Tip:
Highlight text to annotate it
X
Mulţumesc!
Mulţumesc mult!
Ce multă lumină!
TED m-a convins deja
să îmi schimb viaţa într-o mică măsură
convingându-mă să îmi modific introducerea discursului.
Îmi place foarte mult această idee de implicare.
Aşadar, când plecaţi azi de aici,
vă rog să reluaţi relaţia
cu unele dintre cele mai importante persoane din viaţa voastră:
fraţii şi surorile voastre.
Poate fi un lucru ce vă îmbunătăţeşte profund viaţa,
chiar dacă nu este întotdeauna ceva uşor.
Pe acest om îl cheamă Elliot.
Pentru el, lucrurile au fost foarte dificile.
Elliot era beţiv.
Îşi petrecea mare parte din viaţă
luptându-se cu alcoolismul, depresia, dependenţa de morfină
şi viaţa i s-a sfârşit când avea doar 34 de ani.
Lucru care i-a îngreunat viaţa lui Elliot
era că numele lui de familie era Roosevelt.
Nu a putut trece niciodată peste comparaţiile
cu fratele lui mai mare, Teddy,
care părea să obţină întotdeauna lucrurile mai uşor.
Dar nu era uşor nici să fii Bobby.
Şi el a fost fratele unui preşedinte.
Dar acesta îşi adora fratele, pe Jack.
A luptat pentru el,
a lucrat pentru el.
Când Jack a murit, i s-a rupt inima după el.
În anii următori, Bobby a reuşit să zâmbească,
dar părea forţat.
Se lăsa acaparat de muncă,
dar părea tortură.
Chiar moartea lui Bobby, atât de asemănătoare cu a lui John,
părea cumva să se potrivească.
Lui John Kennedy i s-a furat tinereţea.
Bobby părea aproape eliberat de a lui.
Probabil că nu există nicio relaţie
care ne influenţează mai profund,
care e mai apropiată, mai frumoasă, mai dificilă,
mai dulce, mai fericită, mai tristă,
mai plină de bucurie sau încărcată de uimire
decât relaţia cu fraţii şi surorile noastre.
Legătura dintre fraţi are putere.
Există fast.
Este şi irascibilitate.
Ca atunci când Neil Bush,
fratele unui preşedinte şi al unui guvernator, s-a plâns:
"M-am săturat să fiu comparat
cu fraţii mei mai mari."
De parcă Jeb şi George W. Bush erau cumva vinovaţi
de scandalul cu economiile şi împrumuturile
şi de divorţul urât care l-au marcat pe Neil în ochii publicului.
Dar, şi mai important decât toate astea,
legătura dintre fraţi poate fi o iubire statornică.
Părinţii ne părăsesc prea devreme,
partenerul sau copiii vin prea târziu.
Fraţii noştri sunt singurii care ne sunt alături
pe tot drumul.
De-a lungul deceniilor, poate nu e nimic
care ne defineşte şi ne formează mai puternic
decât relaţiile noastre cu surorile sau fraţii.
A fost valabil pentru mine,
este valabil pentru copiii voştri
şi, dacă aveţi fraţi, e valabil şi pentru voi.
Această poză a fost făcută
când Steve, cel din stânga, avea opt ani.
Eu aveam şase ani, fratele nostru Gary, cinci
şi fratele meu Bruce, patru.
N-am să spun în ce an a fost făcută.
Nu anul acesta.
Am deschis noua mea carte „The Sibling Effect”,
într-o sâmbătă dimineaţă,
nu cu mult înainte de a fi făcută această poză.
Când cei trei fraţi mai mari
au decis că ar fi o idee foarte bună
să-şi închidă fratele mai mic într-un dulap de siguranţe din camera de joacă.
(Râsete)
Credeţi sau nu, încercam să-l protejăm.
Tatăl nostru era un om care se enerva repede,
nu-i plăcea să fie deranjat sâmbătă dimineaţa.
Nu ştiu *** își imagina viaţa lui sâmbătă-dimineaţa
când avea patru fii de maxim patru ani când i s-a născut mezinul,
dar nu erau liniştite.
Nu reacţiona prea bine.
Şi reacţiona, când era deranjat sâmbătă dimineaţa,
dând năvală în camera de joacă
şi administrând pedepse fizice la întâmplare,
mai ales celui ce se afla cel mai aproape.
N-am eram copii maltrataţi, dar primeam câte-o bătaie
şi ni se părea înfricoșător.
Aşa că am inventat o strategie de împrăştiere.
*** vedeam sau auzeam paşii,
Steve, cel mai mare, se vâra sub canapea,
eu plonjam în şifonierul din camera de joacă
Gary, într-un cufăr de jucării de lângă fereastră,
dar nu înainte de a-l închide pe Bruce în cutia de siguranţe electrice.
Îi spuneam că e capsula spaţială a lui Alan Shepard,
așa mergea mai ușor.
(Râsete)
Cu siguranţă tata nu era prostit de această strategie.
Abia mai târziu am început să realizez
că poate nu era o idee bună să-mi îngrămădesc fratele de 4 ani
într-un panou demodat de siguranţe deşurubate, de înaltă tensiune.
(Râsete)
Dar eu şi fraţii mei, chiar şi în acele momente neplăcute,
am rămas cu ceva
clar, dificil şi frumos.
O apreciere primitivă a legăturii dintre noi.
Eram un întreg; gălăgios, dezordonat,
certăreţ, loial, iubitor,
un întreg de durată.
Aşa ne simţeam mult mai puternici
decât am fi putut fi individual.
Şi am ştiut, pe măsură ce creşteam,
că ne puteam întotdeauna baza pe acea putere.
Nu suntem singuri.
Până acum 15 ani,
cercetătorii nu dădeau mare atenţie legăturii dintre fraţi.
Şi aveau motive.
Ai o singură mamă, un singur tată,
dacă ai o căsnicie reuşită, ai un singur partener pe viaţă.
Fraţii nu-şi pot revendica această unicitate.
Sunt substituibili, înlocuibili, un fel de bun în gospodărie.
Părinţii deschid un magazin şi încep să-şi umple rafturile cu articole.
Singura limită e dată de ***ă, ovule şi economie.
Atâta timp cât continui să respiri, poţi să-ţi măreşti stocul.
Natura e perfect mulţumită cu acest aranjament,
principala directivă în acest caz fiind
să perpetuezi cât mai multe gene posibil în generaţia următoare.
Animalele se confruntă cu aceleaşi probleme.
Dar au un mod mai direct de a aborda lucrurile.
Un pinguin macaroni care a făcut două ouă
se va uita bine la ele
şi-l aruncă pe cel mai mic afară din cuib.
E mai bine să-şi concentreze atenţia pe puiul care e probabil mai viguros, în coaja mai mare.
Un vultur negru lasă toţi puii să ecluzeze,
apoi aşteaptă
în timp ce puii mari se luptă cu cei mici
făcându-i de obicei ferfeniţă,
apoi revin la viaţa lor liniş***ă.
Purceluşii, oricât de drăguţi ar fi,
se nasc cu un set ciudat de dinţi ascuţiţi, orientaţi spre exterior
pe care-i folosesc să se înţepe între ei
în lupta pentru locul preferat de hrănire.
Problema oamenilor de ştiinţă
era că această idee a fraţilor ca cetăţeni de mâna a doua
nu părea să prindă.
După ce cercetătorii au aflat tot de au putut
din relaţiile de familie, cu mamele şi alte tipuri de relaţii,
tot mai rămânea o materie temperamentală întunecată
care ne atrăgea,
exercitând propria gravitaţie.
Asta nu putea fi reprezentată decât de fraţi.
Oamenii nu sunt diferiţi de animale.
După ce ne naştem, facem tot posibilul
să atragem atenţia părinţilor,
determinând care ne sunt punctele forte
şi promovându-le susținut.
Unul e fiul glumeţ, altul e frumos,
altul e sportivul, altul e cel deştept.
Oamenii de ştiinţă numesc fenomenul "de-identificare".
Dacă fratele mai mare e jucător de fotbal în liceu -
dacă mi-aţi fi văzut fratele, v-aţi fi dat seama că nu a fost-
aş fi putut deveni şi eu jucător de fotbal
şi aş fi obţinut cel mult 50% din aplauzele familiei pentru asta
sau aş fi putut deveni preşedintele consiliului de elevi
sau să mă specializez în artă
şi să obţin 100% din atenţia acordată acelui domeniu.
Unii părinţi contaminează procesul de de-identificare
comunicându-le copiilor, subtil sau nu,
că doar anumite tipuri de realizări sunt apreciate acasă.
Joe Kennedy era faimos pentru asta,
spunându-le clar celor nouă copii ai săi
că se aştepta să concureze între ei în atletism
şi se aştepta să câştige.
În caz contrar, erau puşi să mănânce în bucătărie cu servitorii,
nu în sufragerie alături de familie.
Nici nu-i de mirare
că al doilea născut, Jack Kennedy, care era mai slăbuţ,
a luptat atât de mult să concureze cu fratele mai mare, Joe, cu o construcţie atletică,
punându-se adesea în pericol.
Odată, implicat într-o cursă cu biciclete în jurul casei,
a avut loc un accident în urma căruia John s-a ales cu 28 de fire de sutură.
Joe a scăpat nevătămat.
Părinţii intensifică şi mai mult această problemă
atunci când dau dovadă de favoritism.
Fac asta în mod copleşitor, fie că recunosc sau nu.
Un studiu publicat în Time Magazine, prezentat în cartea The Sibling Effect,
a descoperit că 70% dintre taţi şi 65% dintre mame
afişează o preferinţă pentru cel puţin un copil.
Fiţi atenţi,
cuvântul cheie e "afişează".
Restul de părinţi se descurcă mai bine să ascundă lucrurile.
(Râsete)
Aş spune că 95% dintre părinţi au un favorit,
iar 5% mint în legătură cu asta.
Cu excepţia mea şi a soţiei mele... Sincer.
Noi nu avem preferaţi.
(Râsete)
Nu e vina părinţilor că au aceste sentimente de favoritism.
Şi aici funcţionează pornirile naturale.
Primii născuţi sunt primele produse în linia de producţie a familiei.
Părinţii de obicei au nevoie de doi ani în care investesc bani, calorii
şi multe alte resurse în ei,
astfel că, după ce apare al doilea copil,
primul reprezintă deja, în termeni corporatişti, costuri irecuperabile
nu vrei să-ţi scoţi investiţia să începi procesul de dezvoltare pentru noul produs.
(Râsete)
Începem să spunem
"Mă bazez pe Mac OS 10 şi aştept să apară peste câţiva ani Mac OS 11."
Avem tendinţa de a alege această direcţie.
Dar sunt şi alte forţe în joc.
Un alt studiu pe care l-am analizat aici,
ambele sunt în carte, a dezvăluit
că, improbabil, copilul favorit al tatei e ultima fiică născută,
cel mai mare favorit al mamei e primul fiu născut.
Nu e vorba de complexul lui Oedip,
să lăsăm deoparte ce n-au zis freudienii acum 100 de ani.
Nu-i doar faptul că taţii sunt învârtiţi pe degete de fetiţele lor,
deşi vă pot spune, ca tată de două fete, că şi acest factor joacă un rol.
Este mai mult vorba de un narcisism reproductiv.
Copiii voştri de gen opus
nu au *** să vă semene perfect.
Dar, dacă v-ar putea semăna la caracter,
i-aţi iubi şi mai mult.
Prin urmare, tatăl care e om de afaceri
se va topi la gândul fiicei lui cu MBA cu o viziune hotărâtă asupra lumii.
Pe o mamă sensibilă ar da-o gata fiul poet.
Ordinea în care s-au născut, un alt subiect discutat în Time
şi abordat în carte,
joacă şi ea alte roluri.
Cu mult înainte ca oamenii de ştiinţă să înceapă să studieze acest aspect
părinţii au observat anumite şabloane temperamentale
asociate cu ordinea în care se nasc. Primul născut, serios şi silitor,
mijlociuul, „prins în desiș”,
şi mezinul, cel mai obraznic.
Din nou, cercetătorii care au studiat acest subiect
au descoperit că mama şi tata au dreptate.
Primii născuţi, de-a lungul timpului, au fost mai mari şi mai sănătoşi decât ceilalţi,
parţial datorită avansului la hrană în zonele unde era insuficientă.
Primii născuţi sunt şi vaccinaţi mai sigur
şi fac mai multe vizite la doctor
când se îmbolnăvesc.
Acest model continuă şi în prezent.
Problema IQ-ului e, din păcate - vă spun în calitate de al doilea născut - ceva foarte real:
primii născuţi au un avantaj de 3 puncte IQ faţă de cel de-al doilea,
iar al doilea de naşte cu IQ mai mare cu 1,5 faţă de ceilalţi,
parţial datorită atenţiei excesive de care se bucură primii născuţi
din partea mamei şi tatei,
parţial pentru că au şansa
de a-şi îndruma frații mai mici.
Toate aceste lucruri explică de ce
sunt şanse mai mari ca primii născuţi
să devină directori, senatori,
astronauţi
sau să câştige mai mult decât ceilalţi copii.
Mezinii vin pe lume
cu o serie complet diferită de provocări.
Cel mai mic şi mai slab pui din vizuină,
au cel mai mare risc de a fi mâncaţi de vii,
aşa că trebuie să-şi dezvolte aşa-numitele abilităţi de putere scăzută:
abilitatea de a fermeca, de a dezarma,
de a intui ce se petrece în capul cuiva,
pentru a evita pumnul înainte de a ateriza.
(Râsete)
Sunt şi mult mai amuzanţi,
un alt lucru foarte util,
căci o persoană care te face să râzi e foarte greu de lovit.
(Râsete)
Nu-i o coincidenţă că, de-a lungul istoriei,
unii dintre cei mai mari satirişti:
Swift,
Twain,
Voltaire,
Colbert
(Râsete)
sunt fie ultimii născuţi, fie printre ultimii născuţi
în familii foarte mari.
Cei mijlocii n-au niciun avantaj.
Cei mijlocii suntem statele peste care trece avionul.
Suntem...
(Râsete)
Suntem cei care luptăm cel mai mult acasă pentru recunoaştere.
Suntem cei care ridică mereu mâna,
în timp ce altcineva este strigat.
Suntem cei cărora le ia puţin mai mult
să-şi găsească direcţia în viaţă.
Pot apărea probleme de respect de sine asociate cu aceste aspecte.
Dar, deoarece am fost invitat la TED,
mă simt mai bine acum.
(Râsete)
Dar avantajul pentru copiii mijlocii este
că au tendinţa de a clădi relaţii mai dense şi mai bogate în afara casei.
Dar acest avantaj vine dintr-un dezavantaj,
căci nevoile lor n-au fost acoperite acasă.
Disputele din camera de joacă declanșate de favoritisme,
ordinea naşterii şi multe alte probleme
sunt așa inexorabile *** par.
Într-un studiu citat în carte,
frații la distanță de 2-4 ani
se iau la ceartă o dată la 6,3 minute
sau 9,5 certuri pe oră.
Asta nu-i ceartă, e spectacol atristic.
E extraordinar.
Unul dintre motive este acela
că sunt mai multe persoane în casă decât credeţi
sau cel puţin mai multe relaţii.
Fiecare persoană din casă are o relaţie unu-la-unu
cu fiecare persoană
şi perechile sau diadele se adună rapid.
Într-o familie cu doi părinţi şi doi copii
există şase diade.
Mama are o relaţie cu copilul A şi copilul B,
tatăl are o relaţie cu copilul A şi copilul B.
Există relaţia dintre soţi
şi relaţia dintre cei doi copii.
Formula pare foarte înfricoşătoare, dar e reală.
K este numărul de persoane din gospodărie,
iar X reprezintă numărul de diade.
Într-o familie de 5 persoane există 10 diade discrete.
Cei 8 din Brady Bunch, exceptând dulcegăriile de aici...
Erau 28 de diade în acea familie.
Familia Kennedy iniţială cu 9 copii avea 55 de relaţii diferite.
Iar Bobby Kennedy, care a avut şi el 11 copii,
avea o familie cu 91 de diade.
Această suprapopulare de relaţii
face imposibil de evitat certurile.
De departe, cel mai mare motiv de ceartă între fraţi este proprietatea.
Studiile au arătat că peste 95% din certurile
între copii mici vizează pe cineva care a atins, s-a jucat
sau s-a uitat la lucrurile altcuiva.
Acest lucru în sine este pozitiv dacă este foarte gălăgios
deoarece copiii mici
vin pe lume fără absolut niciun control.
Sunt total neputincioşi.
Singurul mod de a-şi proiecta puterile foarte limitate
este prin obiectele pe care le consideră ale lor.
Când cineva trece această linie uşor de şters
îşi vor ieşi din fire şi exact asta se întâmplă.
Un alt motiv foarte comun de conflict între copii
este idea de dreptate.
Ca orice părinte care aude de 14 ori pe zi:
"Dar nu-i corect!", pot să vă confirm.
Dar, într-un fel, e ceva bun.
Copiii se nasc cu un simţ înnăscut
de dreptate şi nedreptate, de ceva corect
faţă de ceva incorect, iar acest lucru îi învaţă lecţii importante.
Vreţi să ştiţi cât de puternic e întipărită ideea de dreptate în genomul uman?
Procesăm acest fenomen
în acelaşi lob al creierului
care procesează dezgustul.
Reacţionăm la ideea de a fi înşelați
în acelaşi fel în care reacţionăm la carne putrezită.
(Râsete)
Ne întrebăm de ce Bernie Madoff e nepopular?
Toate aceste drame ce se petrec zi de zi,
clipă de clipă
sunt ca un exerciţiu în timp real de imersiune totală în viaţă.
Fraţii se învaţă între ei *** să evite conflictele
şi *** să rezolve conflictele, când să-şi impună punctul de vedere
şi când să renunţe. Învaţă ce e dragostea,
loialitatea, sinceritatea, împărţirea, grija, compromisul,
împărtăşirea secretelor şi, mai important,
păstrarea intactă a încrederii.
Îmi ascult fiicele mici... Nu-i aşa că-s adorabile?
Îmi ascult fiicele vorbind târziu în noapte.
Aşa ***, fără îndoială, părinţii mei ne ascultau pe mine şi pe fraţii mei vorbind
şi uneori intervin, dar de obicei nu.
Poartă o conversaţie din care nu fac parte,
nimeni altcineva nu face parte.
E o conversaţie care poate şi trebuie să dureze tot restul vieţii lor.
Din acest lucru va rezulta simţul constanţei,
sentimentul de a avea un partener permanent de călătorie,
cineva alături de care testează direct viaţa
înainte de a fi nevoiţi să călătorească pe cont propriu.
Fraţii şi surorile nu sunt condiţia unică a unei vieţi fericite.
Multe relaţii dintre fraţi adulţi sunt compromise definitiv
şi trebuie abandonate pentru sănătatea tuturor celor implicaţi.
De-a lungul timpului, copiii au demonstrat
că sunt capabili, creativ şi minunat,
să-şi dezvolte abilităţile de socializare şi camaraderie
prin prietenii, verişori, colegi de clasă.
Dar, a avea fraţi şi a nu profita la maxim de aceste legături
cred că e cea mai mare greşeală.
Dacă relaţiile sunt deteriorate dar pot fi reparate, reparaţi-le!
Dacă funcţionează, faceţi-le şi mai bune.
Să nu reuşiţi e ca şi *** aţi avea
o mie de pogoane de teren fertil şi nu plantaţi nimic pe el.
Da, vă puteţi cumpăra hrana de la supermarket,
dar gândiţi-vă ce se pierde.
Viaţa e scurtă, finită şi profundă.
Fraţii pot fi cea mai bogată recoltă a timpului pe care-l avem pe această lume.
Mulţumesc!
(Aplauze)