Tip:
Highlight text to annotate it
X
Mulţumesc.
Mulţumesc mult.
Ce îmi place la evenimentele astea
e că oamenii nu vin doar să audă idei,
ci că am venit toți cu acelaşi scop.
Fiecare a venit aici pentru că avem ceva în comun,
avem valori şi convingeri similare
şi de aceea am venit.
Nu ne cunoaştem unii pe alţii
şi totuşi ştim ceva unii despre alţii.
Asta e important
pentru că supravieţuirea rasei umane
depinde de abilitatea
de a ne înconjura cu oameni care cred ce credem noi.
Când suntem înconjuraţi de oameni
care cred ce credem noi, se întâmplă ceva remarcabil:
rezultă încrederea. Să fim clari, încrederea e
un sentiment ce aparţine numai oamenilor.
Făcând ce ai promis să faci
nu înseamnă că oamenii au încredere în tine.
Înseamnă doar că eşti de nădejde.
Toți avem prieteni care sunt praf şi totuşi avem încredere în ei.
Încrederea vine de la un sentiment de valori şi convingeri comune.
Încrederea e importantă
pentru că atunci când suntem înconjuraţi de oameni
care cred ce credem şi noi,
suntem mai dispuşi să ne asumăm riscuri.
Sutem mai dispuşi să experimentăm,
ceea ce presupune posibil eşec.
Suntem mai predispuşi să explorăm
ştiind că cineva din comunitatea noastră,
cineva care crede ce credem noi,
cineva în care avem încredere, ne va păzi spatele,
ne va ajuta când cădem
şi ne va păzi lucrurile şi copiii când suntem plecaţi.
Supravieţuirea noastră ţine de abilitatea de a ne înconjura
cu oameni care au aceleaşi convingeri cu noi.
Vă voi arăta un exemplu care mă sperie de fiecare dată când vorbesc despre el.
Care-i cel mai preţios lucru pe care-l avem în lume?
Copiii noştri, nu-i aşa?
Cel mai preţios lucru pe care-l avem în lume sunt copiii.
Să creăm un scenariu.
Să ne imaginăm că ne ducem la o întâlnire, deci avem nevoie de o bonă.
Avem două opţiuni.
Opţiunea unu: e cineva de 16 ani
din comunitatea noastră, pe aceeaşi stradă,
care nu are deloc experienţă în supraveghierea copiilor.
E cineva de 32 de ani care tocmai s-a mutat
în cartier - nu ştim de unde -
dar are 10 ani de experienţă ca bonă.
Pe cine alegem?
Alegem tânăra de 16 ani. Gândiți-vă.
Preferăm să ne încredinţăm copilul, cel mai preţios lucru din lume
unei persoane din comunitatea noastră
care nu are experienţă
în detrimentul unei persoane ce are multă exprienţă,
dar despre care nu ştim de unde vine
sau ce crede.
De ce acţionăm diferit la locul de muncă?
De ce suntem atât de preocupaţi de CV-ul unei persoane,
unde a lucrat şi ce a făcut la firmele din competiţie.
Nu luăm niciodată în considerare ce cred, de unde sunt.
*** ne putem încrede în ei? *** se pot încrede ei în noi?
Problema cu majoritatea organizaţiilor, credeţi sau nu,
indiferent dacă e o comuniate sau o societate --
Ce e o comunitate? Dar o societate?
E un grup de oameni cu un set comun de valori şi convingeri, da?
Ce e o ţară? E un grup de oameni
care au un set comun de valori şi convingeri.
Cea mai mare provocare a unei societăți
sau organizaţii e propriul succes.
Când o organizaţie e fondată --
Toate organizaţiile sunt fondate pe acelaşi principiu de bază.
Există o anume măsură, frecvent sunt banii, dar poate fi orice.
Şi mai e şi timpul.
Când organizaţia e creată, ce fac şi de ce fac acel lucru
sunt strâns legate.
În general există un fondator sau un grup mic de fondatori
capabili să îşi pună viziunea în cuvinte.
Pasiunea lor inspiră pe alţii să vină să se alăture
în urmărirea unui scop mai mare decât cele individuale.
Au încredere în instinctul lor, pornesc la drum şi e o experienţă incredibilă.
Problema e că, pe măsură ce avansează,
pe măsură ce au mai mult succes,
nu se mai pot baza pe ei înşişi.
Trebuie să angajeze pe cineva ce angajează pe cienva
ce angajează pe cineva
ce trebuie să ia decizii.
Bazat pe ce? Apoi încep să crească.
Acea unitate de măsură. Problema e că motivul
pentru care o fac devine neclar.
Asta e cea mai mare provocare cu care se confruntă orice organizaţie.
E acest lucru care se numeşte "scindarea".
Simptomele scindării într-o organizaţie
apar când stresul creşte şi pasiunea scade.
Simptomele scindării apar când oamenii
care au fost acolo de la început,
încep să spună,
"Nu mai e *** era. Nu se mai simte la fel."
Nu pot să pună în cuvinte, dar ştiu că nu mai e la fel.
Chiar dacă organizaţia are mai mult succes
decât avea în trecut,
nu mai e la fel.
Alte simptome apar când organizaţia
începe să se concentreze mai mult pe ce face competiţia
şi mai puţin pe ce fac ei.
Când încep să-i întrebe pe cei din afară,
"Cine ar trebui să fim, *** ar trebui să vă vorbim?"
La început n-au întrebat pe nimeni,
funcţionau pe baza propriei pasiuni, propriei energii.
Asta se întâmplă în organizaţii ca Apple.
În 1985, Steve Jobs a părăsit Apple şi compania se ducea aşa,
apoi Steve Jobs s-a întors.
Howard Schultz a părăsit Starbucks şi apoi s-a întors.
Michael Dell a părăsit Dell, apoi s-a întors.
Dacă ei sunt conştienţi de motivele lor, rămâne de văzut.
Ideea e că aceşti fondatori,
aceşti vizionari întruchipează motivul,
cauza pentru care oamenii s-au alăturat de la început
şi le reaminteşte de ce vin la serviciu.
Teama mea e
că una dintre organizaţiile mele preferate
ar putea trece printr-o scindare.
Statele Unite ale Americii. Poate aţi auzit de ea.
(Râsete)
E important să studiem America
pentru că multe lucruri care au loc aici
sunt exagerate.
Putem învăţa multe din ele şi sper
că le vom aplica în vieţile noastre.
Ceva a început să se petreacă în 1947 care întruchipează ideea asta.
Generaţia bunicilor mei a fost numită cea mai grozavă generaţie.
Aşa am numit-o, cea mai grozavă generaţie.
Pentru că a fost generaţia care s-a dus la război să lupte împotriva răului suprem
şi toată lumea era unită
printr-un scop comun, o cauză comună
şi încrederea era mai mare ca oricând.
Chiar şi cei care nu s-au dus la război au cumpărat obligaţiuni de război
şi toată lumea era un întreg.
Circulau poveşti cu tineri ce se sinucideau,
se împuşcau când nu erau chemaţi la luptă.
Îi numim cea mai mare generaţie.
Eu ce primesc? Eu sunt generaţia X, variabila necuoscută.
Ei sunt numiți generaţia măreață, eu primesc X.
Părinţii mei se numesc "boomers" [parte din explozia demografică]. De ce?
Pentru că părinții lor "o făceau" când s-au întors din război.
(Râsete)
Ei sunt numiţi generaţia extraordinară.
Acest scop superior, această cauză nobilă.
S-au întors din război
şi majoritatea a crescut în timpul crizei economice
doreau acum să-și trăiască viaţa,
doreau să cumpere nişte lucruri
şi să aibă grijă de ei puţin.
Au dat atât de mult în vieţile lor.
Aşa au venit anii 1950.
Anii 1950 au fost definiţi de responsabilitate.
Să te duci să dai acelaşi gen de loialitate către compania ta
pe care ai dat-o ţării tale.
Ştim cu toţii *** au fost anii '50.
Toată lumea îşi devota viaţa companiei.
Problema era că, pe măsură ce deveneam mai bogaţi
şi bogăţia ţării creştea,
sentimentul de scop în viaţă şi cauza nobilă,
acel sentiment de realizare şi încredere,
acel sentiment de fericire nu a crescut în acelaşi ritm.
Asta a fost rău şi derutant.
În anii '60 am răspuns.
Ne-am gândit: "Treaba asta cu responsabilitatea n-a mers, să încercăm lipsa responsabilităţii."
Mişcarea hippie s-a născut.
Mişcarea hippie a putut exista
pentru că ţara era mai bogată,
ne puteam permite oameni ce ieşeau din sistem
şi părinţii noştri erau mai bogaţi.
Deci puteau plăti să facem asta.
Dar n-am obţinut acel sentiment de realizare.
Aşa că pendulul s-a mişcat iar.
În anii 1970, am avut generaţia EU.
Definită în jurul fericirii personale.
Fiecare avea propriul guru şi începuse să fie egoistă.
Nici asta n-a mers.
Pe măsură ce deveneam şi mai bogaţi,
sentimentul de fericire şi realizare nu creştea în acelaşi ritm.
Apoi au venit anii 1980.
Acelaşi individualism, dar acum afacerile erau iar la modă.
În anii 1980, am început să vedem ceva unic.
În anii 1980 am început să vedem companii care folosesc oamenii să echilibreze cheltuielile.
Nu se mai întâmplase niciodată
să se concedieze oameni pentru a face numerele să funcţioneze.
Oameni ca să facă numerele să meargă.
În anii '90 a venit dot.com,
ce a produs unul din cel mai egoiste comportamente.
Toată lumea dorea să se îmbogăţească, ceilalţi nu mai contau.
Iarăşi, scindarea continuă.
Singurul lucru ce creşte
în organizaţii şi societăţi ce trec prin scindare
e neîncrederea.
Devenim neîncrezători în propriile noastre organizaţii,
în propriul management,
am devenit neîncrezători în politicienii noştri.
Acum ne întrebăm ce vom face în viitor.
*** vom găsi un sentiment de împlinire din moment ce tehnologia nu ajută.
Andy Grove, fondatorul Intel a spus
că singurul lucru pe care l-a făcut microprocesorul,
a făcut lucrurile să meargă mai repede.
Are dreptate. Face şi asta să meargă mai repede.
Nu uitaţi, tehnologia e absolut incredibilă
pentru schimbul de informaţii şi idei,
tehnologia e incredibila pentru grăbirea tranzacţiilor,
e incredibilă pentru găsirea oamenilor,
dar e ineficientă în crearea legăturilor între oameni.
Nu poţi găsi încrederea prin internet.
Există ceva descoperit recent ce se numeşte un neuron-oglindă,
unul dintre lucrurile ce contribuie
la felul în care oamenii relaţionează şi empatizează.
E sentimentul pe care-l ai,
e acea parte din creier care se aprinde -
au făcut pozele astea prin RMN.
Au oferit oamenilor imagini cu cineva zâmbind.
În creierul nostru, când vedem pe cineva care zâmbeşte,
se aprinde aceeaşi parte din creier când noi zâmbim.
Asta creează empatie şi e necesară pentru a crea încredere.
Asta e legătura umană.
Din acest motiv conferinţele video
nu vor înlocui niciodată călătoriile de afaceri.
Nu poţi obţine un sentiment bun într-o conferinţă video.
Sunt un mare fan al blogosferei.
Blogger-ii cred că internetul e esenţa lumii.
Atunci explicaţi-mi de ce în fiecare an 20.000 de bloggeri vin în Las Vegas
la o adunare uriaşă?
De ce nu o fac online?
(Râsete)
Pentru că nimic nu înlocuieşte contactul direct.
E diferenţa dintre leadership şi autoritate.
Leadership îţi spune de ce suntem aici.
Ne aminteşte de ce am venit aici.
Autoritatea ne spune ce să facem.
Sau ne spune ce scop să atingem.
În anii 1960, Stanley Milgram a făcut un experiment
pe care acum îl considerăm neetic,
dar rezultatele au fost remarcabile.
A invitat oameni în laboratorul său.
Un voluntar a jucat rolul de profesor
şi un cercetător a jucat rolul unui student
care se prefăcea că e voluntar.
I-au spus profesorului să stea în faţa unei mese
care avea un buton şi un cadran.
Le-au spus că vor trebui să pună întrebări
studentului şi dacă acesta greşeşte
sau dacă va refuza să răspundă, să apese butonul
pentru a administra un şoc electric.
După fiecare şoc aveau să crească intensitatea.
Cadranul spunea: mic, mediu, puţin dureros,
mai dureros, foarte dureros, iar apoi devenea roşu şi scria ***.
În timpul experimentului
se administra de fapt un singur şoc electric.
I se administra un şoc mic profesorului
ca să vadă şi el *** se simţea.
Experimentul progresa,
se punea o întrebare, iar profesorul apăsa pe buton,
iar cercetătorul ce se prefăcea că e student,
se prefăcea că primea un şoc electric.
Când putea vedea şi auzi -
când profesorul putea vedea şi auzi studentul ţipând,
nu putea ajunge prea departe,
spunea, "Nu pot să fac asta, îl rănesc pe tip"
şi renunţa la experiment.
Când îl putea vedea, dar nu şi auzi,
putea merge mai departe, dar nu foarte mult înainte de a reunuţa.
Persoana cu autoritate asista
şi de fiecare dată când spunea, "Dar îi fac rău,"
persoana cu autoritate spunea,
"E esenţial ca experimentul să continue."
Şi apoi spuneau iar şi iar în mintea lor,
"Experimentul trebuie să continue."
Spuneau cu voce tare "Experimentul trebuie să continue."
Era ca în Germania nazistă când oamenii spuneau,
"Doar urmez ordine. Doar urmez ordine."
Foloseau această mantra pentru a justifica comportamentul de a răni pe cineva.
Când îi auzeau dar nu-i vedeau, puteau să meargă mai departe,
dar nu până la final.
Dar când nu puteau nici să-i vadă nici să-i audă,
65% din profesori puteau să omoare tipul.
Acest experiment era neetic pentru că 65% din aceşti oameni
au venit să ajute crezând că sunt oameni buni,
s-au dus acasă ştiind
că sunt în stare să omoare pe cineva.
Care e mantra epocii pe care o trăim?
E "valoarea acţiunilor"?
Care e mantra pe care o folosim
pentru a justifica deciziile pe care le luăm
asupra oamenilor pe care nu-i vedem şi nu-i auzim.
și când nu știm impactul deciziilor pe care le luăm.
Ştiţi care era îngrijorarea oamenilor care omorâseră pe tip?
Care era mare lor preocupare?
"Mi se va întâmpla ceva?
Voi avea probleme?"
Nu era nicio grijă pentru persoana pe care au omorât-o ipotetic.
Gândiţi-vă la *** facem afaceri astăzi.
În general facem afaceri pe ecran.
Într-o vreme, dacă voiai să ştii
ce cred angajaţii despre tine,
te duceai în fabrică şi îi întrebai.
Serviciu clienţi însemna să vorbeşti cu oamenii care intrau în magazinul tău.
Acum serviciu clienţi înseamnă că primeşti un răspuns pe mail în 24 de ore.
Am văzut o reclamă la o bancă în care promiteau că vei vorbi cu o persoană.
(Râsete)
Folosesc o companie de zbor cu care am parcurs distanţe mari,
ştiţi ce mi-au oferit când am ajuns la cel mai înalt status posibil?
Mi-au oferit un număr de telefon la care puteam vorbi cu cineva.
Când a devenit o persoană ceva de lux?
Supravieţuirea depinde de abilitatea noastră de a interacţiona cu alţi oameni
şi pe măsură ce dimensiunile intră în calcul,
deodată umanitatea lucrurilor începe să dispară.
Era o vreme în care desktop-ul era orizontal.
Acum e ceva vertical.
Un folder e o imagine pentru ceva ce chiar foloseam.
Astea sunt idei amuzante, exemple amuzante
despre *** tehnologia a cooptat anumite părţi din vocabular.
Problema e că a cooptat şi alte idei.
Un prieten nu e cineva căruia îi verifici statusul.
Reţeaua ta nu e LinkedIn,
conversaţia ta nu se întâmplă pe un blog
şi nu poţi avea o discuţie pe Twitter.
Astea sunt experienţe umane şi avem nevoie de ele.
Trebuie să învăţăm despre valorile şi convingerile celorlalţi.
Nu putem s-o facem prin internet.
Aceşti neuroni oglindă nu se aprind când trimitem sau primim mesaje.
Îmi imaginez ziua în care vom avea mai multă interacţiune umană,
ceva care necesită o strângere de mână.
Imaginaţi-vă că vreţi să faceţi afaceri cu cineva
şi stau acolo cu voi
şi sunt total de acord cu toţi termenii pe care îi oferi.
Şi tu spui, "Grozav! Hai să batem palma."
Şi ei spun, "Nu, nu. Sunt de acord cu toţi termenii. Putem doar să facem afaceri."
Şi tu spui, "Bine, dacă suntem de acord, să batem palma." Şi ei spun,
"Nu, nu. Am fost de acord cu termenii. Să rămânem la afaceri."
Dacă refuză să-ţi strângă mâna,
chiar dacă raţional vorbind, sunt de acord cu tot ce doreşti tu,
dacă refuză să-ţi strângă mâna,
probabil nu vei face afaceri cu ei.
Şi dacă faci afaceri, eşti neliniş*** în privinţa asta.
Asta e încrederea, ceva uman.
E vorba de interacţiunea umană, de conversaţii reale.
Avem nevoie de mai multe conversaţii şi strângeri de mână.
Avem nevoie de mai multe discuţii, dezbateri,
prieteni şi spirit de lider, toate cu strângeri de mână.
Dacă nu,
vom continua să trecem prin asta
şi nu vom găsi propriul sentiment de împlinire, fericire şi inspiraţie.
E nevoie să fim printre oameni care cred ce credem noi.
Vă mulţumesc.
(Aplauze)
Mulţumesc mult.
Mulţumesc.