Tip:
Highlight text to annotate it
X
Când am fost în oraș cu niște colegi de-ai mei....
Eu am stat în picioare, am fost împușcat aici (în picior), dar colegii mei au stat jos și pe ei i-a lovit în piept și au murit.
În Irak, tatăl meu a fost polițist. Am avut doi frați și o soră.
Mama mea a stat acasă. Tatăl meu a fost un polițist cu o funcție importantă și în oraș toată lumea îmi cunoștea familia.
Mi-e foarte greu fără mamă.
Mi-e greu să vorbesc despre mama mea, a fost foarte importantă pentru mine.
Durata așteptată de viață în Afganistan este de 40 de ani.
Mi-au trimis a doua scrisoare.
”Dacă nu te prezinți la noi pentru mai multe informații și declarații, te vom ucide.”
Aceasta este principala poveste din spatele plecării mele din Afganistan.
Nu a fost o alegere.
Dacă aș fi zis ”nu”, ar fi putut să mă omoare imediat.
Dacă aș fi decis să nu lucrez cu ei, ar fi fost mult mai rău.
În fața mea am văzut *** au început să omoare oameni.
Am o poveste despre un tip, care și-a dat seama că nu traduceam lucrurile acestea în știri și mi-a spus să fiu atent.
Era un prieten, lucra la departamentul pentru limba spaniolă.
Mi-a spus: ”fii atent, dacă detectează că nu traduci de fapt, te vor ucide imediat”.
Nu a fost ușor să merg la protest și (în același timp) să lucrez acolo.
Erau întotdeauna tipi care mă anunțau că ei - guvernul - mă urmăresc.
Așa că eu mergeam la protest, dar ei puneau ceva în fața mea ca să...
(Reporter) *** ajungeau mesajele acestea la tine?
Nu, nu, era pur și simplu... La un moment dat, un tip mi-a spus: ”Domnule, e cineva aici!”.
M-am uitat în spate și am întrebat ”Știți cine sunt?” și mi-a răspuns ”Știu”.
I-am spus: ”Sunt jurnalist la SANA” și mi-a răspuns: ”Știu”.
Știau. Voiau să mă anunțe, să mă facă să simt...
(Reporter) …că îți urmăreau fiecare mișcare.
Exact.
Am început să mă gândesc că singura modalitate de a supraviețui este să fiu suficient de inteligent.
Să simulez că: ”în regulă, băieți, sunt cu voi, sunt cu guvernul”.
Câteodată făceau ceva doar să mă forțeze să spun altceva. Dar eu eram tot timpul: ”în regulă, aveți dreptate, aveți dreptate”.
Trebuia să supraviețuiesc.
Ei lucrează în felul acesta să te facă să simți că...
Să te amenințe, sa te facă să te simți că ”hei, te controlăm”, dar nu controlează nimic. Nu pot controla totul.
Foloseam atunci o legitimație de presă de la SANA. Îmi dădea acces peste tot. Legitimația asta mi-a salvat viața.
Fiecare poate să trăiască frumos în felul lui, cât de bogat sau cât de sărac este.
După ce au intrat teroriștii, eu cred că au stricat tot.
Tuturor ne pare rău că au stricat țara aceea frumoasă. Sperăm să ne întoarcem cu toții acolo.
Toate, și politica, încep de la educație.
Să te îmbraci în negru de sus până jos, nu ai voie internet, un bărbat nu are voie să se îmbrace în pantaloni de blugi.
Nu e posibil. La ora 8, toată lumea trebuie să se culce. Asta nu este religie.
Adică frizerul nu trebuie să existe. Coafura nu trebuie să existe.
Eu predau chimia. În Deir ez-Zor, să vă dau un exemplu, au interzis chimia pentru că este eretică.
*** adică chimia este eretică? Statul Islamic, acești teroriști au anulat chimia pentru ca au zis că este de la diavol. Și biologia.
Au spus că dacă te bagi în știința creării, te bagi în știința lui Dumnezeu... Trebuie tăiat.
Au fost interzise biologia și chimia.
Siria era o țară sigură, dar, după conflict, totul s-a schimbat, totul a fost distrus,
de aceea am preferat să plecăm din țară.
Din păcate, situația în Afganistan este foarte rea.
De ce nu am părăsit Afganistan acum 10 ani?
Ieri, în Kabul, au avut loc două atacuri sinucigașe. Aproximativ 39 de oameni au fost uciși. Cei mai mulți dintre cei uciși erau civili.
În 2013, mulți teroriști au intrat în orașul meu.
Orașul meu se numește Kirkuk. E un oraș foarte mare.
Are petrol și bazine de gaz. Din cauza aceasta au venit mulți teroriști în orașul meu.
Au intrat în fiecare zi în oraș, în magazine, pe stradă.
Au folosit bombe și din cauza aceasta au murit foarte mulți oameni.
Mama, sora mea, și un frate au murit astfel.
Încercăm să-i creionăm ideea că este un copil puternic sau că este un viitor adult și că trebuie să fie puternic.
Indiferent de ajutorul nostru necondiționat, va trebui la un moment dat în viață să ia decizii de unul singur,
să se descurce în situații critice de unul singur, pentru că asta fac și copiii noștri, cetățeni români.
Am stat o lună în Turcia. Mi-au găsit un tir. Mi-au spus că trebuie să stau câteva zile în tir până o să ajung într-o țară din Uniunea Europeană.
Într-o noapte, mi-a spus să mergem. Am plecat cu mașina și la o benzinărie, mi-a deschis ușa la tir și m-am urcat în el.
Noi nu am știut cât am stat în tir, nici domnul șofer nu a știut că suntem în mașină.
(Reporter) Erați ascunși în mașină și șoferul nu știa.
Păi da. Dacă ar fi știut, nu ne-ar fi lăsat.
Când am plecat din Turcia. În două zile și jumătate am ajuns aici, în România.
Dar prietenul meu era bolnav la inimă și nu am avut multă apă și mâncare.
Am obosit foarte mult și am vorbit cu el mai bine să coborâm ca să nu se întâmple ceva.
Când am coborât a venit ambulanța, a venit poliția, dar până a ajuns la spital prietenul meu a murit.
Am evadat de unul singur. A fost foarte greu.
Un frate a reușit să plece în Turcia, iar o soră și un frate au ajuns în Liban, pentru că este lângă Siria și a fost ușor pentru ei.
Dar în Europa doar eu am ajuns.
Am plecat din Afganistan din acest motiv. Am venit in Iran, cu multe dificultăți pe drum.
Am trecut granița din Iran spre Turcia. Din Turcia, după ceva timp, am venit în Bulgaria.
A trebuit să mergem prin pădure, ca printr-o junglă. Ne-am înfruntat cu multe animale.
A fost foarte dificil.
Cei mai mulți dintre cei care ajung în Serbia sunt într-o stare foarte proastă.
Au hainele murdare, corpurile pline de durere, cicatrici...
Au călătorit prin păduri. Mulți au cicatrici pe fețe, vânătăi pe mâini...
Noi vedem că oamenii care ajung aici au nevoie de asistență medicală.
Pot să o obțină în Miksalište sau în alte spitale din Serbia.
De asemenea, observăm o gravă problemă în ceea ce privește infestarea cu păduchi și scabie.
Oamenii aceștia au călătorit pentru o lungă perioada.
Timp de câteva luni, au stat în tabere, în condiții precare de igienă.
Lucrurile acestea au devenit o problemă serioasă în Belgrad, în special pentru cei care locuiesc în aer liber.
Peste 1.000 de oameni – majoritatea bărbați - stau în parcuri sau în clădiri abandonate aproape de gară.
Nu vor să plece din zonă pentru că doresc să stea aproape de traficanți,
pentru că știu că traficanții îi pot duce dincolo de graniță.
Mulți dintre ei sunt bolnavi.
De fapt, destinația mea nu era Bulgaria, era...
Mă gândeam să ajung în Germania, sau în Suedia, sau într-o țară unde aș putea să am oportunități mai bune.
Când am ajuns aici... Mai întâi am fost în Serbia.
Aveam un plan de a merge într-o țară a Uniunii Europene, unde să fiu în siguranță, unde să mă simt liber.
Sunt liber să învăț. Sunt liber să muncesc. Sunt liber să mă îmbunătățesc personal.
La început, aveam un plan să merg în Franța, începând prin a trece granița în Ungaria.
Dar din păcate, persoana care ne-a luat, ca ceilalți traficanți de oameni,
nu ne-a spus că vom trece din România în Ungaria și apoi vom merge în Franța.
La început, când am intrat în România, când l-am întrebat dacă ne aflăm în Ungaria, mi-a spus că nu.
Nu mi-a spus adevărul.
Din păcate, la acea dată, nu știam că România este membră a Uniunii Europene.
Când am auzit că România este membră a Uniunii Europene,
am confirmat lucrul acesta și mi-am schimbat planul, am trecut de la Franța la România.
Când am ajuns aici, am ajuns într-un oraș. Cred că a fost Timișoara sau… Nu știu ce oraș a fost.
Apoi, am venit la centru, aici, în Giurgiu.
Am stat doua, trei luni la centru până să primesc buletin de refugiat.
Eu nu mai am vena aceasta.
Am fost la mulți doctori, dar nu au știut care este problema piciorului meu.
A fost foarte greu. Prima operație, 6000 de euro.
Astăzi, am avut o femeie care a venit din Siria.
Este însărcinată în 8 luni, dar copilul nu se simte bine. Familia a călătorit pe mare.
S-au urcat într-o barcă de cauciuc în Turcia, pentru a ajunge în Grecia, dar s-au răsturnat și trei dintre copiii lor au murit.
Au continuat drumul prin Grecia, au ajuns în Serbia, dar...
Există consecințe, traumă... după aceste evenimente. Copilul nu se simte bine.
Doctorii sunt obligați să termine sarcina, așa că ea a trebuit să plece la spital.
Ne spun *** fug de conflict, *** fug de grupuri militare care încearcă de fapt să-i recruteze și le omoară familiile.
Mulți dintre acești copii și-au pierdut părinții sau membri apropriați de familie.
Au ideea aceasta a unei țări unde viața e diferită, unde pot merge la școală,
unde își pot îndeplini visele și de unde, mai târziu, să îi ajute pe cei care au rămas acasă.
Știi, e foarte dificil să auzi copiii *** plâng la telefon cu mamele lor, *** le este dor de ele, *** le este frică de călătorie.
Dar, în același timp, ei sunt curajoși și determinați și ne spun că nu pot renunța.
La casa mea, nu știu cine a făcut asta, dar cineva a dat foc la tot, inclusiv la cele două mașini ale tatălui meu.
Apoi am vorbit cu un prieten de la serviciul tatălui meu. I-am spus că nu am ce să fac aici.
Nici nu pot să rezolv piciorul, nici nu pot să merg la școală, nici viață... nimic.
Mai aveam doar câteva rude pe acolo.
Și m-a întrebat dacă vreau să mă ajute să plec din țară. Și i-am zis: “sigur”.
Suntem în Refugee Aid Miksalište.
Acesta este un hub pentru mai multe organizații, care oferă suport și ajutor pentru refugiații și migranții care ajung în Belgrad.
UNHCR raportează că 200, 300 de persoane ajung zilnic și ei își doresc de fapt să continue drumul spre statele din Europa de vest.
Problema este că singurul mod real de a părăsi Serbia este de a cere azil în Ungaria, dar Ungaria acceptă doar 30 de persoane pe zi.
Așa că, dacă compari aceste numere, 30 de oameni care pot pleca din țară în fiecare zi și 200, 300 de oameni care vin,
atunci putem număra și vedea de ce avem peste 6.000 de oameni în Serbia în acest moment.
Noi spunem că sunt blocați temporar. Temporar pentru că toți plănuiesc să părăsească Serbia.
Serbia nu este țara lor de destinație. Se bazează pe traficanți să-i ajute să treacă granița.
Plătesc sume mari de bani și foarte des sunt abuzați.
Am cheltuit 21.000 de Euro pe drum. I-am dat traficanților să mă aducă pe mine și pe încă doi frați –
toți, 21.000 de Euro ca să ajungem într-o țară membră UE.
E foarte dificil.
Am dat foarte mulți bani acestor oameni doar ca să mă aducă într-un loc sigur, deoarece fratele meu avea o problemă medicală.
Condiția nu-i permitea să meargă pe jos. Din păcate, ne-au folosit. Ne-au adus *** au vrut.
Am implorat să mergem toți cu mașina în UE. Ne-au promis, dar nu s-au ținut de promisiune.
După o săptămână, predam copiilor din tabără, mergeam cu unele grupuri să ajutăm alți refugiați din alte tabere – știi –
în afara Sofiei și chiar în Sofia, și așa am cunoscut-o pe ea (soția sa) într-una din tabere.
Chiar și acum, șeful meu de la companie, proprietarul companiei, este unul dintre cei care îi sprijină pe refugiați.
M-am întâlnit cu el într-o tabără, în afara Sofiei.
(Reporter) El era tot un voluntar?
Da. După aceea, la câteva luni, a început să mă contacteze: ”Hei, Elias...
Hai să... Dezvoltăm programe IT, poți să ne ajuți.”
(Reporter) El e un antreprenor din industria IT?
Da și acum lucrez pentru compania lui.
Colegii mei mă ajută foarte mult să rezolv temele pe grupul de WhatsApp si pe Messenger.
Mă ajută foarte mult cu temele pe care trebuie să le fac.
Ei știu că eu nu pot să fac temele corect, singur, și mă ajută foarte mult pe grupul clasei.
Când am reușit să mă operez, a fost foarte greu până am făcut rost de bani.
Am avut alocație de la București, JRS [Jesuit Refugees Service].
Colegii mei de la școală m-au ajutat cu bani ca să reușesc să fac operația.
Aici îi primim pe copii și pe familiile lor.
Este locul unde îi implicăm în diferite activități cu scopul de ai relaxa, de a-i face să se simtă în siguranță, să se simtă acasă.
Vrem să le oferim un mediu în care copiii să fie ceea ce sunt în realitate – copii.
Nu au avut prea multe oportunități să se simtă ca niște copii în timpul călătoriei până aici.
Aceasta este una dintre activitățile pe care echipa de la Spațiul Prietenos pentru Copii a creat-o. Se numește ”Super-eroi pe drum”.
Este o hartă mare cu mulți super-eroi. Copiii care vin aici primesc un decupaj al unui super-erou, pe care îl pot colora și personaliza.
În timp ce fac lucrul acesta, ne vorbesc despre lucrurile prin care au trecut și,
cel mai important, despre super-puterile pe care le-au folosit ca să termine călătoria.
În felul acesta, prin poveștile lor, ei reușesc să digere experiențele dificile prin care au trecut,
concentrându-se pe punctele lor puternice – un lucru foarte important.
Când termină, își pun super-eroul pe hartă, alături de alți super-eroi. Copiii adoră această activitate.
Un prieten de-al meu – printre voluntari am întâlnit un profesor de la Universitate – m-a invitat să merg la el și să vorbesc cu studenții lui.
Apoi, mi-au propus să lucrez cu ei la Universitate. Eu sunt nativ, așa că...
(Reporter) Vrei să spui pentru a le preda?
Da. Sunt lector de limbi arabice. Știau că am o experiență bună în predare,
am predat în Cuba, la Universitate din Havana, pentru patru ani. De fapt, îmi place să fiu profesor.
E mai mult decât IT, sau firme de externalizare a serviciilor sau tipul acesta de loc de muncă.
Dar aici, lucrând cu aceste companii, ai mai multe șanse pentru că oferă mai mulți bani.
Și la Universitate... De fapt, fac treaba asta ca un voluntar, pentru că nu dau foarte mulți acolo.
Măcar fac lucrul acesta pentru bulgari – nu pentru guvern – pentru oamenii care au ajutat la început.
(Reporter) Bulgarul obișnuit, normal, cetățeanul pe cont propriu, nu statul.
Ți-am spus. Nu vreau să învinovățesc guvernul, pentru că situația în tabere este mai bună decât la început.
Când am venit în primul val, eram 10.000.
Era un număr mare pentru o țară mică, așa *** este Bulgaria, o țară săracă.
Am lăsat totul în Siria. Soțul avea și fabrică, și cabinet.
Ne gândim că, dacă va fi din nou pace în Siria, ne vom întoarce sigur acolo. În Siria – în țara noastră – sunt oameni pașnici.
Ce s-a întâmplat acolo e foarte ciudat.
Educație, pe urmă faci ce vrei.
Mulți oameni din Serbia știu ce înseamnă să fii dislocat, *** te simți când trebuie să-ți părăsești țara.
Cetățenii sârbi au experiența conflictului și războiului civil.
Așa încât îi pot înțelege pe oamenii care ajung azi aici.
Atât centrul de aici cât și Miksalište cer ajutorul oamenilor.
Oamenii aduc haine, pentru a fi redistribuite către refugiați.
Cetățeanul sârb obișnuit ar susține și ar ajuta refugiații.
Asta am observat în acest context de tranzit și sperăm că este ceea ce vom vedea
și în cazul în care o parte dintre acești oameni vor rămâne pentru o perioadă mai lungă,
sau dacă vom avea persoane care vor rămâne ca solicitanți de azil și vor fi integrați în societate.
Și de atunci eu am rămas aici. Am văzut că este o țară frumoasă.
Oamenii sunt buni. Aici este bine pentru mine.
Nu vreau să mă duc într-o țară bogată sau mai frumoasă. Nu mă interesează.
Ce mă interesa pe mine este să-mi rezolv problemele la picior și să încep din nou școala.
Căci am pierdut 3 ani, 4 ani de școală.
Aici este testul lui după anul în care a fost audient.
În urma acestui test el a putut să fie înscris în clasa a noua.
Lasă-mă să-ți spun câți bani ne dau – aproximativ 450 RON (pe lună).
E dificil să-ți administrezi viața zilnică cu acești bani. Pentru o lună... E puțin dificil.
Trebuie să muncești, să câștigi bani, să economisești bani... Trebuie să muncești.
La finalul lunii, rămânem fără bani.
Nu vreau să plec, nu vreau să părăsesc România.
Nu știu dacă alți oameni sunt de acord, dar pentru mine este foarte bine să rămân în România.
Am început să învăț limba și îmi plac oamenii de aici, românii.
Sunt oameni grozavi. Așa că vreau să rămân în România.
Dacă aș fi vrut să părăsesc România aș fi făcut-o cu doua sau trei luni în urmă.
Vreau să-mi construiesc viața în România.
Unul dintre motivele pentru care am rămas aici este că am văzut că existau oportunități să obții un loc de muncă bun.
Alți refugiați, nici nu știu că există oportunități aici.
Eu cred că un loc de muncă – să obții un loc de muncă bun – este cel mai ușor mod de a te integra în orice societate.
(Reporter) Vorbești bulgara acum?
(Râde) De fapt, nu. Este... Să-mi fie rușine.
Nu simt că aceasta este casa mea, precum am simțit când am fost în Cuba.
Simt că sunt mai mult cubanez. O parte sunt cubanez, o parte sunt sirian.
(Reporter) Încă nu ești bulgar?
Încă nu sunt bulgar. E diferit. Știi, ei sunt...
Sunt aceiași persoană, același om, dar când vorbesc arabă, ei sunt: ”hei, arabii aceștia”.
Dar dacă încep să vorbesc în spaniolă, încep să râdă cu mine: ”în regulă, ești binevenit aici...”.
(Reporter) *** explici lucrul acesta?
E propaganda unor organizații media. Nu numai aici, în Bulgaria, cred că în multe țări există propaganda aceasta negativă.
Vor să arate refugiații ca fiind oameni răi, care nu trebuie să vină în Europa.
Avem o serie de îngrijorări, când vine vorba de reportaje media, pentru că am văzut cazuri de senzaționalism, dar nu este încă o problemă gravă.
Au fost rapoarte despre activități criminale, acte criminale, atacuri din partea traficanților, refugiaților, sau a imigranților.
Poliția sârbă s-a ocupat de lucrurile acestea.
Rapoartele acestea cauzează îngrijorări în cadrul comunităților locale – unde atacurile au avut loc.
Lucrurile sunt însă sub control și nu avem motive serioase de alarmare în acest moment.
Suntem însă îngrijorați de faptul că oamenii care stau în Serbia sunt din ce în ce mai disperați
și îi vedem pe mulți dintre ei că suferă de depresie și simt că nu mai au niciun viitor.
Ei nu știu ce se va întâmpla mâine.
Nu pot să spun că în România există un nivel ridicat al discursului instigator la ură, dar dacă aș spune că nu există de loc, nu aș fi sincer.
Desigur există exemple de... Nu i-aș spune discurs instigator la ură. Este mai degrabă vorba de neîncredere.
Dar cred că aceste exemple de neîncredere au fost provocate de ceea ce eu numesc efectul de breaking news –
nu al lucrurilor care au avut loc în România, ci al celor care au avut loc în alte părți.
Fără îndoială, evenimentele oribile, ceea ce s-a întâmplat la Paris, Bruxelles, și mai recent în Berlin, în timpul Crăciunului...
Toate lucrurile acestea sunt arătate la televizor și... Îmi pare rău că spun lucrul acesta... Nu vreau să dau vina pe jurnaliști.
Jurnaliștii fac o treabă excelentă în ceea ce privește informarea opiniei publice, dar câteodată limbajul folosit este lipsit de acuratețe.
Există tendința de a numi ”refugiați” oameni care nu sunt refugiați, care sunt altceva, dar nu refugiați.
Ei pot fi străini care trăiesc acolo în mod legal, dar nu sunt neapărat refugiați.
Dar există tendința de a-i numi pe toți refugiați.
E o persoană sociabilă și s-a integrat cu ușurință, printre colegii lui.
Și cred că este și o persoană puternică, dacă mai are puterea să zâmbească după tragedia prin care a trecut.
Nu vreau să uit să le mulțumesc celor de la JRS care ne-au ajutat foarte mult cu orice. Sunt oameni minunați.
Vreau să găsesc un serviciu mai bun, sau să lucrez în continuare aici. Asta e tot.
Când am primit statutul de refugiat, toți prietenii meu au venit și mi-au spus că sunt fericiți pentru mine.
M-au felicitat și mi-au spus că trebuie să-i invit să sărbătorim.
Așa că le-am gă*** o masă tradițională din Afganistan.
Dacă nu te deranjează, am câteva imagini. Lasă-mă să-ți arăt. Aici este orez, morcovi...
Și mie îmi place să stau cu familia mea, în țara mea, să stau cu oameni care vorbesc limba mea.
Dar asta e.
Când am ajuns aici am început să mă uit la România la fel ca la Irak.
E țara mea, România.
Am reușit să mă operez și am învățat limba.
Acum e țara mea. Iraq a fost.
Mi-am depus CV-ul la mai multe organizații – CNRR (Consiliul Național Român pentru Refugiați), JRS (Jesuit Refugee Service), și OIM (Organizația Internațională pentru Migrație) –
pentru a îmi găsi un loc de muncă prin care să-mi îmbunătățesc pregătirea, experiența.
Nu am primit un răspuns de la ei.
Ei cred că problema pentru găsirea unui loc de muncă aici este că nu vorbesc limba română.
Astăzi, am primit un telefon de la OIM.
Mi-au spus că dacă vreau să găsesc un loc de muncă ar trebui să folosesc un motor online de căutare a locurilor de muncă.
Înainte să lucrez în România, am lucrat în Asia Centrală, în Kazahstan,
și am avut la un moment dat un tânăr refugiat din Afganistan care a venit la mine cu o listă lungă de probleme și de plângeri.
Mi-a vorbit despre multe lucruri și eu i-am spus:
”În regulă, ai o listă foarte lungă, dar dacă ar fi să alegi o problemă în care crezi că as putea sa te ajut eu sau UNHCR, care ar fi aceea?”.
Mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. S-a gândit și mi-a zis: ”Știi – ce vreau este să devin plătitor de taxe.”
”Plătitor de taxe? De ce ai vrea lucrul acesta? Nimeni nu vrea să plătească taxe”, i-am răspuns eu.
”Dacă ar trebui să plătesc taxe, ar însemna că am un salariu.
Dacă am un salariu înseamnă că am un loc de muncă și pot să-mi întrețin familia și nu mai trebuie să vin la tine să mă plâng”, mi-a zis el.
Atunci m-am gândit că situația reflectă foarte bine ceea ce își doresc refugiații.
Ei își doresc o viață normală, chiar și să devină plătitori de taxe - ceva ce nimeni nu își dorește,
dar a plăti taxe este un semn de normalitate.
În acest moment, avem o mamă cu un bebeluș de trei zile în spațiul pentru mame și copii de la centru.
Copilul a fost născut în Belgrad. E o familie din Irak. Au călătorit mult, iar femeia a fost însărcinată tot acest timp.
A născut când a ajuns în Belgrad. A născut la spital. Familia ei a fost aici, în centru, cu echipa noastră, în timpul nașterii.
Când au aflat că nașterea a fost un succes și că atât mama cât și copilul sunt bine, au sărbătorit, au dansat si au cântat.