Tip:
Highlight text to annotate it
X
La cincisprezece ani l-am rugat pe William Shatner,
care l-a jucat pe căpitanul Kirk în serialul Star Trek original,
să pupe 5000 de persoane
la o întâlnire Star Trek.
(Râsete)
La acea vârstă, Star Trek era probabil
cel mai important lucru din viața mea.
Ca mulți psihologi și sociologi de atunci
care încercau să înțeleagă fenomenul Star Trek,
şi eu doream să-l înțeleg.
Vroiam să înțeleg de ce acest serial
cu aceste personaje erau atât de importante pentru mine,
încât am fost în stare să mă umilesc în public la 15 ani.
M-am gândit mult și am ajuns la concluzia
că motivul pentru care Star Trek avea atâtea milioane de fani
era viitorul pe care îl prezenta.
Un viitor în care ne-am rezolvat toate problemele pământești.
Popoarele trăiesc în pace,
planeta e vie și prosperă,
nu mai suntem răi și obtuzi,
facem parte din Federația Unită a Planetelor -
(Râsete)
și suntem exploratori fără a fi cuceritori.
Această viziune m-a făcut să merg mai departe
când eram disperată despre stadiul lumii,
ceea ce nu e greu ținând cont de încălzirea globală,
sclavagismul mondial în creștere,
rata de extincție alarmată a speciilor,
războaie, sărăcie, genocid
și formele instituționalizate de oprimare și cruzime
faţă de oameni și animale la scară industrială.
E foarte greu de crezut că putem crea un viitor gen Star Trek.
Pare atât de utopic.
Totuși mi-am petrecut întreaga viață de adult lucrând pentru acel viitor.
Și am aflat soluția.
Azi o voi împărtăși cu voi.
Există un singur sistem care trebuie ajustat puțin.
Dacă facem asta, putem rezolva orice problemă de pe Pământ.
Acest sistem cheie este educația.
S-a așternut o tăcere de mormânt.
(Râsete)
Îmi dau seama că acest cuvânt inspiră probabil
cel mai puțin în limba engleză.
Dar asta pentru că avem o înțelegere limitată
a ce poate fi educația școlară.
Dacă întrebăm lumea: „Care-i scopul educației școlare?",
majoritatea va spune ceva de genul:
„De a asigura o formare verbală, matematică și științifică de bază,
astfel ca absolvenții să-și poată găsi slujbe și să fie competitivi în economia globală."
Să facem un experiment de rațiune.
Să ne imaginăm că toți tinerii termină liceul,
trecând cu brio testul „Niciun Copil Lăsat Deoparte".
Să ne imaginăm mai departe că fiecare
își găsește o slujbă decentă, are un salar decent,
sau merge la facultate și-și găsește o astfel de slujbă,
sau termină o facultate și-și găsește o astfel de slujbă,
astfel încât ocuparea forței de muncă e de 100%.
Am considera că ne-am atins scopul în educația școlară?
Cred că cei mai mulți am zice: „Da".
Problema e că mulți dintre absolvenți
ar perpetua și poate ar exacerba
unele dintre problemele menționate înainte.
Problema e că acest scop e prea limitat
și perimat în lumea de azi.
E nevoie de o viziune mai largă asupra scopului educației școlare.
Eu cred că ar trebui să avem scopul
de-a înzestra fiecare elev cu cunoștințele,
mijloacele și motivația de-a alege conștient
și a se angaja activ în schimbarea
și restaurarea unei lumi sănătoase și umane pentru toți.
Cu alte cuvinte, cred că e nevoie să educăm
o generație de „soluționari”.
(Aplauze)
Unii se întreabă: „O fi bine pentru copii?
E echitabil să le punem în cârcă responsabilitatea
de a rezolva problemele cauzate de generațiile de dinaintea lor?"
Pentru a răspunde, vreau să vă povestesc
niște întâmplări din experiența mea în educația umanitară,
în predarea interconexiunii problemelor de drepturile omului
conservarea mediului
și protecțiea animalelor.
Am început să predau compasiunea umană în 1987
când îmi căutam o slujbă pentru vară.
Am găsit un program care oferea cursuri de o săptămână
pentru elevii de școală medie în Philadelphia.
Aici mi-am ținut primele cursuri de educație umanitară.
Am fost uimită să văd *** se transformă acești puști
în decurs de o săptămână.
Într-un caz, chiar peste noapte.
Într-o zi vorbeam despre testarea unor produse pe animale
și le spuneam *** se injectează săpunuri, loțiuni și degresanți
în ochii iepurilor conștienți
și *** sunt îndopați aceștia până mor.
Un băiat din clasă a plecat acasă în acea seară
și și-a făcut proprii fluturași despre testarea pe animale.
A venit în clasă a doua zi și mi i-a arătat,
întrebându-mă dacă poate să-i distribuie.
Am spus desigur, credeam că vroia să le împartă colegilor de clasă.
Dar el voia să le împartă oamenilor pe stradă.
Așa că, în timp ce noi luam prânzul,
el era la colțul străzii în Philadelphia,
împărțindu-și fluturașii.
A devenit un activist peste noapte.
De fapt, mai mulți copii din acea clasă au devenit activiști.
Doi dintre ei au înființat un grup de elevi din zona Philadelphia
care au câștigat premii pentru munca deosebită.
În acea vară mi-am dat seama
că mi-am găsit vocația vieții ca educator umanitar
şi am demarat un program de compasiune umanitară
în care am oferit prezentări și cursuri în școli.
Era un anume liceu, o școală publică,
în care am ținut un curs după program.
Era acolo un băiat pe nume Mike.
Era în ultimul an. Se așeza totdeauna în față.
Era foarte deștept. Totdeauna făcea pe avocatul diavolului
ceea ce-mi plăcea căci vreau ca elevii mei
să gândească critic înainte de toate.
Adesea îmi încep prezentările
zicând elevilor: „Să nu credeți nimic din ce vă spun."
Îmi făceam totuși griji pentru Mike.
Nu știam dacă ceea ce spuneam ajungea la el.
Pentru că nu avea niciodată un răspuns emoțional
la niciuna din temele pe care le discutam,
și erau unele aspecte deosebit de intense.
În ultima zi a cursului am decis să fac
o activitate neconvențională
numită „consiliul tuturor ființelor",
în care i-am invitat pe elevi
să-și imagineze că sunt o altă ființă,
fie o parte din natură, fie un animal sau o altă persoană,
iar apoi să vorbească în numele acestei ființe.
Să vorbească despre ce li se întâmplă,
despre ce schimbări ar dori
și să-și împărtășească înțelepciunea.
Eram îngrijorată.
*** va reacționa Mike la această activitate sentimentală?
Temerile mele au fost total nefondate.
Mike a devenit oceanul.
Când i-a venit rândul, poezie s-a revărsat din vorbele lui.
Am fost uluită.
Cursul se termina cu această activitate.
Ne luam la revedere și Mike mi-a spus:
„Îți mulțumesc, Zoe. Când voi privi înapoi la anii de liceu,
asta îmi voi aminti."
Așa că da, cred că această formă de educație e bună pentru copii.
Dar este echitabilă?
Pentru a răspunde, vreau să vă povestesc o altă întâmplare.
Cu ani în urmă, mi s-a cerut să vorbesc la ceremonia
de primire în National Honor Society într-un liceu din localitate.
Am făcut o activitate cu auditoriul numită „adevăratul preț",
în care alegeam un obiect banal:
un flacon de apă sau o tartină fast-food,
şi ne întrebam care-i adevăratul preț al acestuia,
pentru noi ca indivizi,
pentru alții, pentru alte specii, pentru mediu?
În acea zi am făcut „adevăratul preț" pentru un tricou.
Voi face o parte din această activitate cu voi.
Deci, care sunt efectele, pozitive și negative,
ale acestui obiect asupra mea, asupra altora,
asupra animalelor și asupra mediului?
Asemenea întrebări pot constitui disertația cuiva.
Azi doar voi demare discuția.
Primul lucru pentru a răspunde la întrebări
e să studiez obiectul în sine.
Mă voi uita la etichetă să văd ce îmi spune.
Am aflat de pe etichetă că e 100% bumbac.
E fabricat în China.
Şi am aflat *** să îl spăl.
Am aflat că se poate da la curățătorie chimică
dacă aș fi dispusă să cheltui 6 $ să-mi curăț tricoul.
Eticheta nu-mi spune multe, va trebui să sap mai adânc.
Dacă cercetez despre bumbac și tricouri din bumbac,
voi afla că bumbacul e o recoltă
stropită din plin cu pesticide,
multe fiind toxice. Știm că-s toxice
datorită testelor extrem de crude
făcute pe animale.
Mai descoperim că multe din aceste pesticide
ne poluează solul și apele.
Dacă voi căuta ceva mai mult despre bumbac,
voi găsi informația
că se estimează că o treime din cantitatea de bumbac e produs în Uzbekistan
unde, după altă estimare,
sunt 1 milion de copii care muncesc pe câmp ca sclavi.
Bumbacul, odată recoltat,
trebuie transformat în stofă și vopsit
căci nu ajunge la această culoare roșie din senin.
Dacă mă interesez despre vopsea,
descopăr că multe dintre vopsele sunt de asemenea toxice
și ajung în apele noastre
căci vreo 30% dintre vopsele nu aderă la bumbac
și sunt deversate în apă.
Apoi stofa trebuie dusă undeva să fie transformată în tricou.
Știm că a mers în China.
Dacă ne interesăm puțin
de fabricile de îmbrăcăminte din China,
descoperim că multe dintre ele
sunt ca niște galere
în care se lucrează excesiv,
în condiții teribile.
În sfârșit, marfa trebuie transportată consumând mult combustibil
ca s-o pot cumpăra eu.
Astea sunt doar unele dintre efectele negative.
Pe cele pozitive le vedem ceva mai ușor.
Chiar dacă a fost muncă de sclavi,
știm sigur că a contribuit la crearea de joburi pentru mulți
și a fost fabricat pe bani puțini
astfel că pot să-mi cumpăr o mulțime,
în toate culorile, formele și stilurile posibile,
din care unele s-ar putea să-mi stea bine,
și m-ar face să mă simt bine.
Deci sunt și efecte pozitive.
Mai punem două întrebări importante în „adevăratul cost”.
Întrebăm: „Care alternativele ar fi mai benefice,
mai puțin dăunătoare în fabricarea acestui produs
și care ar fi sistemele care ar trebui schimbate
pentru ca aceste alternative să fie generalizate?"
După terminarea discursului, unul dintre colegii mei
a întrebat o cursantă
ce credea despre asta.
A răspuns că e indignată pentru că --
citez: „Ar fi trebuit să învățam asta la grădiniță".
De acord. Deci, răspunzând la întrebarea:
„Oare e echitabil să asigurăm
o astfel de educație elevilor noștri?",
eu cred că e nedrept să nu oferim cunoștințele și aptitudinile
elevilor, copiilor noștri,
pentru ca ei să devină „soluționari” pentru o lume mai bună.
Să zicem că am adoptat acest scop mai larg al educației.
*** ar arăta școlile noastre?
În primul rând, oricare dintre aceste obiecte
ar putea fi o materie în școală.
Şi ar fi o materie relevantă
pentru viața și viitorul elevilor noștri,
pentru sănătatea lor și a planetei.
Toate materiile de bază ar deservi acel curs
pentru că în procesul de a răspunde la acele întrebări,
am studia matematică și științele naturii,
istorie și studii sociale, economie și politică,
arte și limbi și multe alte materii.
Am avea teme generale în fiecare an școlar,
într-un an ar putea fi alimente și apă,
într-altul energie și transport,
într-altul clădiri și structuri,
într-altul protecția socială și rezolvarea conflictelor.
Nu putem trăi fără aceste lucruri.
Așa că, ce ar fi dacă materiile de bază ar servi
la găsirea modalităților de a face ca toate acestea
să fie cât de umane, sustenabile și pașnice posibile?
Anul trecut conduceam mașina
şi ascultam postul de radio public.
Era o relatare despre o dezbatere în stil Oxford
de la Universitatea din New York.
Subiectul era:
„Sunt Statele Unite responsabile pentru problema drogurilor din Mexic?"
Îmi amintesc, stăteam în mașină gândind:
„Ce întrebare bizară?
*** poate fi ceva atât de complicat ca problema drogurilor din Mexic
redus la întrebarea „da-sau-nu”
în legătură cu vina unei alte țări?"
Părea o întrebare bizară.
Dar m-a făcut să mă gândesc
la echipele de dezbatere din toate școlile,
în care copiii sunt arbitrar împărțiți de-o parte sau alta
a unui scenariu „da-sau-nu” artificial
și sunt învățați să examineze
și să argumenteze pentru a câștiga.
Pentru ce finalitate?
Ce-ar fi dacă în locul echipelor de dezbatere
am avea echipe de soluționare?
Am avea elevi care ar aborda probleme
și ar concura - ne place să facem asta -
dar ar concura pentru
cine găsește soluțiile cele mai viabile,
economice și inovative la anumite probleme.
Problemele ar putea fi ale școlii proprii,
ale comunității în care trăiesc,
ar putea fi probleme globale.
Iar elevii ar concura în cadrul școlii,
cu alte școli locale
sau la nivel de state.
Apoi, ideile cele mai deștepte
ar putea fi implementate.
(Râsete)
Imaginați-vă ce s-ar întâmpla.
Ce s-ar întâmpla dacă am îmbrățișa această viziune a educației.
Ce vor face cei care termină facultatea?
Același lucru pe care-l fac cei de azi.
Vor fi oameni de afaceri,
furnizori de servicii sociale, instalatori,
ingineri, arhitecți,
și politicieni minunați.
Diferența ar fi că s-ar percepe ca „soluționari”.
Ar ști că ține de responsabilitatea lor să asigure
ca sistemele din cadrul lor profesional
să fie drepte, umane și pașnice.
De ce?
Pentru că asta au învățat la școală.
Dacă am reuși să adoptăm această viziune
și să formăm o generație de soluționari,
atunci nu am niciun dubiu
că vom putea rezolva orice problemă apărută,
iar asta va fi făcută rapid și implacabil
de această generație de soluționari.
Şi atunci, poate că
lumea din Star Trek
după care tânjim eu și milioane de oameni,
va putea să vină.
Mulțumesc mult.
(Aplauze)