Tip:
Highlight text to annotate it
X
Muzica e cel mai universal limbaj disponibil,
mult mai universal decât orice dialect sau limbă.
Aceeași melodie se poate cânta unui copil
din China și unui copil din Africa de Sud.
În ciuda diferențelor enorme între cei doi copii,
ei vor extrage aceleași adevăruri din acea melodie.
Cred că motivul pentru care muzica are această universalitate,
acest fel de a vorbi pentru fiecare dintre noi în parte,
e că, într-un fel, e capabilă să ne arate o oglindă
care dezvăluie, mai mult sau mai puțin,
o părticică din cine sau ce suntem.
Rezultă logic că,
dacă muzica e această forță universală,
atunci cu siguranță, grupurile de muzicieni,
să le numim orchestre,
ar trebui să reflecte fiecare aspect al comunității.
Logic, dar nu neapărat adevărat.
La TEDxBrussels astăzi, vom privi în viitor,
la *** va fi peste 50 de ani. Vă rog
să mergeți în direcție opusă pentru un minut
și să ne întoarcem împreună în urmă cu 50 de ani,
mai precis, la începutul anilor '60.
De aruncați o privire la toate orchestrele mari
ale lumii la acea vreme, un instantaneu,
cât de multe femei credeți că ați găsi
cântând în aceste orchestre?
Răspunsul, aproape niciuna.
Ei bine, suntem aici, 50 de ani mai târziu, în 2011,
și aproape fiecare orchestră de pe Pământ
are o proporţie fantastică și sănătoasă între sexe.
Desigur, vă aud spunând, absolut logic.
*** e cu un alt aspect al comunității?
Comunitatea celor cu dizabilități.
Este ea bine reprezentată
în marile orchestre ale lumii de azi?
Ei bine, vă pot spune că, fiind dirijor,
lucrez cu orchestre din întreaga lume tot timpul
și pot număra pe degetele de la o singură mână
muzicienii cu dizabilități pe care i-am întâlnit
în orice orchestră, oriunde.
De ce-i așa?
Să nu-mi spuneți că nu există milioane și milioane
de muzicieni prodigioși cu dizabilități, în întreaga lume.
Unde este scena pe care pot apărea?
Care-i infrastructura ce creează un spațiu pentru ei
astfel încât să poată colabora cu alți mari muzicieni?
Deci, doamnelor și domnilor, după ***, probabil, vă dați seama,
sunt oarecum într-o misiune.
Și această misiune are un motiv personal.
Am patru copii, cea mai mică s-a născut cu paralizie cerebrală.
Are acum cinci ani și, prin existența ei glorioasă,
cred că am devenit acum un membru deplin, cu cotizaţia la zi,
al uimitoarei, amețitor de minunatei comunități a persoanelor cu dizabilități.
Și mă trezesc uitându-mă la Jocurile Paralimpice
și gândindu-mă ce exemplu incredibil sunt acestea!
Au trebuit să treacă 50 de ani buni, de fapt,
dar pot spune cu mâna pe inima
că atunci când Jocurile Paralimpice vin la Londra anul viitor,
nu va fi nicio persoană inteligentă de pe toată planeta
care să nu creadă absolut în valabilitatea sportivilor cu dizabilități.
Ce bine-i să fii în asemenea poziție!
Deci, doamnelor și domnilor, unde naiba e muzica în toate astea?
Să mă scuze fanii sportului,
dar muzica e mult mai universală decât sportul.
Unde e scena lor? Unde-i vocea lor?
Noi, în Marea Britanie, suntem în etapele foarte timpurii
de formare a ceea ce va fi prima orchestră națională
a persoanelor cu dizabilități din Marea Britanie.
Se va numi Paraorchestra Britanică
deoarece la anul, lumea fiind cu ochii pe Londra,
și pe Jocurile Paralimpice în special,
vrem să aruncăm mănușa
fiecărei țări prezente acolo,
zicându-le „Iată Paraorchestra noastră, unde-i a voastră?”
Fiecare țară ar trebui să aibă o multitudine de paraorchestre
de toate formele și mărimile, fără îndoială.
Astăzi e o zi specială pentru mine
deoarece este prima dată când primii patru membri
ai micii mele paraorchestre embrionare
vor interpreta în public.
Patru muzicieni extraordinari, iar numărul lor va crește tot mai mult.
Sper ca, în cele din urmă, paraorchestra să aibă chiar 50 de muzicieni.
Vă prezentăm azi o mică aventură sonoră,
o bucăţică de capriciu improvizat, dacă vreți,
o piesă pe care, desigur, cerneala e încă umedă,
lutul nu-i încă uscat.
Mai presus de toate, improvizația nu-i niciodată ceva fix.
Am decis că dorim să vă împărtășim,
ca miez al improvizaţiei noastre,
o melodie mult iubită de poporul britanic.
E una din singurele melodii populare
pe care încă le recunoaștem în cultura noastră.
Şi aici e un lucru interesant:
muzica populară vă poate spune extrem de mult
despre ADN-ul cultural al țării de proveniență.
Aici, în Marea Britanie suntem liniștiți și melancolici.
Știți că plouă, mâncarea nu-i foarte bună.
Liniștiți și melancolici. Nu negri de melancolie, doar liniștiți în aceasta.
Și, *** Shakespeare a spus-o atât de strălucit în „A douăsprezecea noapte”,
lui îi place muzica ce are un descrescendo.
Deci aceasta melodie, „Mâneci verzi”, e plină ochi de descrescendo.
Poate știți această melodie.
(Cântă) Ta, ra. ra. ra ra, ra... descrescendo.
Ta, ra. ra. ra ra, ra... descrescendo.
Ta, ree, ra, ra, ra, ra... descrescendo.
Scurte explozii de soare, doamnelor și domnilor, refrenul.
(Cântă)
Ok?
E ca și *** am avea nevoie de niște *** melodică în cultura noastră, doamnelor și domnilor.
(Râsete)
(Aplauze)
Se subînțelege că suntem chiar
la începutul acestui proiect.
Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, de comunitatea globală
pentru a ne ajuta să realizăm acest vis,
astfel încât această orchestră să poată fi pe deplin pregă***ă
până în vara lui 2012.
Dacă credeți că ne-ați putea ajuta în orice fel,
vă rog mult să ne contactați.
Deci, doamnelor și domnilor, cu enormă mândrie, plăcere și bucurie,
vă prezint, cu o scurtă improvizație
la o foarte melancolică melodie, „Mâneci verzi”,
primii patru membri ai Paraorchestrei Britanice.
(Aplauze) (Ovații)
(Muzică)
(Aplauze)
(Ovații) (Aplauze)