Tip:
Highlight text to annotate it
X
Vă mulțumesc mult că sunteți aici.
Sunt onorat și fericit să vă împărtășesc câteva povești.
Vroiam să vă dau câte o bucată de pâine,
dar nu cred că o mai are
cineva în mână.
(Râsete) Ați mâncat deja trei, nu-i așa?
(Râsete) E ceva suspect la mijloc.
Am vrut să încep cu o bucățică de pâine pe care o numim man'oushe,
un mic dejun tipic din munții noștri din Liban,
o pâine presărată cu cimbrișor,
pe care bărbații și femeile îl culeg de prin munții Libanului.
Nu cred că e ceva care să spună mai multe
despre oamenii și tradițiile unei zone decât o bucățică de pâine.
Nu cred că e ceva care să descrie mai bine un popor
decât propria sa bucătărie.
Mâncarea exprimă cel mai bine tradiția.
E cea mai fidelă, cea mai autentică și sinceră expresie a ceea ce suntem,
a originii noastre.
Am ajuns ieri la Londra, un oraș care-mi place mult,
și m-am dus să mănânc la Rochelle Canteen a lui Margot Henderson.
Am mâncat pui de țară,
cartofi de Jersey și leurdă care tocmai apăruse.
Sunt multe moduri prin care un popor își exprimă tradițiile:
port popular, arhitectură, poezie, muzică,
și totuși, mâncarea e cea mai bună expresie a tradiției.
În Liban trăiesc 5 milioane de libanezi, alți 15 milioane în diaspora,
luând cu ei tabbouleh-ul și kebbeh-ul.
Italienii și-au luat pizza și pastele,
chinezii tăiețeii, japonezi sushi,
iar indienii au venit aici cu curry,
care a devenit Specialitate Națională Britanică.
Mulțumesc că înapoiați man'ousheh-ul,
o faceți în mod specific libanez – am găsit soluția.
Asta încercăm să sărbătorim într-o țară foarte mică precum Liban.
Nu știu prea multe despre mărimea regiunilor din Anglia,
dar nu-i mai mare decât o regiune foarte mică a Angliei.
Are 200 km lungime, 50 km lățime, pe coasta de est a Mediteranei.
Diversitatea geografică e foarte mare,
cu câmpii de coastă și munți foarte înalți spre continent.
Diversitatea socială, etnică, religioasă și politică e foarte mare,
totul pe un teritoriu atât de mic.
În acest sens, Libanul e un adevărat studiu de caz,
în care nu există conceptul de „celălalt”.
Ce este „celălalt”? O minoritate în comparație cu majoritatea.
În Liban nu există minoritate, majoritate.
E o țară jumătate așa, jumătate altfel.
Jumătate creștină, jumătate musulmană.
Jumătate din populație privește spre est, jumătate spre vest.
Jumătate din populație la mare, jumătate la munte.
Nimeni nu este „singurul” și nimeni „celălalt”.
E un echilibru atât de fragil ce duce adesea la atâtea catastrofe –
ați auzit de războaiele din Liban –
și deseori e o sărbătoare atât de mare a ceea ce putem realiza:
să nu fim în conflict, să uităm diferențele
și să sărbătorim diversitatea umană.
Putem vedea niște imagini, vă rog? La întâmplare.
E bine, mulțumesc! (Râsete)
(Muzică) Fără muzică! (Râsete)
Acesta este brutarul nostru,
Ushef, din cartierul meu din Batroun,
un sătuc de pe coasta libaneză.
Eu sunt fiu
de fermieri și producători,
am studiat design grafic,
am ajuns să scriu despre călătorii și mâncare,
descoperind o țară despre care am auzit, dar pe care n-am văzut-o.
M-am născut în '69, în Liban a început războiul în 1975, unul din multele,
și n-am putut să-mi văd țara
pentru că în timpul războiului, această țară atât de micuță
era în totalitate divizată pe regiuni
și era foarte greu de multe ori
să trecem linia de demarcare.
În 1991 războiul s-a sfârșit –
nu știm *** a început, nu știm *** s-a sfârșit –
și ne întrebam: „Țara e a noastră în întregime, deci, ce facem acum?”
Am început să cutreier prin țară
ca să descopăr locurile pe care nu le-am văzut niciodată
și cine sunt acești „ceilalți” despre care tot auzeam că-mi sunt inamici,
că vor să mă ucidă cu familie cu tot, să mă extermine.
Lumea mă întreabă ce lucruri minunate am găsit:
un peisaj, un sit arheologic, unul istoric?
Iar eu zic că am descoperit oameni minunați.
Am descoperit că „celălalt” era exact ca mine.
Dacă mă duceam la el cu brațele deschise, mă primea cu brațele și mai larg deschise.
Dacă m-aș fi dus cu o armă, m-ar fi împușcat înainte să ajung la ei.
Deci suntem exact la fel. „Celălalt” nu există, suntem aceiași.
Mi-am spus: de ce să ne gândim la rezolvarea conflictelor,
de ce nu ne gândim la un proiect comun, un numitor comun,
o viziune comună, un vis pe care-l putem construi împreună.
În 2004, am început un vis,
un proiect numit „Souk el-Tayeb”.
„Souk” înseamnă piață,
acele souk-uri orientale despre care ați auzit
și care ne readuc în minte gusturi și arome.
„Tayeb” înseamnă bun, adică, în arabă,
bun ca gust, ca persoană, dar și ca viața,
și am încercat să punem aceste semnificații în proiect.
Proiectul a început pe 10 iulie 2004.
A început cu o piață săptămânală,
în fiecare sâmbătă dimineața.
Veneau acolo, din toată țara,
mici producători cu prăvălii grozave în satele lor,
dar ce puteau face oamenii cu roșii în satele producătoare de roșii –
cine cumpăra roșii în satele producătoare de roșii?
Sau cireșe în satele cu cireșe?
Se punea problema să aducem producătorii de la țară la oraș,
unde era cerință și putere de cumpărare.
De a pune în legătură directă
producătorii și consumatorii,
ca să înțeleagă consumatorii că mâncarea nu e doar marfă,
nu e doar produs de supermarket ce se poate cumpăra pe bani,
e ceva viu ce a fost plantat, recoltat sau pregă*** de cineva.
*** să refacem relația directă între producători și consumatori?
*** să redăm producătorilor apreciere directă?
*** să înlăturăm intermediarii
și să redăm producătorilor întregul profit după propria muncă?
Proiectul a debutat în 2004 ca o piață agroalimentară
în care promovăm agricultura bio, sustenabilă și toate bunele practici.
Din 2004 ne-am gândit: De ce să fie o mișcare cu sens unic, de la rural la urban?
De ce să nu ne întoarcem la sate din când în când
și să sărbătorim specialitățile locale ale satelor?
De ce nu am merge la Hammana, un sat renumit pentru cireșe,
pentru a sărbători anual „Ziua Cireșelor”?
Ar fi o sărbătoare a orașului întors la țară.
Pentru ca țăranii să înțeleagă
că sunt la fel de importanți ca toți ceilalți.
Pentru ca responsabilii cu dezvoltarea
să înțeleagă că progresul nu e unilateral.
Nu înseamnă doar construirea de drumuri și poduri, dezvoltarea marilor orașe.
Înseamnă un echilibru,
o dezvoltare atât a zonei urbane, cât și a celei rurale,
a ambelor sectoare în același timp.
E vorba despre faptul că urban și rural nu sunt părți antagoniste,
ci părți complementare ce se hrănesc reciproc.
Deci, *** să ne întoarcem din când în când la țară
pentru a sărbători comorile acestor zone?
Nu avem aur, nici diamante,
dar Hammana are cireșe, Ehden are kebbeh și Batroun are pește.
Fiecare petec de pământ are micile sale comori.
Deci, *** să le sărbătorim?
De aici, am continuat cu educația în școli și universități,
apoi am realizat multe proiecte.
Ultimul se numește „Tawlet”, a început în noiembrie 2009.
Despre ce-i vorba? E bine să organizezi piețele,
toate aceste proiecte,
dar am dori ca producătorii să fie nu doar furnizori
de produse proaspete sau conservate pe care cumpărătorii să le prepare acasă,
sau pe care marii bucătari să le gătească în propriile restaurante.
Acum e vorba ca producătorii, în special femeile,
să arate *** gătesc, *** transformă produsul în mâncare.
Așa am creat „Tawlet”.
Aceasta este Mona, dintr-un sătuc de graniță din sudul Libanului.
Ea gătește o mâncare specifică zonei, kebbeh
– e carne crudă, vedeți în prim-plan –
iar Mona face kebbeh *** se face în sud,
total diferit față de *** îl facem noi, în nord.
Puteți vedea *** fiecare regiune se exprimă diferit,
ne exprimăm prin roadele pământului, prin agricultură,
prin producția de alimente și bucătăria locală.
Din noiembrie 2009 – iat-o pe Suzanne, face kebbeh ca în nord –
deci, au fost Suzanne și Mona – Oum Ali – antipozi din culturi total diferite,
maroniții din nord și șiiții din sud,
fiecare cu o exprimare diferită,
totuși, prin acea exprimare diferită,
cu toții putem găsi un numitor comun,
să trecem peste diferențele de credință și politică printr-un proiect comun.
Aceste femei minunate au fost la „Tawlet” acum o săptămână.
În Liban, există multe tabere de refugiați palestinieni,
mai mult niște ghettouri sau închisori.
Am încercat să facem un proiect în două tabere palestiniene,
pe care l-am numit „Atayeb Palastine” – lucrurile bune despre Palestina –
în care lucrăm cu aceste femei minunate
pentru a dezvolta o linie de produse tradiționale palestiniene
și bucătărie tradițională palestiniană.
Când am început să lucrăm cu ele, nimic nu le-a mers mai la suflet
decât mâncarea și amintirile legate de ea.
„Tawlet” se face din noiembrie 2009, e o bucătărie deschisă,
în care, zilnic, o femeie dintr-o anumită regiune
vine să pregătească un întreg meniu caracteristic acelei regiuni,
ca și *** ne-ar invita la ea acasă.
În niciunul dintre aceste proiecte nu-i vorba despre mâncare,
kebbeh, tabbouleh.
E vorba de sprijinirea unor oameni minunați,
bărbați și femei care fac o treabă bună.
Despre crearea unor proiecte de dezvoltare umană.
Despre *** să-ți faci mai bine treaba.
În Islam se spune: „Fiecare act e un act de închinare.”
Nu trebuie să mergem la moschee sau la biserică să ne rugăm,
o facem prin a face foarte bine tot ce avem de făcut,
prin a ne aduce vieții cea mai bună contribuție.
Prin acest proiect foarte mic, în această țară foarte mică,
s-a dorit punerea producătorilor în contact direct cu consumatorii,
perpetuarea istoriei și tradițiilor prin mâncare,
spargerea sistemului existent de:
„Sunt pe profit, fac bani, n-am nicio responsabilitate
sau ”sunt non-profit, am responsabilități, dar mi-e frică de bani”.
S-a urmărit realizarea de proiecte cu beneficii pe toate planurile.
S-a dorit reunirea tuturor acestor aspecte,
având tot timpul în minte vorbele lui Ghandi:
„Fii tu schimbarea pe care dorești s-o vezi în lume.”
Nu mai vorbi, treci la fapte.
Mulțumesc, Poli, pentru că ai zis și ai făcut.
(Aplauze)