Tip:
Highlight text to annotate it
X
Ce se află în centrul universului?
E o întrebare esenţială
pe care oamenii şi-au pus-o de secole.
Dar călătoria spre un răspuns
a fost una ciudată.
Dacă vroiai răspunsul la această întrebare
în Grecia, în secolul III î.e.n.
ai fi putut să te uiţi spre cer noaptea
şi să crezi ce vezi.
Aşa făcea Arisotel,
CEL ce trebuia întrebat pe vremea aceea.
El credea că din moment ce suntem pe Pământ, privind în sus,
ăsta trebuie să fie centrul, corect?
Pentru el, universul
cuprindea patru elemente:
Pământul,
apa,
aerul,
şi focul.
Aceste elemente se roteau într-un cerc
de sfere cristaline solide.
Toate stelele rătăcitoare, planetele,
aveau propria lor sferă de cristal.
Restul universului şi toate stelele acestuia
erau în ultima sferă de cristal.
Dacă priveai *** se schimba cerul în timp,
puteai vedea că ideea funcţiona
pentru a explica mişcările vizibile.
Timp de secole, aşa era înţeles universul
în Europa şi lumea islamică.
Dar în 1543, un tip pe nume Copernic
a propus un alt model.
El credea că soarele
e centrul universului.
Această idee radicală
era greu de acceptat pentru mulţi oameni.
Până la urmă, ideea lui Aristotel era în concordanţă
cu ceea ce puteau vedea,
şi pământenii erau flataţi.
Dar o serie de descoperiri ulterioare
au făcut greu de ignorat modelul heliocentric.
Johannes Kepler a fost primul care a demonstrat
că orbitele nu sunt cercuri sau sfere perfecte.
Apoi, telescopul lui Galileo a surprins
luna lui Jupiter gravitând în jurul lui Jupiter,
ignorând total Pământul.
Şi apoi, Newton a venit cu teoria gravitaţiei universale,
demonstrând că obiectele se atrag.
În cele din urmă, a trebuit să renunţăm la ideea
că suntem centrul universului.
La puţin timp după Copernic, în anii 1580,
un călugar italian, Giordano Bruno,
a sugerat că stelele sunt sori
care au probabil planetele lor
şi că universul este infinit.
Ideea n-a fost bine acceptată.
Bruno a fost ars pe rug pentru ideea lui radicală.
Secole mai târziu, filozoful Rene Descartes
a propus că universul era o serie de vâltori,
denumite de el vârtejuri,
şi fiecare stea era centrul unui vârtej.
În timp, am realizat că erau mult mai multe stele
decât ar fi crezut vreodată Aristotel.
Pe măsură ce astronomi ca William Herschel
foloseau telescoape din ce în ce mai performante,
a devenit clar că soarele nostru e de fapt
una din numeroasele stele din Calea Lactee.
Şi petele pe care le vedem noaptea pe cer?
Sunt alte galaxii,
la fel de mari ca şi casa noastră - Calea Lactee.
Poate suntem mai departe de centru decât am crezut vreodată.
În anii 1920, astronomii ce studiau nebuloasele galactice
au vrut să descopere *** se mişcă.
Conform efectului Doppler, se aşteptau
să vadă o modificare spre albastru
la obiectele care se apropiau de noi,
și spectru spre roșu la cele ce se îndepărtau.
Dar vedeau doar modificarea spectrului spre roșu.
Totul se îndepărta de noi, repede.
Această observaţie e una dintre dovezile
pentru ceea ce numim astăzi teoria Big ***.
Conform acestei teorii,
toata materia din univers
a fost o singură particulă extrem de densă.
Într-un fel, partea noastră de univers
a fost odată în centru.
Dar această teorie elimină întreaga idee de centru
din moment ce un univers infinit nu poate avea un centru.
Această Mare Explozie nu a fost doar o explozie în spaţiu;
a fost o explozie a spaţiului.
Fiecare nouă descoperire dovedeşte că
în ciuda observaţiilor noastre limitate,
capacitatea noastră de a le specula şi de a le explora
nu este limitată.
Ceea ce credem azi că știm se poate schimba mâine.
Ca şi în cazul gânditorilor menționați,
uneori cele mai îndrăzneţe presupuneri
ne poartă spre răspunsuri minunate și uimitoare
şi ne propulsează spre întrebări şi mai surprinzătoare.