Tip:
Highlight text to annotate it
X
(Muzică)
Sunteţi pe plajă şi vă intră nisip în ochi.
De unde ştiţi că nisipul e acolo?
Bineînţeles, nu-l puteţi vedea, dar dacă sunteţi o fiinţă umană normală şi sănătoasă,
simţi acea senzaţie
de disconfort extrem, numită durere.
Durerea vă determină să faceţi ceva,
în acest caz, să vă clătiţi ochii până ce nisipul e îndepărtat.
*** vă daţi seama că nisipul nu mai e acolo? Exact. Durerea a dispărut.
Există oameni care nu simt durerea.
Poate părea minunat, dar nu prea e aşa.
Dacă nu simţi durerea, poţi fi rănit sau te poţi răni singur
fără să-ţi dai seama.
Durerea e sistemul primar de alertă al corpului.
Vă protejează de ceea ce vă înconjoară şi de voi înşivă.
Pe măsură ce creştem, dezvoltăm detectori de durere în aproape toate părţile corpului.
Aceşti detectori sunt celule nervoase specializate,
numite nociceptori,
care merg de la măduva spinării la piele, muşchi şi articulaţii,
la dinţi şi diferite organe interne.
Ca toate celulele nervoase, ele conduc semnale electrice,
transmiţând informaţii către creier de oriunde se află.
Însă, spre deosebire de alte celule nervoase,
nociceptorii nu se activează decât în prezenţa unui semnal care ar putea cauza
sau care cauzează vătămare.
Atingeţi uşor vârful unui ac.
Veţi simţi metalul, acelea sunt celulele nervoase normale.
Dar nu simţiţi nicio durere.
Cu cât apăsaţi pe ac,
cu atât vă apropiaţi de pragul nociceptorilor.
Apăsaţi mai tare şi veţi depăşi pragul,
iar nociceptorii se vor descărca, spunând corpului să se oprească din ce face.
Pragul durerii nu e fix.
Anumite produse chimice pot ajusta nociceptorii,
scăzând pragul durerii.
Când celulele sunt deteriorate, ele, împreună cu alte celule vecine,
încep să fabrice produse chimice de ajustare, fără oprire,
scâzând pragul nociceptorilor
până când o simplă atingere poate provoca durere.
Aici intervin analgezicele care se vând fără reţetă.
Aspirina şi ibuprofenul
blochează producerea unei clase de substanțe chimice de ajustare,
numite prostaglandine.
Să vedem *** fac asta.
Când celulele sunt deteriorate, ele eliberează o substanţă chimică numită acid arahidonic.
Două enzime, numite ***-1 şi ***-2,
convertesc acidul arahidonic în prostaglandina H2,
transformată apoi în alte produse chimice care fac o mulţime de lucruri,
cresc temperatura corpului, provoacă o reacţie inflamatorie
şi scad pragul durerii.
Toate enzimele au un sit activ,
locul din enzimă unde se produce reacţia.
Siturile active din ***-1 şi ***-2
sunt potrivite pentru acidul arahidonic.
După *** vedeţi, nu rămâne spaţiu liber.
Exact în acest sit activ acționează aspirina şi ibuprofenul.
Funcţionează diferit: aspirina acţionează ca un gimpe al unui porc spinos.
Intră în situl activ şi apoi se rupe,
lăsând jumătate din moleculă acolo,
blocând total acest canal şi împiedicând acidul arahidonic să intre.
Asta dezactivează definitiv ***-1 şi ***-2.
Ibuprofenul, din contră,
penetrează situl activ, dar nu se descompune şi nu schimbă enzima.
***-1 şi ***-2 sunt libere să îl respingă,
însă atât timp cât ibuprofenul e acolo,
enzima nu se poate lega cu acidul arahidonic
şi nu poate declanșa durerea.
Dar *** ştiu aspirina şi ibuprofenul unde e durerea?
Ei, bine, nu ştiu.
Odată ce medicamentele intră în fluxul sanguin,
sunt transportate în tot corpul
şi merg în zonele dureroase cât şi în cele normale.
Astfel funcţionează aspirina şi ibuprofenul.
Dar mai există şi alte dimensiuni ale durerii.
De exemplu, durerea neuropatică
e durerea cauzată de probleme ale sistemului nervos;
ea nu are nevoie de nicio stimulare externă.
Oamenii de ştiinţă au descoperit că de fapt creierul controlează
felul în care reacţionăm la semnalele dureroase.
De exemplu, intensitatea durerii poate depinde
de atenţia acordată durerii sau chiar de dispoziţia în care ne aflăm.
Durerea este un domeniu de cercetare activ.
Cu cât o înţelegem mai bine, cu atât putem ajuta oamenii să o gestioneze mai bine.