Tip:
Highlight text to annotate it
X
Probabil ați auzit de câinii lui Pavlov,
expresie care deseori trimite la
cercetarea dr-ului Ivan Pavlov de la începutul sec. XX
în care a demonstrat că putem modifica
stimulii ce provoacă reacții reflexe la canini.
A demonstrat-o sunând dintr-un clopoțel
înainte de a-și hrăni
grupul de câini cu pudră de carne.
După mai multe sunete de clopoțel,
urmate de delicioasa pudră de carne,
câinii începeau să saliveze
doar la auzul clopoțelului.
Salivau chiar și când
nu le era adusă pudra de carne.
Acest fenomen nu se limitează doar la câini.
Gândiți-vă la efectul placebo:
o pastilă fără substanță activă
provoacă aproape același răspuns
ca una cu substanță activă.
În cazul acesta, se shimbă reacția la afecțiune,
*** ar fi perceperea unei dureri reduse,
și nu afecțiunea în sine,
sau, de exemplu, iubirea față de părinți.
Unii ar susține că acest tip de iubire e instinctivă
și ar putea avea parțial dreptate,
dar argumentul nu ia în considerare
aceeași mare iubire
pe care copiii adoptați mai târziu
o manifestă pentru părinții adoptivi.
Argumentul behaviorist ia în considerare
ambele tipuri de iubire.
Un părinte, biologic sau nu,
e în permanență asociat cu lucruri ca
mâncare,
zâmbete,
jucării,
iubire,
jocuri,
protecție
și distracții.
Iar asocierea constantă a unui părinte
cu aceste aspecte minunate sau cruciale în viața unui copil,
are un efect similar, dar mai complicat
decât efectul de salivare al câinilor lui Pavlov.
Altfel spus, dacă părintele prevestește
aspecte foarte bune sau importante,
atunci acesta devine
foarte bun și important.
Avem de câștigat și sfaturi romantice
de pe urma observațiilor lui Pavlov.
Avem nevoie de hrană pentru a supraviețui
și, uneori, persoana care o poate oferi
într-un mod delicios care ne face să salivăm,
devine echivalentul uman al clopoțelului.
Cu alte cuvinte,
dacă puteți găti una sau mai multe mese delicioase
pentru o potențială iubire,
aveți șanse mari să fiți văzuți
într-o lumină mai favorabilă în viitor,
chiar dacă nu ați gă*** voi mâncarea.
Și cine nu și-ar dori să fie perceput astfel
de iubirea vieții sale?
Viața însă nu se reduce la sunete de clopoțel și salivare.
E și o parte întunecată a acestui tip de învățare,
și anume aversiunea față de gust.
Ea apare când ingerăm mâncare
care în cele din urmă ne face rău
și, ca rezultat, evităm acel tip de mâncare,
uneori pentru restul vieții.
Aversiunea față de gust e atât de puternică
încât efectul poate fi văzut
chiar dacă simptomele apar ore mai târziu
și chiar dacă mâncarea în sine nu ne-a provocat rău.
Se întâmplă când avem gripă și, din greșeală,
ingerăm mâncare cu câteva momente înainte de a vomita.
În acest caz, știm că mâncarea
nu ne-a făcut să vomităm,
dar corpul nostru nu știe asta
și, pe viitor, același tip de mâncare
vom refuza probabil să-l mâncăm.
Imaginați-vă potențialele consecințe
ale unei mâncări gătite insuficient la prima întâlnire.
Dacă îi face rău partenerului,
există posibilitatea
ca acesta să asocieze sentimentul neplăcut nu numai cu mâncarea,
ci cu mâncarea gă***ă de voi.
Dacă întâmplarea a fost traumatizantă
sau se repetă la următoarea întâlnire,
partenerii ar putea să vă asocieze cu consecințele,
așa *** câinii lui Pavlov
au asociat sunetul de clopoțel cu pudra de carne.
Cu alte cuvinte,
simpla voastră apariție la următoarea întâlnire,
ar putea să-i provoace partenerului greață.
Așa *** spune și zicala:
„calea cea mai scurtă spre inima cuiva
e prin stomac",
presupunând însă că nu-i provocați rău pe parcurs.