - a infiintat o banca centrala cu un grad mare de independenta
fata de controlul politic efectiv.
Curind dupa ce a fost creat, la inceputul
anilor 1930, marea contractie initiata de Fed
a cauzat marea depresie.
De atunci, aceasta independenta a continuat sa fie intarita prin legi aditionale.
Pentru a pacali publicul si a-l face sa
creada in mentinerea controlului guvernamental,
planul stabilea ca Fed sa fie condus de un consiliu de guvernatori
numiti de catre presedinte si aprobat de catre senat.
Dar tot ceea ce bancherii trebuiau sa faca era sa se asigure ca oamenii lor
erau numiti in consiliul guvernatorilor.
Ceea ce nu era dificil. Bancherii dispun de
bani, iar banii cumpara influenta asupra politicienilor.
Dupa ce Jekyll Island a fost parasita de
participantii la discutie, a inceput campania pentru relatiile cu publicul.
Bancile mari din New York au infiintat un fond "educational"
de 5 milioane de dolari, destinat finantarii unor profesori
de la universitati de renume, care sa promoveze noua banca.
Woodrow Wilson de la Princeton a fost printre primii care au acceptat.
Dar subterfugiul bancherilor nu a functionat.
Legea Aldrich a fost rapid etichetata drept legea bancherilor,
o lege facuta numai spre beneficiul asa numitului "Trust Monetar".
Dupa *** a afirmat parlamentarul Lindbergh in timpul unei sedinte:
"Planul Aldrich este planul Wall Street. Asta înseamnă o altă panică, dacă este necesar, pentru a intimida oamenii. Aldrich, plă*** de guvern ca să reprezinte poporul, propune în schimb un plan pentru trusturi."
Vazind ca nu au voturile pentru a cistiga in parlament,
conducerea republicanilor nu a mai supus votului legea Aldrich.
Bancherii au decis sa merga pe a doua varianta, alternativa democrata.
Au inceput sa-l finanteze pe Woodrow Wilson
pentru candidatura din partea democratilor.
Asa *** a aratat istoricul James Perloff,
expertul financiar Bernard Baruch (de pe Wall Street)
a fost insarcinat cu educarea lui Wilson.
"Baruch l-a adus pe Wilson la sediul central al Partidului Democrat
în New York în 1912, "conducându-l aşa *** cineva
duce un căţel de un fir". Wilson a primit un
"curs de îndoctrinare" din partea liderilor adunaţi acolo..."
Asa incat in acel moment totul era pregatit.
Schimbătorii de bani incepusera din nou
procesul de instituire a bancii centrale private.
Raul facut in urma cu 67 de ani de catre presedintele Andrew Jackson
fusese doar partial reparat
prin adoptarea legii nationale a bancilor in timpul razboiului civil.
De atunci, lupta s-a mentinut de-a lungul anilor.
"Jacksonienii" au devenit sustinatori ai dolarului Greenback ("Greebackers"),
si sustinatori de baza ai lui William Jennings Bryan.
Sub conducerea lui Bryan, acesti opozanti ai schimbătorilor de bani,
ignorind indrumarea lui Baruch, s-au unit
pentru a-l sustine pe democratul Widrow Wilson.
Curind, vor fi tradati.
22. Actul Rezervei Federale din 1913
In timpul campaniei prezidentiale,
democratii s-au prefacut ca se opun legii Aldrich.
Iata ce explica Louis McFadden, democrat,
sef al comisiei parlamentare pentru banci si
finante, la 20 de ani dupa ce s-a intimplat:
"Legea lui Aldrich a fost condamnată la scenă deschisă
.. când Woodrow Wilson a fost nominalizat ... Oamenii care
conduseseră Partidul Democrat au promis poporului că dacă erau realeşi la putere,
nu se va instaura nicio bancă centrală atâta timp cât ei deţin frâiele guvernării."
"13 luni mai târziu, acea promisiune a fost
încălcată, şi administraţia Wilson, sub tutela
acelor sinistre figuri de pe Wall Street, care au stat în spatele Colonelului House,
au instaurat aici, în ţara noastră liberă instituţia monarhală mâncată de viermi
a "băncii regelui" pentru a ne controla pe noi de sus
până jos, şi să ne încătuşeze din leagăn până în mormânt."
Dupa ce Wilson a fost ales, Morgan, Warburg,
Baruch si ai lor au venit cu un "nou" plan,
pe care Warburg l-a numit sistemul rezervei federale (Federal Reserve).
Conducerea democratilor a salutat noua lege, intitulata Glass-Owen,
ca fiind complet diferita de legea Aldrich.
Dar de fapt, legea era practic identica in privinta fiecarui detaliu important.
De fapt, democratii au fost atat de vehementi in a nega similitudinile
incit Paul Warburg - parintele ambelor legi –
a trebuit sa intervina pentru a-si asigura prietenii platiti din parlament
ca de fapt cele 2 legi sunt practic identice:
"Periind pe o parte diferenţele exterioare
care afectează "carcasele", noi realizăm că
"miezul" celor două sisteme foarte asemănătoare unul faţă de altul".
A recunoscut insa doar in privat.
In public, Trusul Monetar i-a invinuit pe Aldrich, Frank Vanderlip,
care era presedintele bancii National City din New York a lui Rockefeller
si unul din grupul celor sapte de pe Jekyll Island,
ca se opun noului sistem Federal Reserve.
Dupa ani de zile, totusi, Vanderlip a recunoscut in Saturday Evening Post
ca cele 2 proiecte erau practic identice.
"Deşi Planul RF Aldrich a fost înfrânt când
purta numele Aldrich, totuşi punctele sale
esenţiale au fost toate, conţinute în planul care a fost adoptat în final.".
In timp ce parlamentul se apropia de
momentul votului, un avocat din Ohio, Alfred
Crozier, a fost chemat pentru a da lamuriri.
Crozier a mentionat similaritatile dintre legile Aldrich si Glass-Owen:
"Legea garantează exact ceea ce Wall Street
şi marii bancheri tânjesc de 25 de ani încoace
- un control privat în loc de unul public asupra cursului monetar."
"Ea (legea Glass - Owen) face asta la fel de complet precum o face Legea Aldrich.
Ambele măsuri fură guvernului şi poporului tot controlul asupra banilor publici
şi îi investeşte băncile în mod exclusiv cu periculoasa putere de a face bani
atât din sărăcia oamenilor cât şi din abundenţa lor."
In timpul dezbaterii,
senatorii s-au plins ca marile banci isi foloseau "muschii" financiari
pentru a influenta rezultatul.
"In aceasta tara exista bancheri care sunt dusmanii interesului public,"
a afirmat un senator.
In ciuda acuzatiilor de inselaciune si coruptie,
legea a fost pina la urma trecuta prin senat la data de 22 decembrie 1913,
dupa ce majoritatea senatorilor plecasera deja in vacanta,
fiind asigurati de liderii lor ca nimic nu va fi facut
pentru mult timp chiar dupa vacanta de Craciun.
In ziua in care legea a fost votata, parlamentarul Lindbergh
si-a avertizat profetic concetatenii:
"Acest act instaurează cel mai mare trust de pe pământ.
Când Preşedintele semnează această lege, guvernul invizibil
Puterea Monetară, va fi legalizată. Oamenii poate nu o vor recunoaşte imediat,
dar ziua aceea este amânată doar câţiva ani ...
Cea mai rea crimă legislativă din toate
timpurile este comisă prin această lege bancară"
Pe lânga toate acestea, cu numai câteva saptamâni mai devreme,
parlamentul votase in cele din urma o lege care legaliza impozitul pe venit.
De ce era atit de importanta legea impozitului pe venit?
Pentru ca in sfirsit bancherii aveau in functiune un sistem
care urma ruleze o datorie federala practic nelimitata.
*** ar fi fost platita dobinda acestui imprumut, lasind la o parte imprumutul?
Sa ne amintim, o banca centrala privata creeaza imprumutul din nimic.
Guvernul federal era redus la momentul respectiv.
Pina atunci, era finantat doar din taxe pe vinzari, servicii si accize.
Ca si in cazul Bancii Angliei,
platile dobinzilor trebuiau garantate prin impozitarea directa a oamenilor.
Schimbătorii de bani stiau ca daca ar fi trebuit sa se bazeze
doar pe contributiile statelor,
in cele din urma legiuitorii fiecarui stat s-ar fi revoltat
si ori ar fi refuzat sa plateasca dobinda pe propriii lor bani,
ori ar fi facut presiuni politice pentru a mentine datoria in limite reduse.
Este interesant de mentionat ca in 1895 Curtea Suprema
a considerat o lege similara de impozitare ca fiind anticonstitutionala.
Mai mult, in 1909 Curtea Suprema a
considerat ca si o lege de impozitare a corporatiilor este anticonstitutionala.
Drept rezultat, senatorul Aldrich a strecurat o lege prin parlament
pentru un amendament constitutional care sa permita impozitul pe venit.
Al 16-lea amendament la Constitutie
a fost trimis legislaturilor statale pentru a fi aprobat,
dar unii critici pretind ca acest amendament nu a fost niciodata ratificat
de necesarul de 3/4 din totalul statelor.
Cu alte cuvinte, al 16-lea amendament ar putea să nu fie legal.
Insa schimbătorii de bani nu erau dispusi sa dezbata lucrurile de finete.
In octombrie 1913, senatorul Aldrich
strecurase deja legea impozitului prin parlament.
Fara puterea de a impozita oamenii in mod direct - fara amestecul statelor,
legea Federal Reserve nu ar fi fost nici pe departe atit de utila
celor care au doreau sa indatoreze America.
Dupa un an de la votarea legii Federal Reserve,
parlamentarul Lindbergh a explicat *** a creat Fed
ceea ce noi numim acum "Business Cycle" (ciclul afacerilor)
si *** il folosesc in avantajul lor:
"Pentru a determina preţuri mari, tot ceea ce echipa RF va face va fi să
scadă rata de rescontare ... producând o
expansiune a creditelor şi apariţia unei pieţe de bunuri; atunci
când .. oamenii de afaceri sunt adaptaţi acestor condiţii,
se poate verifica ... prosperitatea în
carierele clasei de mijloc printr-o arbitrară ridicare a ratei dobânzii."
Asta poate cauza balansul unei pieţe în creştere şi descreştere să se legene
uşor înainte şi înapoi prin uşoare schimbări în rata de scont, sau să cauzeze
fluctuaţii bruşte printr-o variaţie mai mare a ratei,
şi în oricare din cazuri va deţine infor- maţii intrinseci ale condiţiilor finaciare
şi o cunoaştere anticipată a următoarei
schimbări, indferent că este în sus sau în jos.
Aceasta este cea mai ciudată, cel mai periculos
avantaj plasat în mâinile unei clase speciale privilegiate
pe care vre-un Guvern l-a acordat vreodată."
Sistemul este privat, condus cu singurul scop de a obţine
cele mai mari profituri posibile din folosirea banilor altora."
"Ei ştiu dinainte când să creeze panica în folosul propriu.
Ei ştiu deasemenea când să oprească panica.
Inflaţia şi deflaţia funcţionează la fel de bine pentru ei când controlează finanţele."
Congresmanul Lindbergh a avut dreptate in toate privintele.
Ceea ce el nu a realizat a fost ca majoritatea natiunilor europene
deja cazusera prada bancilor centrale, cu zeci de ani sau secole inainte.
A mai mentionat de asemenea ca doar cu un an mai tirziu,
Fed a ajuns sa controleze piata aurului; cuvintele sale au fost:
"Bancile Federal Reserve au incoltit deja aurul si certificatele pe aur..."
Lindbergh nu a fost singurul critic al Fed.
Parlamentarul Louis McFadden,
seful comisiei de banci si finante intre 1920-1931,
a explicat la ce a condus legea Federal Reserve:
"Un super stat controlat de bancheri şi industriaşi internaţionali
acţionează împreună pentru a înrobii lumea pentru propria lor plăcere."
McFadden a realizat caracterul international
al actionarilor Federal Reserve.
Un alt sef al comisiei de banci si finante in anii 1960,
Wright Patman din Texas, a afirmat:
"În SUA astăzi avem de fapt două guverne ....
Avem Guvernul corect constituit ... apoi avem un guvern independent,
de necontrolat şi de necoordonat în Sistemul RF ...
manevrând puterea banilor care este rezervată Congresului prin Constituţie."
Chiar si inventatorul luminii electrice, Thomas Edison,
s-a alaturat campaniei de criticare a sistemului Federal Reserve:
"Dacă naţiunea noastră poate emite o obligaţiune de 1 dolar
poate emite şi o bancnotă de 1 dolar. Elementele care fac obligaţiunea bună,
fac şi bancnota bună deasemenea. Diferenţa dintre obligaţiune şi bancnotă
este aceea că obligaţiunea lasă brokerii financiari să colecteze
de două ori mai mult decât e valoarea obligaţiunii şi un 20% adiţional,
acolo unde sistemul monetar nu rasplateste
pe nimeni decat pe cei care contribuie direct printr-o cale folositoare."
Este absurd să spui că ţara noastră poate emite 30 de milioane în obligaţiuni
şi nu 30 de milioane în moneda naţională. Ambele sunt promisiuni de plată
dar una dintre promisiuni îngraşă cămătarii şi alta ajută poporul."
LA 3 ani dupa votarea legii RF,
chiar si presedintele Wilson a inceput sa reconsidere
ceea ce se declansase in timpului primei sale legislaturi.
"Am devenit una dintre cele mai rău conduse,
una dintre cele mai complet controlate
guverne din lumea civilizată - nu mai este un guvernământ al opiniei libere
nu mai este un guvern al votului majorităţii,
ci un guvern al opiniei şi constrângerii
unui mic grup de oameni dominatori."
"Unora dintre cei mai mari oameni din SUA, în zona comerţului şi a manufacturii,
le este teamă de ceva. Ei ştiu că există o putere undeva aşa de organizată,
aşa de subtilă, aşa de prudentă, aşa de interconectată, aşa de completă,
aşa de perversă, că ar fi mai bine ca ei
nici măcar să nu şoptească când vorbesc despre ea condamnând-o."
Inainte de a muri in 1924, Wilson a realizat pe deplin
implicatiile raului facut Americii, cind a marturisit:
"Mi-am ruinat in mod neintentionat guvernul."
In final, schimbătorii de bani
cei ce profita prin manipularea masei monetare in circulatie,
au reusit sa-si instaureze din nou banca centrala privata in America.
Marile ziare (pe care le detineau de asemenea)
au salutat votarea legii Federal Reserve in 1913, spunând publicului
"acum, depresiile pot fi prevenite in mod stiintific."
De fapt, depresiile puteau fi acum PROVOCATE in mod stiintific.
23. Primul Război Mondial
Puterea a fost centralizata si mai mult.
Acum era timpul pentru un razboi - un razboi major - de fapt, primul razboi mondial.
Desigur, pentru bancherul bancii centrale,
problemele politice ale razboiului nu aveau
nici pe departe importanta profitului potential,
si nimic nu creeaza o datorie mai mare decit razboiul.
Anglia a fost cel mai bun exemplu de pana atunci.
In timpul celor 119 ani de la fondarea Bancii Angliei
si pina la infringerea lui Napoleon la Waterloo,
Anglia fusese in razboi timp de 56 de ani.
Si majoritatea timpului care ramasese, se pregatea de razboi.
In primul razboi mondial, descendentii
Rothschild din Germania au imprumutat bani germanilor,
Rothschild din Anglia au imprumutat bani englezilor,
iar Rothschild din Franta au imprumutat bani francezilor.
In America, J.P. Morgan a fost agentul de vinzari pentru efecte de razboi
atit englezilor cit si francezilor.
De fapt, 6 luni dupa inceperea razboiului,
Morgan a devenit cel mai mare consumator de pe glob,
cheltuind 10 milioane de dolari pe zi.
Birourile sale de pe Wall Street nr.23
au fost asaltate de brokeri si salesmeni in incercarea de a obtine contracte.
De fapt, lucrurile s-au agravat intr-atit
incat banca a fost nevoita sa posteze garzi la fiecare usa
si de asemenea la casele partenerilor.
Multi din bancherii newyorkezi au scos un profit bun din razboi.
Presedintele Wilson l-a numit pe Bernard
Baruch in functia de sef al comisiei industriilor de razboi.
Dupa istoricul Jarnes Perloff, atat Baruch cat si Rockefeller-ii
au avut un profit in jur de 200 milioane dolari in timpul razboiului.
Dar profitul nu a fost singurul motiv. Era vorba si de razbunare.
Schimbătorii de bani nu i-au iertat niciodata pe Tarii rusi
pentru sprijinul acordat lui Lincoln in timpul razboiului civil.
De asemenea, Rusia era ultima natiune europeana importanta
care refuza sa cedeze sistemului bancii centrale private.
La 3 ani dupa terminarea primului razboi mondial,
revolutia din Rusia a inlaturat Tarul si a instaurat flagelul comunismului.
Jacob Schiff de la Kuhn, Loeb & Co. s-a laudat pe patul de moarte
ca a cheltuit 20 de milioane de dolari pentru a-l infringe pe Tar.
Banii au fost trimisi din Anglia si pentru sustinerea revolutiei.
De ce unii din cei mai bogati oameni din lume ar sustine financiar comunismul,
sistemul care jura pe fata sa distruga asa-zisul capitalism
ce le adusese bunastarea?
se intreba cercetatorul Gary Allen:
"Dacă cineva înţelege că socialismul nu este un program de împărţire a bogăţiei
ci este în realitate o metodă de a consolida şi a controla bogăţia,
atunci aparentul paradox al oamenilor super bogaţi care promovează socialismul
nu mai este un paradox de loc. În schimb, devine logic, chiar unealta perfectă
a unor megalomaniaci căutători de putere."
"Comunismul sau şi mai exact, socialismul, nu este o mişcare a maselor asuprite,
ci una a elitei economice."
W. Cleon Skousen a scris in cartea sa din 1970, "Capitalistul despuiat":
"Puterea din orice sursă are tendinţa de a creea un apetit pentru mai multă putere .
Era aproape inevitabil ca super bogaţii vor aspira într-o zi să controleze
nu numai propria lor bunăstare, ci bogăţia întregii lumi."
"Pentru a obţine asta, ei erau perfect pregătiţi să hrănească ambiţiile
conspiratorilor politici avizi după putere care erau determinaţi să răstoarne
toate guvernele existente şi să instaureze o dictatură centralizată mondială."
Dar daca acesti revolutionari scapa de sub control
si incearca sa confiste puterea de la cei bogati?
In 1938, Mao Zedong si-a exprimat pozitia despre putere:
"Puterea politica iese pe teava armei".
Axa Wall Street/Londra a ales sa-si asume riscul.
Planuitorii au incercat sa controleze grupurile comuniste
furnizindu-le cantitati mari de bani cind se supuneau,
si taindu-le suportul financiar, sau chiar finantind opozitia,
daca scapau de sub control.
Lenin a inceput sa inteleaga acest lucru
desi era dictatorul absolut al noii Uniuni Sovietice,
nu el tragea sforile financiare;
altcineva le controla in secret:
"Statul nu funcţionează *** dorim noi. Maşina nu se supune.
Un om este la volan şi pare să o conducă, dar maşina nu se mişcă în direcţia dorită.
Se mişcă aşa *** doreşte altă forţă."
Asadar, cine statea de fapt in spatele evenimentelor?
Louis T. McFadden, seful comisiei de banci si finante
din anii 1920
pina in timpul marii depresii din anii 1930, a explicat in felul urmator:
"Cursul istoriei Rusiei a fost, într-adevăr, foarte afecat de operaţiunile
bancheriilor internaţionali... Guvernului Sovietic i s-a oferit
fonduri de la trezoreria USA prin conducerea Rezervei Federale
acţionând prin intermediul Băncii Chase.
Anglia a retras bani de la noi prin intermediul băncilor RF
şi i-a reîmprumutat la înalte cote ale dobânzii Guvernului Sovietic ...
Barajul Dnieperstory a fost construit cu fonduri ilegale luate din trezoreria SUA
de conducerea coruptă şi necinstită a RF şi de băncile RF."
Cu alte cuvinte, Fed si Banca Angliei,
la ordinul bancherilor internationali care ii controlau,
au creat un mostru, ceea ce a alimentat 7 decenii
de revolutie comunista, razboaie, si cel mai important - indatorare.
In cazul in care va ginditi ca exista vreo sansa ca schimbătorii de bani
sa fi instalat comunismul si apoi sa fi pierdut controlul,
in 1992, Washington Times relata ca presedintele rus Boris Eltin
era deranjat ca majoritatea ajutorului din strainatate fusese directionat
"inapoi spre conturile bancilor vestice, pentru plata datoriilor rusesti."
Ar fi o nebunie de pretins ca un razboi atit de mare ca primul razboi mondial
a avut o singura cauza. Razboaiele sunt complexe, avind factori cauzatori multipli.
Dar pe de alta parte, ar fi la fel de absurd
de a elimina din discutie pe cei care au avut cel mai mult de profitat din razboi.
Rolul schimbătorilor de bani nu tine de teoria conspiratiei.
Au avut un scop - pe termen scurt, servindu-si interesul propriu
in timp ce pe termen lung scopul politic era de a sustine guvernul totalitar,
mentinind blocajul financiar
pentru a controla orice politicieni care ar fi devenit lideri.
Mai departe vom vedea care este scopul final
al schimbătorilor de bani in ceea ce priveste intreaga lume.
24. Marea Criză
La scurt timp dupa primul razboi mondial,
politica generala a schimbătorilor de bani a inceput sa se clarifice.
Din moment ce acum controlau fiecare economie nationala in parte,
pasul urmator era forma suprema de consolidare:
guvernul mondial.
Propunerea noului guvern mondial a devenit o prioritate absoluta
la conferinta de pace de la Paris, dupa primul razboi.
S-a numit Liga Natiunilor.
Dar spre marea surpriza a lui Paul Warburg si Bernard Baruch,
care au participat la conferinta de pace impreuna cu presedintele Wilson,
lumea nu era inca pregatita sa renunta la granitele nationale.
Nationalismul inca bate puternic in pieptul fiecarui om.
De exemplu, Lordul Curzon, secretarul afacerilor externe britanic
a afirmat ca Liga Natiunilor este o gluma buna.
Chiar daca politica declarata a guvernului britanic era sa o sustina.
Spre rusinea presedintelui Wilson,
nici parlamentul american nu a ratificat recunoasterea Ligii.
In ciuda faptului ca fusese recunoscuta de multe alte natiuni,
Liga s-a dizolvat, neavind ajutorul banilor americani.
Dupa primul razboi, publicul american se saturase
de politica externa a democratului Wilson.
La alegerile prezidentiale din 1920,
republicanul Warren Harding a cistigat cu peste 60% din voturi.
Harding era un adept atit al bolsevismului cit si al Ligii Natiunilor.
Alegerea sa, care a marcat deschiderea unei perioade de 12 ani
in care la Casa Alba au fost doar presedinti republicani,
a fost urmata de o prosperitate fara
precedent, cunoscuta sub numele de "furtunoşii ani 20".
In ciuda faptului ca din cauza razboiului, America contractase o datorie
de 10 ori mai mare decit datoria din timpul razboiului civil,
economia americana s-a dezvoltat rapid.
Aurul a intrat masiv in tara in timpul razboiului
continuind si dupa razboi.
La inceputul anilor 1920,
guvernatorul noii banci Federal Reserve din New York,
pe nume Benjamin Strong,
se intilnea frecvent cu guvernatorul Bancii Angliei,
Montague Norman.
Norman era hotarit sa inlocuiasca aurul
pe care Anglia il "pierduse" catre U.S. in timpul razboiului
si sa redea Bancii Angliei fosta pozitie dominanta in lumea financiara.
In afara de aceasta, avind aur la dispozitie,
economia americana ar fi putut scapa din nou de sub control,
asa *** facuse dupa razboiul civil.
Pe durata urmatorilor 8 ani, sub echipa prezidentiala Harding & Coolidge,
datoria federala imensa contractata in timpul primului razboi mondial
a fost redusa cu 38%, la 16 miliarde dolari.
A fost cea mai mare reducere procentuala din istoria Statelor Unite.
La alegerile din 1920, Warren Harding si Calvin Coolidge
au candidat impotrica lui James ***, guvernatorul din Ohio,
si a putin cunoscutului Franklin D. Roosevelt,
care nu fusese promovat niciodata in timpul lui Wilson
peste pozitia de asistent al ministrului marinei.
Dupa ce a fost investit, Harding a trecut
rapid la inlaturarea formala a Ligii Natiunilor.
Dupa care a redus taxele interne
in acelasi timp cu cresterea tarifelor pe importuri pina la valori record.
Aceasta era o politica pe care majoritatea fondatorilor Americii
ar fi aprobat-o cu siguranta.
In al doilea an al legislaturii, Harding s-a
imbolnavit in timpul unei calatorii cu trenul
si a decedat subit.
Desi nu a fost efectuata nici o autopsie
s-a afirmat ca motivul decesului ar fi fost pneumonie sau indigestie.
Când Coolidge a preluat presedintia si a
continuat politica economica interna a lui Harding
de tarife mari pe importuri si continuarea reducerii taxelor pe venituri.
Rezultatul a fost ca economia a crescut intr-un ritm alert,
Acest lucru trebuia oprit.
Asa incit, asa *** au facut-o si inainte,
Schimbătorii de bani au hotarit ca era timpul sa
prabuseasca din nou economia americana.
Fed a inceput sa inunde tara cu bani.
Au crescut masa monetara cu 62% in timpul acestor ani.
Banii erau din belsug.
Din acest motiv perioada este cunoscuta sub numele "urlătorii ani 20".
Inainte de a muri in 1919, fostul presedinte Teddy Roosevelt
a avertizat poporul american asupra a ceea ce se intimpla,
Dupa *** a relatat New York Times in 27 martie 1922, Roosevelt a spus:
"Aceşti bancheri internaţionali şi interesele lui Rockefeller şi Standard Oil
controlează majoritatea ziarelor şi a editorialelor din aceste ziare
pentru a determina supunerea sau eliminarea oficialilor care refuză să se supună
clicilor corupte şi puternice care compun guvernul invizibil."
Cu o zi inainte, in NY Times, primarul New York-ului, John Highland
l-a citat pe Roosevelt invinuindu-i pe cei care luasera controlul Americii,
a masinariei politice si a presei:
"Avertismentul lui Theodore Roosevelt are mult mai multă relevanţă astăzi,
deoarece adevărata ameninţare a republicii noastre este acest
guvern invizibil care, ca o caracatiţă gigantică, îşi întinde dimensiunea slinoasă
deasupra oraşului, statului şi naţiunii...
Ea ia în stăpânire cu tentaculele ei lungi şi puternice
funcţionarii noştrii superiori, corpurile noastre legislative, şcolile noastre
curtile noastre judecătoreşti, ziarele noastre şi fiecare agenţie creată
pentru protecţia publică ... Pentru a mă distanţa de generalităţi,
daţi-mi voie să vă spun că, creierul acestei
caracatiţe îl reprezintă interesele Rockefeller- Standard Oil
şi un mic grup de case bancare puternice,
cunoscute nouă în general ca bancherii internaţionali.
Mica gaşcă de bancheri internaţionali puternici practic conduc guvernul SUA
pentru propriile lor interese egoiste. Ei practic controlează ambele partide,
scriu platformele politice, îi transfomră în marionete pe liderii de partide,
se folosesc de oamenii din conducerea organizaţiilor private,
şi recurg la orice mijloc pentru a plasa pentru nominalizare ca funcţionari superiori
doar acel tip de candidaţi care să fie supuşi dictatelor afacerilor mari corupte.
Aceşti bancheri internaţionali şi interesele Rockefeller - Standard Oil
controlează majoritatea ziarelor şi revistelor din această ţară."
De ce oamenii n-au ascultat aceste avertismente serioase
si cererea ca parlamentul sa retraga legea Federal Reserve din 1913?
Pentru ca, sa nu uitam: erau anii 1920
o crestere constanta a imprumuturilor bancare contribuise la cresterea pietei.
Cu alte cuvinte, la fel *** este in ziua de azi, in timpuri de prosperitate,
nimeni nu vrea sa se ingrijoreze din cauza problemelor economice.
Dar toata aceasta prosperitate avea si o fata intunecata.
Afacerile se dezvoltasera si devenisera solide pe baza creditului.
Speculatiile pe piata de actiuni se inmulteau din ce in ce mai mult.
Insa desi situatia parea roz, totul era un castel de nisip.
Cand totul a fost pregatit, in aprilie 1929, Paul Warburg,
fondatorul Fed, a trimis o nota secreta
avertizindu-si prietenii asupra unui colaps si a unei depresii nationale iminente.
In august 1929, Fed a inceput sa reduca masa monetara.
Nu este o coincidenta
ca biografiile gigantilor de pe Wall Street de la vremea aceea,
John D. Rockefeller, J.P. Morgan, Bernard Beruch etc.
mentioneaza ca s-au retras din piata de actiuni chiar inainte de prabusire
si si-au transformat toate bunurile in bani cash sau aur.
Pe 24 octombrie, marii bancheri din New York
si-au cerut inapoi toate imprumuturile de la brokeri, in termen de 24 de ore.
Atit brokerii cit si clientii lor
au trebuit sa-si vinda actiunile pe piata pentru a-si acoperi imprumuturile,
indiferent de pretul la care o faceau.
Drept rezultat, piata s-a prabusit in acea zi
- ramasa in istorie sub denumirea de "joia neagra".
John Kenneth Galbraith scria in "Marea prăbuşire 1929" ca,
la apogeul vinzarii disperate, Bernard Beruch l-a adus pe Winston Churchill
in galeria vizitatorilor Schimburilor de Mărfuri din New York,
pentru a asista la momentele de panica si a-l impresiona cu puterea sa
asupra acelor evenimente violente.
Parlamentarul Louis McFadden,
seful comisiei pentru banci si finante intre 1920 si 1931,
stia cine este responsabil.
El a acuzat Fed si bancherii internationali de punerea la cale a crizei.
"Nu a fost accidental. A fost o apariţie atent pusă la cale.
Bancherii internaţionali s-au gândit să creeze o stare de disperare aici
astfel încât ei să poată să iasă la iveală ca şi conducători ai noştrii tuturor.
Insa McFadden nu s-a oprit aici:
i-a acuzat in mod deschis de declansarea crizei
cu scopul de a aduna aurul american.
Iată declaratia a facut-o in februarie 1931, in mijlocul depresiei:
"Cred că e greu de pus la îndoială că oamenii de stat şi bancherii Europei
sunt gata să folosească orice mijloc prin care să redobândească raid rezerva de aur
pe care Europa a pierdut-o Americii ca rezultat al Primului Război Mondial."
Curtis Dall, broker pentru Lehman Brothers,
se afla la NYSE (NY Stock Exchange) in ziua in care a inceput criza.
In cartea sa aparuta in 1970, "RF: socrul meu exploatat",
a explicat ca declansarea crizei s-a datorat
retragerii planificate a banilor disponibili pe piata.
"De fapt a fost socotita "forfecare" a publicului de către
puteriile monetare mondiale, determinată de spontana reducere a banilor ceruţi
pe piaţa monetară din New York".
In citeva saptamini, 3 miliarde de dolari au disparut pur si simplu.
Intr-un an, se "pierdusera" 40 miliarde.
Dar au disparut intr-adevar? Sau era vorba
doar de o consolidare in tot mai putine buzunare?
Ce-a facut Fed?
In loc sa actioneze pentru a ajuta economia,
stimulind-o prin micsorarea ratelor dobinzilor,
Fed a continuat sa micsoreze masa monetara in continuare,
adincind depresia.
Intre 1929 si 1933,
Fed a redus masa monetara cu inca 33%.
Desi majoritatea americanilor nu au auzit niciodata
ca Fed a fost cauza depresiei,
acest lucru este cunoscut de catre economistii de virf.
Milton Friedman, cistigator al premiului
Nobel pentru economie, de la Stanford University,
a afirmat acelasi lucru intr-un interviu la un post national de radio in ianuarie 1996.
"RF a cauzat în mod categoric Marea Criză prin reducerea cantităţii de bani
din circulaţie cu o treime, între anii 1929 şi 1933."
Insa banii pierduti de majoritatea americanilor in timpul depresiei,
nu au disparut pur si simplu.
Au fost redistribuiti in buzunarele celor care
au lichidat chiar inainte de criza, cumparind aur,
un mod sigur de investire a banilor inainte de depresie.
Banii americanilor au plecat insa si peste hotare.
In mod incredibil, in timp ce presedintele Hoover incerca eroic sa salveze bancile
si sa sustina afacerile,
cu milioane de americani flaminzind, pe masura ce marea depresie se adincea,
milioane de dolari au fost cheltuiti pe reconstructia Germaniei
dupa distrugerile datorate primului razboi mondial.
Cu 8 ani inainte de invazia lui Hitler in Polonia,
parlamentarul Louis McFadden,
seful comisiei de banci si finante,
a avertizat parlamentul ca americanii plateau ascensiunea lui Hitler la putere.
"După Primul Război Mondial, Germania a picat
în mâinile bancherilor internaţionali germani.
Acei bancheri au cumpărat-o şi acum
o deţin, o blochează, o aprovizionează şi o înarmează.
Ei i-au cumpărat industria, ei au ipotecii pe terenul ei, îi controlează producţia,
"Bancherii internaţionali germani au subvenţionat guvernul actual al Germaniei
şi deasemenea au aprovizionat fiecare dolar pe care Adolf Hitler l-a folosit
în campania sa exorbitantă prin care a devenit o ameninţare la adresa
guvernului lui Bruening."
"Când Bruening eşuează în a se supune ordinelor bancherilor internaţionali germani
Hitler e scos în faţă pentru ai speria pe germani să se supună.
Prin intermediul conducerii RF, peste 30 de miliarde din banii americani
au fost pompaţi în Germania ... Cu toţii aţi auzit de cheltuielile
care au avut loc în Germania ...
"locuinţe moderne, marile ei planetariumuri, săliile sale de gimnastică, piscinele sale,
autostrăziile sale foarte frumoase, fabriciile ei perfecte.
Toate acestea au fost făcute cu banii noştrii. Aceştia au fost oferiţi
Germaniei prin intermediul conducerii Rezervei Federale.
"Conducerea RF a pompat aşa de multe miliarde de dolari
în Germania că nici nu îndrăznesc să spună totalul."
Franklin D. Roosevelt a devenit presedinte in urma alegerilor din 1932.
Odata ce Roosevelt si-a ocupat functia,
au fost anuntate masuri urgente de restructurare bancara,
care nu au facut altceva decit sa sporeasca puterea Fed asupra masei monetare.
Numai dupa aceste masuri, Fed a inceput in sfirsit
sa slabeasca cureaua
si sa dea din nou bani, oamenilor înfometaţi.
25. RF/Al Doilea Război Mondial
La inceput, Roosevelt a mers contra schimbătorilor de bani
recunoscuti a fi cauza depresiei.
A declarat acest lucru in discursul sau inaugural de pe 4 martie 1933:
"Practicile fără scrupule ale schimbătorilor de bani
rămân culpabile în instanţa de judecată publică,
respinse de inimile şi minţile oamenilor ... Schimbătorii de bani au plecat
din înaltele lor scaune în templele civilizaţiei noastre."
Insa 2 zile mai tirziu, Roosevelt a ordonat vacanta bancara si a inchis toate bancile.
In decursul aceluiasi an, Roosevelt a
confiscat tot aurul privat sub forma de lingouri si monezi
cu exceptia colectiilor si exemplarelor rare.
Majoritatea aurului detinut de americanul obisnuit
era sub forma de monezi.
Aceasta a fost de fapt o confiscare.
Cei ce nu respectau dispozitia riscau pina la 10 ani inchisoare
si amenda de 10.000 dolari, echivalentul a 100.000 dolari actuali.
Unii oameni nu au respectat ordinele lui Roosevelt.
Multi erau nehotariti intre a-si pastra agoniseala adunata cu greu
si a asculta dispozitiile guvernului.
Cei care si-au predat aurul au primit bani la pretul oficial:
20,66 dolari pe uncie.
Ordinul de confiscare a fost atit de nepopular,
incit nimeni in guvern nu si-a asumat raspunderea pentru a-l aproba.
Nici un parlamentar nu l-a revendicat.
La ceremonia de semnare, presedintele Roosevelt a precizat tuturor celor prezenti
ca nu el era autorul acestui ordin, si a declarat public
ca nici macar nu-l citise.
Chiar si ministrul finantelor a afirmat ca nu-l citise,
spunind ca "era ceea ce doreau expertii"
Roosevelt a convins publicul sa renunte la aur
afirmind ca era nevoie de adunarea resurselor nationale
pentru a scoate America din depresie.
Cu mare tam-tam, a dispus crearea unui depozit nou,
construit pentru a inghiti muntele de aur
pe care guvernul U.S. il confiscase ilegal.
Pina in 1936, depozitul de la Fort Knox fusese terminat
si in ianuarie 1937 a inceput sa fie umplut cu aur.
Cel mai jaf al tuturor vremurilor tocmai incepea.
In 1935, dupa ce tot aurul fusese predat,
pretul oficial a fost ridicat brusc la 35 dolari pe uncie.
Insa smecheria era ca numai strainii puteau sa-si vinda aurul la nou pret.
Schimbătorii de bani , care primisera avertismentul lui Warburg
si iesisera de pe piata de actiuni chiar inaine de criza
cumparind aur la 20.66 dolari si trimitindu-l ulterior la Londra,
puteau sa-l aduca acum inapoi si sa-l vinda guvernului
aproape dublindu-si banii
in timp ce americanul obisnuit suferea de foame.
Depozitul de la Fort Knox
se afla in mijlocul zonei militare Fort Knox,
la 45 km sud-vest de Louisville, Kentucky.
Atit ne-a fost ingaduit sa ne apropiem de depozit
in ciuda scrisorilor trimise de membri ai congresului
de-a lungul anilor pentru a permite accesul echipei de filmare.
Perimetrul de 4 acri din imediata vecinatate a cladirii
este pazit de un gard de otel electrificat,
transee cu apa si in fiecare colt cite o cazemata inarmata cu mitraliere.
Cind aurul a inceput sa soseasca, pe 13 ianuarie 1937,
au fost luate masuri de securitate fara precedent.
Mii de oaspeti oficiali au urmarit
sosirea unui tren cu 9 vagoane din Philadelphia,
pazit de soldati inarmati, inspectori postali, agenti ai serviciilor secrete
si garzi ale monetariei americane.
Era un scenariu grozav:
Rezervele de aur fusesera scoase din toate colturile Americii,
spre presupusul beneficiu al publicului,
si pus la pastrare in siguranta la Fort Knox.
Insa toata acea securitate va fi curind incalcata chiar de guvern.
Erau puse bazele unui razboi mult mai mare,
care ar fi impins distrugerile cu mult dincolo de cele ale primului razboi mondial.
De exemplu, doar in 1944, venitul national al U.S. era de 183 miliarde dolari,
din care 103 miliarde au fost cheltuite pe razboi.
Ritmul de cheltuiala a banilor era de 30 de ori mai mare decit in primul razboi.
De fapt, contribuabilul american a platit
55% din totalul costurilor de razboi ale aliatilor.
Dar, la fel de important este ca fiecare
natiune implicata in al doilea razboi mondial
si-a marit foarte mult datoria externa.
De exemplu, in U.S. datoria federala a crescut de la 43 miliarde dolari in 1940
la 257 miliarde in 1950, o crestere de 598%.
Intre 1940 si 1950, datoria Japoniei a crescut cu 1348%.
Datoria Frantei a crescut cu 583%, iar cea canadiana a ajuns la 417%.
Dupa razboi, lumea era impartita in 2 tabere economice.
Economiile comandate de comunism, pe de-o parte
si capitalistii monopolisti de cealalta parte,
pregatiti sa concureze intr-o nesfirsita si foarte profitabila cursa a inarmarilor.
Era in sfirsit timpul pentru bancherii centrali
sa inceapa planul de 3 etape pentru centralizarea sistemelor economice
ale intregii lumi
ca in final sa-si impuna guvernul global al noii ordini mondiale.
Etapele acestui plan erau:
Faza 1: dominatia bancilor centrale asupra tuturor economiilor nationale.
Faza 2: centralizarea economiilor regionale prin organizatii
de genul uniunii monetare europene si acorduri regionale comerciale ca NAFTA.
Faza 3: centralizarea economiei mondiale printr-o banca centrala mondiala,
sfirsitul independentei financiare si nationale
prin abolirea tuturor tarifelor vamale prin tratate gen GATT.
Faza 1 a fost indeplinita cu mult timp in urma.
Fazele 2 si 3 sunt in stadii avansate, aproape de finalizare.
Ce se intimpla cu aurul?
Cel mai mare detinator de aur, dintre toate bancile centrale, este FMI.
Impreuna cu bancile centrale, controleaza 2/3 din aurul mondial,
avind astfel capacitatea de a manipula piata aurului.
Sa ne amintim regula de baza a schimbătorilor de bani
"Cine are aurul face regulile".
Inainte de a trece la solutiile pentru problema noastra,
sa revenim la ce s-a intimplat cu aurul de la Fort Knox.
Pentru ca daca nu intelegem ca a fost furat,
ne indreptam spre solutia gresita:
o moneda cu acoperire in aur.
Majoritatea americanilor inca cred ca aurul se afla la Fort Knox.
La sfirsitul celui de-al doilea razboi
mondial, la Fort Knox se aflau peste 700 milioane uncii de aur,
aproape 70% din tot aurul lumii.
Cit de mult a ramas? Nu stie nimeni.
In ciuda faptului ca legea federala stipuleaza
o inventariere fizica anuala a aurului din Fort Knox,
finantele au refuzat in mod constant s-o efectueze.
Adevarul este ca o inventariere credibila a ceea ce a ramas acolo,
nu a mai fost efectuata din 1953, cind a fost ordonata de presedintele Eisenhower.
Unde s-a dus aurul american din Fort Knox?
De-a lungul anilor, a fost vindut catre schimbătorii de bani din Europa
la pretul de 35 dolari pe uncie.
Sa nu uitam: aceasta s-a intimplat cind pentru americani era ilegal
sa-si rascumpere propriul aur din Fort Knox.
De fapt, a existat un caz infam
familia Firestone a infiintat o serie de corporatii fictive
pentru a cumpara aur de la Fort Knox si a-l tine in Elvetia,
fara sa amestece U.S.
In cele din urma au fost prinsi si condamnati.
Pina in 1971, tot aurul a fost mutat din Fort Knox,
inapoi la Londra.
Dupa ce s-a terminat aurul din Fort Knox,
presedintele Nixon a inchis aceasta "fereastra"
prin anularea legii Roosevelt din 1934,
permitind in sfirsit americanilor sa cumpere aur.
Evident, pretul aurului a inceput sa creasca:
9 ani mai tirziu, aurul se vindea la 880 dolari pe uncie,
de 25 de ori mai mult decit se vinduse aurul din Fort Knox.
S-ar putea crede ca in cele din urma, cineva din guvern
ar intelege ce s-a intimplat si ar incepe sa faca dezvaluiri.
Cea mai mare avere din istoria lumii, furata.
Asemanator cu ideile din vechiul film "Goldfinger" cu James Bond.
Ei bine, de fapt Ian Flaming, autorul serialelor James Bond,
a fost seful serviciului britanic de contraspionaj MI5.
In cercurile respective de spionaj se presupunea
ca mare parte din fictiunea sa a fost scrisa
ca un avertisment, asa *** fac multi autori de fictiune.
Daca indepartarea intregului aur din Fort Knox
poate fi considerata ca un raid intentionat asupra trezoreriei U.S.,
atunci o asemenea operatiune ar fi necesitat
ani buni pentru a fi dusa la bun sfirsit.
Mai precis, 40 de ani.
Suficient timp pentru Fleming sa inteleaga ce se intimpla si sa incerce sa previna.
*** a iesit la iveala istoria jafului aurului din Fort Knox?
Totul a inceput cu un articol intr-un ziar din New York, in 1974.
Articolul arata *** familia Rockefeller a manipulat Fed
pentru a vinde aurul din Fort Knox la preturi reduse
catre speculatori europeni anonimi.
3 zile mai tirziu, sursa anonima a articolului,
Louise Auchincloss Boyer, s-a aruncat in mod misterios
de la fereastra apartamentului situat la etajul 10 al unui bloc din New York.
*** de stia doamna Boyer
de conexiunea dintre Rockefeller si jaful de la Fort Knox?
Fusese mult timp secretara lui Nelson Rockefeller.
Ed Durell, un industrias instarit din Ohio, a petrecut urmatorii 14 ani
devotindu-se cautarii adevarului despre aurul din Fort Knox.
A scris mii de scrisori catre guvern si oficiali ai bancilor
incercind sa afle cit de mult aur a ramas intr-adevar
si unde s-a dus restul.
Edith Roosevelt, nepoata presedintelui Teddy Roosevelt,
a pus la indoiala actiunile guvernului intr- o editie din martie 1975
a ziarului New Hampshire's Sunday:
"Afirmaţiile referitoare la aurul lipsă din seifurile noastre de la Fort Knox
sunt foarte dezbătute în cercurile financiare Europene.
Dar ceea ce este mai de neînţeles este faptul că Administraţia nu se oboseşte
să demonstreze înntr-un mod fără echivoc, că nu există motive de îngrijorare
în ceea ce priveşte comoara noastră de aur
- dacă într-adevăr se află într-o poziţie să facă asta."
Din pacate, Ed Durell nu si-a atins scopul principal:
o inventariere completa a rezervelor de aur din Fort Knox.
Este incredibil *** cea mai mare avere a
lumii este atit de putin contabilizata sau inventariata.
Aurul acesta apartine americanilor,
iar nu Federal Reserve si detinatorilor ei straini actuali.
Un lucru este sigur: guvernul poate inlatura toate aceste speculatii
in citeva zile, cu o inventariere publica
in prezenta mass-mediei.
Dar a hotarit sa n-o faca.
Se poate trage concluzia ca le este frica de adevarul
pe care o astfel de inventariere l-ar putea dezvalui.
De ce se teme guvernul?
Iata raspunsul: cind presedinele Ronald Reagan a preluat puterea in 1981,
prietenii sai conservatori l-au indemnat
sa studieze fezabilitatea intoarcerii la acoperirea in aur a monedei
ca fiind singura modalitate de a controla cheltuielile guvernamentale.
Parea o alternativa rezonabila,
asa incit presedintele Reagan a numit citeva persoane in "comisia aurului",
pentru a studia situatia si a raporta rezultatele parlamentului.
Ceea ce comisia a raportat parlamentului in 1982,
a fost urmatoarea descoperire socanta privind aurul:
Trezoreria U.S. nu detinea aur.
Tot aurul care ramasese in Fort Knox,
era detinut de Federal Reserve,
un grup privat de bancheri, ca o alternativa pentru datoria nationala.
Adevarul este ca niciodata in istorie
nu s-au furat atitia bani din buzunarele publicului
pentru a ajunge in buzunarele unui grup mic de investitori privati:
Schimbătorii de bani .
26. FMI/Banca Mondială
Sunt in fata sediului central al FMI,
situat in Washington D.C.
Pe partea cealalta a strazii, chiar acolo, este centrul Bancii Mondiale.
Ce sunt aceste organizatii? Cine le controleaza?
Si, cel mai important,
sunt ele pe cale sa determine o depresie mondiala majora?
Sa ne intoarcem in timp la perioada de dupa primul razboi mondial.
Oamenii erau satui de razboi.
Asa incit, la umbra pacificatorilor,
bancherii au pus la cale un plan
pentru a-si consolida mai departe puterea.
Pretinzind ca numai un guvern international
ar putea sta in calea razboaielor mondiale,
Schimbătorilor de bani au sustinut o propunere pentru un guvern mondial,
Mulţumim pentru înţelegere!